ÎCCJ, Decizia nr. 311/2004

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea depusă la data de 16 iulie 2003, petiționarul L.Z. a formulat plângere penală împotriva judecătorilor I.C., S.T. și A.B. de la Curtea de Apel Alba Iulia, imputându-le săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. Prin plângerea formulată, petiționarul a susținut că judecătorii menționați, neluând în considerare rezoluțiile nr. 1193/1997 din 6 mai 1998 și nr. 56/P/2001 din 18 aprilie 2001, ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Mediaș, prin care s-a stabilit, în urma cercetărilor, că martorii R.C., S.G. și M.I. au declarat adevărul în cauză, făcând obiectul dosarului civil nr. 2630/2000 al Tribunalului Sibiu, au înlăturat în mod abuziv, declarațiile acelor martori.

S-a mai reținut că, datorită înlăturării depozițiilor acestor martori, prin decizia civilă nr. 234 din 8 februarie 2002, a Curții de Apel Alba Iulia, a fost admis recursul declarat de pârâtul L.I. și modificându-se decizia pronunțată în apel și sentința, au fost respinse atât acțiunea formulată de reclamantul L.Z., cât și recursul declarat de acesta. Formându-se dosarul nr. 517/P/2003 al secției de urmărire penală și criminalistică din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, procurorul căruia i s-a repartizat plângerea, prin rezoluția din 21 noiembrie 2003, a dispus neînceperea urmăririi penale față de judecătorii I.C., S.T. și A.B., pentru infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen.

S-a motivat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii menționate, sub aspectul laturii obiective, deoarece hotărârea pronunțată de cei trei judecători, este rezultatul acordului acestora, ca membri ai completului de judecată, asupra situației de fapt și de drept deduse judecății, iar motivarea soluției este conformă convingerii, întemeiată pe principiul înscris în art. 123 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia „judecătorii sunt independenți și se supun numai legii”.

S-a mai relevat că plângerea penală formulată reflectă nemulțumirea petiționarului, pentru faptul că prin decizia instanței de recurs, s-a pronunțat o soluție ce l-a defavorizat, iar împrejurarea că memoriile sale repetate, prin care a solicitat să se declare recurs în anulare împotriva acelei decizii, au fost respinse succesiv, ca neîntemeiate, demonstrează că judecătorii care au adoptat decizia respectivă, nu pot fi considerați că și-au îndeplinit abuziv, atribuțiile ce le-au revenit. Această rezoluție a fost comunicată petiționarului, la data de 27 noiembrie 2003. Împotriva rezoluției menționate, petiționarul a formulat plângere, prezentând-o Judecătoriei Mediaș, la data de 8 decembrie 2003. Judecătoria Mediaș, prin sentința penală nr. 15 din 19 ianuarie 2004, și-a declinat competența de soluționare a plângerii, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin sentința nr. 148 din 15 iunie 2004, a respins plângerea, considerând că nu este fondată, cu motivarea că nemulțumirile unei părți, cu privire la soluția pronunțată de judecători, nu pot constitui temei pentru cercetarea acelor judecători, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 246 C. pen., partea nemulțumită având posibilitate să exercite, împotriva acelei soluții, căile de atac prevăzute de lege. S-a mai învederat că din examinarea actelor dosarului, nu au rezultat indicii sau probe din care să se poată deduce că judecătorii împotriva cărora petiționarul s-a plâns, ar fi acționat, în evaluarea probelor și adoptarea soluției, cu scopul de a-l prejudicia pe acesta.

Petiționarul a declarat recurs împotriva sentinței, solicitând casarea acesteia și desființarea rezoluției prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de judecătorii împotriva cărora s-a plâns. Recursul este întemeiat, în sensul celor ce urmează. Prin art. 278 1 alin. (1), introdus în Codul de procedură penală, prin Legea nr. 281/2003, se prevede că „după respingerea plângerii făcute conform art. 275 - 278, împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței ori, după caz, a rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum și orice alte persoane, ale căror interese legitime sunt vătămate, pot face plângere în termen de 20 de zile de la data comunicării, de către procuror, a modului de rezolvare, potrivit art. 277 și 278, la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță”.

Este adevărat că dispozițiile din textul de lege menționat au intrat în vigoare abia la data de 1 ianuarie 2004, dar atacarea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale la instanță era posibilă și anterior, ca urmare a aplicării directe a prevederilor existente în această privință în Constituție, precum și a art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale. La atacarea unei astfel de rezoluții cu plângere la instanță, nu se poate recurge, însă, decât cu respectarea condițiilor stabilite prin art. 278 C. proc. pen., la care se face referire, așa cum s-a arătat, prin art. 278 1 alin. (1) din același cod. Or, în art. 278 alin. (1) C. proc.

pen., se prevede că „plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta, se rezolvă de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori de procurorul șef de secție al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție”. Rezultă, deci, că, din moment ce rezoluția de neîncepere a urmăririi penale a fost dispusă de un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, era obligatoriu ca plângerea împotriva acelei rezoluții să fie adresată procurorului șef al secției din care făcea parte acel procuror. Cum această etapă, obligatorie, nu a fost parcursă înainte ca petiționarul să adreseze plângerea, Judecătoriei Mediaș, este evident că au fost încălcate dispozițiile procedurale referitoare la sesizarea instanței, care, potrivit art. 197 alin. (2) C. proc.

pen., sunt prevăzute totdeauna sub sancțiunea nulității, ce nu poate fi înlăturată în nici un mod. Ca urmare, se impunea ca prima instanță să constate că plângerea este inadmisibilă și să o respingă, ca atare, iar nu să o respingă ca nefondată. Neprocedând astfel, prima instanță, care nu a fost sesizată legal, a făcut și o greșită aplicare a legii, astfel că sentința este supusă cazurilor de casare prevăzute în art. 385 9 alin. (1) pct. 2 și 17 1 C. proc. pen. În consecință, în temeiul art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., urmează a se admite recursul, a se casa sentința și a se dispune respingerea plângerii, ca inadmisibilă, soluție ce nu îngreunează situația petiționarului în propria cale de atac, deoarece îi dă posibilitate să atace rezoluția de neîncepere a urmăririi penale, cu plângere adresată procurorului șef al secției din care face parte procurorul care a dat acea rezoluție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de petiționarul L.Z. Casează sentința nr. 148 din 15 iunie 2004, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală și respinge, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petiționarul sus-menționat, împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, emisă la data de 21 noiembrie 2003, în dosarul nr. 517/P/2003 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică. Obligă pe petiționar, să plătească statului, suma de 400.000 lei, cheltuieli judiciare în primă instanță. Pronunțată în ședință publică, azi 15 noiembrie 2004.