ÎCCJ, Decizia nr. 198/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 26 iunie 2002,

petiționarul N.V. s-a adresat cu un memoriu conducerii Ministerului Justiției,

prin care s-a plâns în legătură cu modul cum judecătorii L.C. și I.N. de la

Curtea de Apel București, precum și judecătorii M.A., V.B. și L.G. de la Curtea

Supremă de Justiție, au soluționat, în primă instanță și, respectiv, în recurs,

acțiunea sa în contencios administrativ, prin care a chemat în judecată

Inspectoratul General al Poliției, Direcția Generală de Poliție a municipiului

București și Ministerul de Interne.

Această plângere a fost trimisă,

pentru soluționare, Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Procurorul din cadrul secției de

urmărire penală și criminalistică a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție, ce a fost desemnat să examineze plângerea, prin rezoluția nr. 37/P/2003

din 19 martie 2003, a dispus neînceperea urmăririi penale față de judecătorii

menționați, constatând că aceștia nu au săvârșit nici o faptă penală.

La data de 21 aprilie 2004,

petiționarul a formulat plângere, împotriva acestei rezoluții, adresând-o

procurorului ierarhic superior.

Prin rezoluția din 5 mai 2003,

procurorul șef al secției de urmărire penală și criminalistică, din cadrul

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, a respins plângerea, ca

neîntemeiată, cu motivarea că susținerile petiționarului, formulate în sensul

că judecătorii împotriva cărora s-a plâns au pronunțat hotărâri greșite, sunt

susceptibile de a fi invocate, prin căile ordinare sau extraordinare de atac,

ce s-ar putea exercita împotriva acelor hotărâri, neputând constitui temei,

pentru tragerea la răspundere penală a judecătorilor respectivi.

Petiționarul a formulat plângere,

împotriva celor două rezoluții, privind neînceperea urmăririi penale.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția penală, prin sentința nr. 36 din 2 martie 2004, a respins plângerea, considerând-o

nefondată.

S-a motivat că rezoluțiile de

neîncepere a urmăririi penale sunt legale, nejustificându-se desființarea lor,

întrucât aprecierea probelor și invocarea temeiurilor de drept, pe care se

întemeiază hotărârile judecătorești, constituie atribute ale completelor de judecată,

ce nu pot face obiect de imputabilitate penală.

Petiționarul a declarat recurs,

împotriva sentinței, formulând mai multe motive de casare.

Astfel, prin unul din motive,

întemeiat pe dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 10 C. proc. pen.,

petiționarul a susținut că procurorul nu s-a pronunțat, prin rezoluția dată,

asupra împrejurării că judecătorii au soluționat cauza, fără să se fi depus

dovada comunicării ordinului nr. 01107/1998 către petiționar și în lipsa dosarului

privind cercetarea prealabilă, în legătură cu abaterea disciplinară comisă,

deși aceste probe fuseseră admise.

S-a mai susținut că, deși

petiționarul a solicitat, în mod repetat, în fața primei instanțe și a celei de

recurs, să fie aduse actele menționate, cele două instanțe au procedat la

soluționarea cauzei, în raport cu gradul de jurisdicție al fiecăreia, fără să

țină seama că nu se putea pronunța o soluție corectă, în lipsa acelor acte.

Prin alte trei motive de recurs,

invocându-se cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

alin. (1) pct.

16, pct. 17 și pct. 17

1

C. proc. pen., s-a susținut că, în mod

greșit, s-a dispus neînceperea urmăririi penale, față de judecătorii împotriva

cărora petiționarul s-a plâns, că în motivarea rezoluției procurorului s-a

făcut referire la cercetări efectuate sub aspectul săvârșirii infracțiunii de

abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, deși el a reclamat săvârșirea

de falsuri, că nu s-a ținut seama că instanțele nu au lămurit cauza sub toate

aspectele, pe bază de probe, precum și că nu s-a respectat prevederea art. 304 C.

proc. pen., de a i se preda copie de pe notele de ședință ale grefierului sau

de pe transcrierea înregistrărilor.

În fine, printr-un ultim motiv de

casare, s-a susținut că instanța care a soluționat plângerea, împotriva

rezoluțiilor de neîncepere a urmăririi penale, a încălcat dispozițiile art. 278

1

alin. (4) C. proc. pen., deoarece, nu a dispus citarea persoanelor, față de

care s-a încetat urmărirea penală.

Recursul nu este fondat.

În adevăr, așa cum corect s-a

relevat în motivarea sentinței și a celor două rezoluții atacate, criticile

aduse soluțiilor pronunțate în primă instanță și, respectiv, în recurs de

judecătorii împotriva cărora s-a plâns petiționarul, erau susceptibile de a fi

invocate, în cadrul căilor ordinare și extraordinare de atac ce se puteau

exercita împotriva acelor hotărâri, fiind contrar ordinii de drept existente ca

partea nemulțumită de o hotărâre judecătorească să recurgă la plângerea penală,

împotriva judecătorilor, pentru a-și asigura recunoașterea dreptului pretins.

Pe de altă parte, așa cum s-a

subliniat prin considerentele sentinței atacate, temeiurile pe care s-au bazat

judecătorii de la instanțele care au soluționat, în fond și, respectiv, în

recurs, litigiul ce a făcut obiectul plângerii, justifică soluțiile pe care

le-au pronunțat, nefiind îndreptățite suspiciunile invocate de petiționar, în

sprijinul afirmației sale, că acele soluții ar fi consecința săvârșirii unor

fapte penale.

Totodată, se impune a se constata că

viciul de procedură invocat de petiționar nu este de natură a-l prejudicia, cât

timp nu privește citarea sa, a cărei corectă îndeplinire nu o contestă, ci se

referă la citarea persoanelor, față de care s-a dispus neînceperea urmăririi

penale, astfel că o atare împrejurare nu este de natură a atrage nulitatea

sentinței pronunțate.

În consecință, rezultând că motivele

invocate de petiționar nu sunt întemeiate și cum, alte motive, susceptibile de

a fi luate în considerare din oficiu, nu se constată, urmează a se respinge

recursul ca nefondat și a-l obliga pe petiționar să plătească statului

cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de petiționarul N.V., împotriva sentinței nr. 36 din 2 martie 2004 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Obligă pe petiționar să plătească

statului suma de 600.000 lei, cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată, în ședință publică, azi,

7 iunie 2004.