ÎCCJ, Decizia nr. 306/2004

Asupra contestației în anulare de

față,

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 30 iulie 2003, M.V. a

formulat plângere împotriva judecătorului B.O. de la Curtea de Apel Târgu Mureș, susținând că acesta ar fi săvârșit infracțiunea de abuz în

serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen., în

legătură cu soluționarea dosarului civil nr. 718/2001, în care prin decizia

civilă nr. 776 din 4 septembrie 2001, a acelei curți de apel, i s-a respins

recursul declarat, în calitate de pârât, împotriva deciziei civile nr. 1834 din

13 decembrie 2000, a Tribunalului Mureș.

Primind plângerea, Parchetul de pe

lângă Curtea Supremă de Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică,

a format dosarul nr. 555/P/2003.

Prin rezoluția din 13 august 2003,

procurorul desemnat să examineze plângerea, a dispus neînceperea urmăririi

penale față de judecătorul B.O., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz

în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen.,

constatând, în baza art. 228 alin. (4) și a art. 10 C. proc. pen., că din

conținutul plângerii și înscrisurile anexate, nu rezultă date sau indicii care

să confirme susținerile petiționarului.

Această rezoluție a fost comunicată

petiționarului, în termenul legal, conform art. 277 C. proc. pen.

Nemulțumit, petiționarul a trimis,

la data de 20 august 2003, plângere direct la Curtea Supremă de Justiție, susținând că prin rezoluția de neîncepere a urmăririi penale au

fost încălcate dispozițiile legale la care procurorul trebuia să se conformeze.

Totodată, petiționarul a precizat că prin plângerea formulată, vizează și pe

judecătorul C.A., de la aceeași curte de apel.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția penală, prin sentința nr. 6 din 9 ianuarie 2004, a respins plângerea, ca

nefondată.

S-a motivat că, în raport cu

dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen., petiționarul trebuia să se

adreseze mai întâi cu plângere, împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi

penale, la Procurorul șef al secției de urmărire penală și criminalistică al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, iar nu direct la instanță.

S-a mai relevat că plângerea nu

poate privi decât persoana indicată inițial de petiționar, pentru că prin adăugarea

unei noi persoane nu se poate asigura egalitate de tratament juridic în

examinarea plângerii.

Împotriva sentinței, petiționarul a

declarat recurs, susținând, în esență, că prin respingerea plângerii a fost

închisă în mod nejustificat posibilitatea de a fi trași la răspundere penală,

cei doi judecători împotriva cărora s-a plâns.

În concluzie, petiționarul a cerut

casarea sentinței și trimiterea cauzei la procuror, pentru a efectua urmărirea

penală față de judecătorii pe care i-a vizat.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

în complet format din 9 judecători, prin decizia nr. 193 din 7 iunie 2004, a

admis recursul și, casând sentința, a respins, ca inadmisibilă, plângerea

formulată de petiționar, împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale,

dispusă în dosarul nr. 555/P/2003 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică.

S-a motivat că, din moment ce

rezoluția de neîncepere a urmăririi penale a fost dispusă de un procuror din

cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, în conformitate cu art.

278

1

alin. (1), cu referire la art. 278 alin. (1) C. proc. pen., era

obligatoriu ca plângerea împotriva acelei rezoluții să fie adresată mai întâi,

procurorului șef al secției din care făcea parte acel procuror.

S-a mai relevat că, datorită

neparcurgerii de către petiționar, a acestei etape obligatorii, înainte de a se

adresa cu plângere, instanței supreme, au fost încălcate dispozițiile

procedurale referitoare la sesizarea instanței care, potrivit art. 197 alin.

(2) C. proc. pen., sunt prevăzute totdeauna sub sancțiunea nulității, ce nu

poate fi înlăturată în nici un mod.

Conchizându-se, s-a subliniat că, în

raport cu dispozițiile legale aplicabile, se impunea ca prima instanță să

respingă plângerea, ca inadmisibilă, iar nu ca nefondată.

Împotriva acestei decizii,

petiționarul M.V. a formulat contestație în anulare, cerând judecarea din nou a

recursului pe care l-a declarat împotriva sentinței nr. 6 din 9 ianuarie 2004 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pentru a se stabili că

judecătorii împotriva cărora s-a plâns, au săvârșit fapte penale.

Contestația în anulare nu este

fondată.

Potrivit art. 386 C. proc. pen.,

„împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare

în următoarele cazuri:

a) când procedura de citare a părții

pentru termenul la care s-a judecat cauza, de către instanța de recurs, nu a

fost îndeplinită conform legii;

b) când partea dovedește că la

termenul când s-a judecat cauza, de către instanța de recurs, a fost în

imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța, despre această

împiedicare;

c) când instanța de recurs nu s-a

pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele

prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) - i

1

), cu privire la care

existau probe în dosar;

d) când împotriva unei persoane s-au

pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.

Or, prin contestația în anulare,

petiționarul M.V. nu a invocat nici unul din cazurile enumerate limitativ prin

textul de lege menționat, ci doar s-a referit la etapele parcurse succesiv de plângerea

penală pe care a formulat-o și a făcut aprecieri informe cu privire la modul

cum aceasta a fost soluționată de procuror și la hotărârea pronunțată de prima

instanță).

În consecință, constatându-se că

motivele invocate prin contestație nu sunt din cele prevăzute în art. 386 C.

proc. pen., astfel că, în raport cu prevederile art. 391 alin. (2) C. proc.

pen., nu poate fi admisă, urmează a se dispune respingerea acesteia, ca

nefondată, cu obligarea petiționarului, la plata cheltuielilor judiciare efectuate

de către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația

în anulare formulată de petiționarul M.V. împotriva deciziei nr. 193 din 7

iunie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în complet format din 9

judecători. Obligă pe petiționar să plătească statului, suma de 400.000 lei,

cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, azi

15 noiembrie 2004.