ÎCCJ, Decizia nr. 193/2004

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 30 iulie 2003, M.V. a

formulat plângere, împotriva judecătorului B.O. de la Curtea de Apel Târgu

Mureș, susținând că acesta ar fi săvârșit infracțiunea de abuz în serviciu

contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen., în legătură cu

soluționarea dosarului civil nr. 718/2001, în care, prin decizia civilă nr. 776

din 4 septembrie 2001 a acelei curți de apel, i s-a respins recursul declarat,

în calitate de pârât, împotriva deciziei civile nr. 1834 din 13 decembrie 2000

a Tribunalului Mureș.

Primind plângerea, Parchetul de pe

lângă Curtea Supremă de Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică,

a format dosarul nr. 555/P/2003.

Prin rezoluția din 13 august 2003,

procurorul desemnat să examineze plângerea a dispus neînceperea urmăririi

penale, față de judecătorul B.O., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz

în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen.,

constatând, în baza art. 228 alin. (4) și a art. 10 C. proc. pen., că din

conținutul plângerii și înscrisurile anexate nu rezultă date sau indicii care

să confirme susținerile petiționarului.

Această rezoluție a fost comunicată

petiționarului, în termenul legal, conform art. 277 C. proc. pen.

Nemulțumit, petiționarul a trimis,

la data de 20 august 2003, plângere, direct la Curtea Supremă de Justiție,

susținând că, prin rezoluția de neîncepere a urmăririi penale, au fost

încălcate dispozițiile legale cărora procurorul trebuia să se conformeze.

Totodată, petiționarul a precizat că, prin plângerea formulată, vizează și pe

judecătorul C.A., de la aceeași curte de apel.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția penală, prin sentința nr. 6 din 9 ianuarie 2004, a respins plângerea, ca

nefondată.

S-a motivat că, în raport cu

dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen., petiționarul trebuia să se

adreseze mai întâi cu plângere, împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi

penale, la procurorul șef al secției de urmărire penală și criminalistică al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, iar nu direct la instanță.

S-a mai relevat că plângerea nu

poate privi decât persoana indicată inițial de petiționar, pentru că, prin

adăugarea unei noi persoane, nu se poate asigura egalitate de tratament juridic,

în examinarea plângerii.

Împotriva sentinței, petiționarul a

declarat recurs, susținând, în esență, că prin respingerea plângerii a fost

închisă, în mod nejustificat, posibilitatea de a fi trași la răspundere penală

judecătorii împotriva cărora s-a plâns.

În concluzie, s-a cerut casarea

sentinței și să se dispună efectuarea urmăririi penale, față de persoanele ce

le-a vizat.

Recursul este fondat.

Prin art. 278

1

alin. (1),

introdus în C. proc. pen. prin Legea nr. 281/2003, se prevede că, „după

respingerea plângerii făcute conform art. 275-278, împotriva rezoluției de

neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței ori, după caz, a rezoluției de

clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale,

date de procuror, persoana vătămată, precum și orice alte persoane ale căror

interese legitime sunt vătămate, pot face plângere în termen de 20 de zile de

la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277

și 278, la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece

cauza în primă instanță”.

Este adevărat că dispozițiile din

textul de lege menționat au intrat în vigoare abia la data de 1 ianuarie 2004,

dar atacarea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale la instanță era

posibilă și anterior, ca urmare a aplicării directe a prevederilor existente în

această privință în Constituție, precum și a art. 13 din Convenția pentru

apărarea drepturilor și libertăților fundamentale.

La atacarea unei astfel de rezoluții

cu plângere la instanță nu se poate recurge, însă, decât cu respectarea

condițiilor stabilite prin art. 278 C. proc. pen., la care se face referire,

așa cum s-a arătat, prin art. 278

1

alin. (1) din același cod.

Or, în art. 278 alin. (19 C. proc.

pen., se prevede că „plângerea, împotriva măsurilor luate sau a actelor

efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta, se

rezolvă de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al

parchetului de pe lângă Curtea de Apel ori de procurorul șef de secție al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție”.

Rezultă, deci, că, din moment ce

rezoluția de neîncepere a urmăririi penale a fost dispusă de un procuror din

cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, era obligatoriu ca

plângerea împotriva acelei rezoluții să fie adresată procurorului șef al

secției din care făcea parte acel procuror.

Cum, această etapă, obligatorie, nu

a fost parcursă înainte ca petiționarul să adreseze plângerea Curții Supreme de

Justiție, este evident că au fost încălcate dispozițiile procedurale

referitoare la sesizarea instanței, care, potrivit art. 197 alin. (2) C. proc.

pen., sunt prevăzute totdeauna sub sancțiunea nulității, ce nu poate fi

înlăturată în nici un mod.

Ca urmare, se impunea ca prima

instanță să constate că plângerea este inadmisibilă și să o respingă, ca atare,

iar nu să o respingă ca nefondată.

Neprocedând astfel, prima instanță,

care nu a fost sesizată legal, a făcut și o greșită aplicare a legii, astfel că

sentința este supusă cazurilor de casare prevăzute în art. 385

9

alin.

(1) pct. 2 și pct. 17

1

C. proc. pen.

În consecință, în temeiul art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., urmează a se admite recursul, a se casa sentința

și a se dispune respingerea plângerii ca inadmisibilă, soluție ce nu

îngreunează situația petiționarului în propria cale de atac, deoarece îi dă

posibilitate să atace rezoluția de neîncepere a urmăririi penale cu plângere

adresată procurorului șef al secției, din care face parte procurorul care a dat

acea rezoluție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de petiționarul

M.V., împotriva sentinței nr. 6 din 9 ianuarie 2004 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția penală.

Casează hotărârea atacată.

Respinge, ca inadmisibilă, plângerea

formulată de petiționarul M.V., împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi

penale dispusă în dosarul nr. 555/P/2003 al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția urmărire penală și criminalistică.

Pronunțată, în ședință publică, azi,

7 iunie 2004.