ÎCCJ, Decizia nr. 193/2004

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 30 iulie 2003, M.V. a formulat plângere, împotriva judecătorului B.O. de la Curtea de Apel Târgu Mureș, susținând că acesta ar fi săvârșit infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen., în legătură cu soluționarea dosarului civil nr. 718/2001, în care, prin decizia civilă nr. 776 din 4 septembrie 2001 a acelei curți de apel, i s-a respins recursul declarat, în calitate de pârât, împotriva deciziei civile nr. 1834 din 13 decembrie 2000 a Tribunalului Mureș. Primind plângerea, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, a format dosarul nr. 555/P/2003.

Prin rezoluția din 13 august 2003, procurorul desemnat să examineze plângerea a dispus neînceperea urmăririi penale, față de judecătorul B.O., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen., constatând, în baza art. 228 alin. (4) și a art. 10 C. proc. pen., că din conținutul plângerii și înscrisurile anexate nu rezultă date sau indicii care să confirme susținerile petiționarului. Această rezoluție a fost comunicată petiționarului, în termenul legal, conform art. 277 C. proc. pen. Nemulțumit, petiționarul a trimis, la data de 20 august 2003, plângere, direct la Curtea Supremă de Justiție, susținând că, prin rezoluția de neîncepere a urmăririi penale, au fost încălcate dispozițiile legale cărora procurorul trebuia să se conformeze.

Totodată, petiționarul a precizat că, prin plângerea formulată, vizează și pe judecătorul C.A., de la aceeași curte de apel. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin sentința nr. 6 din 9 ianuarie 2004, a respins plângerea, ca nefondată. S-a motivat că, în raport cu dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen., petiționarul trebuia să se adreseze mai întâi cu plângere, împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, la procurorul șef al secției de urmărire penală și criminalistică al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, iar nu direct la instanță. S-a mai relevat că plângerea nu poate privi decât persoana indicată inițial de petiționar, pentru că, prin adăugarea unei noi persoane, nu se poate asigura egalitate de tratament juridic, în examinarea plângerii.

Împotriva sentinței, petiționarul a declarat recurs, susținând, în esență, că prin respingerea plângerii a fost închisă, în mod nejustificat, posibilitatea de a fi trași la răspundere penală judecătorii împotriva cărora s-a plâns. În concluzie, s-a cerut casarea sentinței și să se dispună efectuarea urmăririi penale, față de persoanele ce le-a vizat. Recursul este fondat. Prin art. 278 1 alin. (1), introdus în C. proc. pen.

prin Legea nr. 281/2003, se prevede că, „după respingerea plângerii făcute conform art. 275-278, împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței ori, după caz, a rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate, pot face plângere în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 și 278, la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță”.

Este adevărat că dispozițiile din textul de lege menționat au intrat în vigoare abia la data de 1 ianuarie 2004, dar atacarea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale la instanță era posibilă și anterior, ca urmare a aplicării directe a prevederilor existente în această privință în Constituție, precum și a art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale. La atacarea unei astfel de rezoluții cu plângere la instanță nu se poate recurge, însă, decât cu respectarea condițiilor stabilite prin art. 278 C. proc. pen., la care se face referire, așa cum s-a arătat, prin art. 278 1 alin. (1) din același cod. Or, în art. 278 alin. (19 C. proc.

pen., se prevede că „plângerea, împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta, se rezolvă de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă Curtea de Apel ori de procurorul șef de secție al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție”. Rezultă, deci, că, din moment ce rezoluția de neîncepere a urmăririi penale a fost dispusă de un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, era obligatoriu ca plângerea împotriva acelei rezoluții să fie adresată procurorului șef al secției din care făcea parte acel procuror. Cum, această etapă, obligatorie, nu a fost parcursă înainte ca petiționarul să adreseze plângerea Curții Supreme de Justiție, este evident că au fost încălcate dispozițiile procedurale referitoare la sesizarea instanței, care, potrivit art. 197 alin. (2) C. proc.

pen., sunt prevăzute totdeauna sub sancțiunea nulității, ce nu poate fi înlăturată în nici un mod. Ca urmare, se impunea ca prima instanță să constate că plângerea este inadmisibilă și să o respingă, ca atare, iar nu să o respingă ca nefondată. Neprocedând astfel, prima instanță, care nu a fost sesizată legal, a făcut și o greșită aplicare a legii, astfel că sentința este supusă cazurilor de casare prevăzute în art. 385 9 alin. (1) pct. 2 și pct. 17 1 C. proc. pen. În consecință, în temeiul art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., urmează a se admite recursul, a se casa sentința și a se dispune respingerea plângerii ca inadmisibilă, soluție ce nu îngreunează situația petiționarului în propria cale de atac, deoarece îi dă posibilitate să atace rezoluția de neîncepere a urmăririi penale cu plângere adresată procurorului șef al secției, din care face parte procurorul care a dat acea rezoluție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de petiționarul M.V., împotriva sentinței nr. 6 din 9 ianuarie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Casează hotărârea atacată. Respinge, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petiționarul M.V., împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale dispusă în dosarul nr. 555/P/2003 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția urmărire penală și criminalistică. Pronunțată, în ședință publică, azi, 7 iunie 2004.