ÎCCJ, Decizia nr. 311/2004

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea depusă la data de 16

iulie 2003, petiționarul L.Z. a formulat plângere penală împotriva

judecătorilor I.C., S.T. și A.B. de la Curtea de Apel Alba Iulia, imputându-le săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor,

prevăzută de art. 246 C. pen.

Prin plângerea formulată,

petiționarul a susținut că judecătorii menționați, neluând în considerare

rezoluțiile nr. 1193/1997 din 6 mai 1998 și nr. 56/P/2001 din 18 aprilie 2001,

ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Mediaș, prin care s-a stabilit, în urma

cercetărilor, că martorii R.C., S.G. și M.I. au declarat adevărul în cauză,

făcând obiectul dosarului civil nr. 2630/2000 al Tribunalului Sibiu, au

înlăturat în mod abuziv, declarațiile acelor martori. S-a mai reținut că,

datorită înlăturării depozițiilor acestor martori, prin decizia civilă nr. 234

din 8 februarie 2002, a Curții de Apel Alba Iulia, a fost admis recursul

declarat de pârâtul L.I. și modificându-se decizia pronunțată în apel și

sentința, au fost respinse atât acțiunea formulată de reclamantul L.Z., cât și

recursul declarat de acesta.

Formându-se dosarul nr. 517/P/2003

al secției de urmărire penală și criminalistică din Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, procurorul căruia i s-a repartizat

plângerea, prin rezoluția din 21 noiembrie 2003, a dispus neînceperea urmăririi

penale față de judecătorii I.C., S.T. și A.B., pentru infracțiunea de abuz în

serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen.

S-a motivat că nu sunt întrunite

elementele constitutive ale infracțiunii menționate, sub aspectul laturii

obiective, deoarece hotărârea pronunțată de cei trei judecători, este

rezultatul acordului acestora, ca membri ai completului de judecată, asupra

situației de fapt și de drept deduse judecății, iar motivarea soluției este

conformă convingerii, întemeiată pe principiul înscris în art. 123 alin. (2)

din Constituție, potrivit căruia „judecătorii sunt independenți și se supun

numai legii”.

S-a mai relevat că plângerea penală

formulată reflectă nemulțumirea petiționarului, pentru faptul că prin decizia

instanței de recurs, s-a pronunțat o soluție ce l-a defavorizat, iar

împrejurarea că memoriile sale repetate, prin care a solicitat să se declare

recurs în anulare împotriva acelei decizii, au fost respinse succesiv, ca

neîntemeiate, demonstrează că judecătorii care au adoptat decizia respectivă,

nu pot fi considerați că și-au îndeplinit abuziv, atribuțiile ce le-au revenit.

Această rezoluție a fost comunicată

petiționarului, la data de 27 noiembrie 2003.

Împotriva rezoluției menționate,

petiționarul a formulat plângere, prezentând-o Judecătoriei Mediaș, la data de 8

decembrie 2003.

Judecătoria Mediaș, prin sentința

penală nr. 15 din 19 ianuarie 2004, și-a declinat competența de soluționare a

plângerii, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția penală, prin sentința nr. 148 din 15 iunie 2004, a respins plângerea,

considerând că nu este fondată, cu motivarea că nemulțumirile unei părți, cu

privire la soluția pronunțată de judecători, nu pot constitui temei pentru

cercetarea acelor judecători, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în

serviciu, prevăzută de art. 246 C. pen., partea nemulțumită având posibilitate

să exercite, împotriva acelei soluții, căile de atac prevăzute de lege.

S-a mai învederat că din examinarea

actelor dosarului, nu au rezultat indicii sau probe din care să se poată deduce

că judecătorii împotriva cărora petiționarul s-a plâns, ar fi acționat, în

evaluarea probelor și adoptarea soluției, cu scopul de a-l prejudicia pe

acesta.

Petiționarul a declarat recurs

împotriva sentinței, solicitând casarea acesteia și desființarea rezoluției

prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de judecătorii împotriva

cărora s-a plâns.

Recursul este întemeiat, în sensul celor

ce urmează.

Prin art. 278

1

alin. (1),

introdus în Codul de procedură penală, prin Legea nr. 281/2003, se prevede că

„după respingerea plângerii făcute conform art. 275 - 278, împotriva rezoluției

de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței ori, după caz, a rezoluției

de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi

penale, date de procuror, persoana vătămată, precum și orice alte persoane, ale

căror interese legitime sunt vătămate, pot face plângere în termen de 20 de

zile de la data comunicării, de către procuror, a modului de rezolvare,

potrivit art. 277 și 278, la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii,

competența să judece cauza în primă instanță”.

Este adevărat că dispozițiile din

textul de lege menționat au intrat în vigoare abia la data de 1 ianuarie 2004,

dar atacarea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale la instanță era

posibilă și anterior, ca urmare a aplicării directe a prevederilor existente în

această privință în Constituție, precum și a art. 13 din Convenția pentru Apărarea

Drepturilor și Libertăților Fundamentale.

La atacarea unei astfel de rezoluții

cu plângere la instanță, nu se poate recurge, însă, decât cu respectarea

condițiilor stabilite prin art. 278 C. proc. pen., la care se face referire,

așa cum s-a arătat, prin art. 278

1

alin. (1) din același cod.

Or, în art. 278 alin. (1) C. proc.

pen., se prevede că „plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor

efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta, se

rezolvă de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al

parchetului de pe lângă curtea de apel ori de procurorul șef de secție al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție”.

Rezultă, deci, că, din moment ce

rezoluția de neîncepere a urmăririi penale a fost dispusă de un procuror din

cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, era obligatoriu ca

plângerea împotriva acelei rezoluții să fie adresată procurorului șef al

secției din care făcea parte acel procuror.

Cum această etapă, obligatorie, nu a

fost parcursă înainte ca petiționarul să adreseze plângerea, Judecătoriei

Mediaș, este evident că au fost încălcate dispozițiile procedurale referitoare

la sesizarea instanței, care, potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen., sunt

prevăzute totdeauna sub sancțiunea nulității, ce nu poate fi înlăturată în nici

un mod.

Ca urmare, se impunea ca prima

instanță să constate că plângerea este inadmisibilă și să o respingă, ca atare,

iar nu să o respingă ca nefondată.

Neprocedând astfel, prima instanță,

care nu a fost sesizată legal, a făcut și o greșită aplicare a legii, astfel că

sentința este supusă cazurilor de casare prevăzute în art. 385

9

alin.

(1) pct. 2 și 17

1

C. proc. pen.

În consecință, în temeiul art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., urmează a se admite recursul, a se casa sentința

și a se dispune respingerea plângerii, ca inadmisibilă, soluție ce nu

îngreunează situația petiționarului în propria cale de atac, deoarece îi dă

posibilitate să atace rezoluția de neîncepere a urmăririi penale, cu plângere

adresată procurorului șef al secției din care face parte procurorul care a dat

acea rezoluție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

petiționarul L.Z.

Casează sentința nr. 148 din 15

iunie 2004, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală și respinge,

ca inadmisibilă, plângerea formulată de petiționarul sus-menționat, împotriva

rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, emisă la data de 21 noiembrie

2003, în dosarul nr. 517/P/2003 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică.

Obligă pe petiționar, să plătească

statului, suma de 400.000 lei, cheltuieli judiciare în primă instanță.

Pronunțată în ședință publică, azi

15 noiembrie 2004.