ÎCCJ, Decizia nr. 243/2003

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin plângerea adresată Curții Supreme de Justiție, secția penală, la data de 12 septembrie 2001, D.F.I. a solicitat infirmarea rezoluției nr. 364/P/2001 din 8 august 2001, prin care Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția urmărire penală și criminalistică, a dispus neînceperea urmăririi penale, față de fostul judecător B.V., pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen.

În motivarea plângerii s-a susținut că rezoluția menționată este nelegală și netemeinică, deoarece a fost adoptată fără să se țină seama de toate elementele indicate în plângerea adresată în acest scop procurorului, din care rezultă că fostul judecător B.V., în calitate de președinte al completului care a pronunțat decizia penală nr. 564 din 2 decembrie 1997 a Curții de Apel Cluj, a comis infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor. S-a mai învederat, în sprijinul plângerii formulate, că în cuprinsul rezoluției la care s-a referit sunt ștersături, inclusiv la cuvântul „neînceperea” (urmăririi penale), ceea ce creează îndoială dacă actele premergătoare ale procurorului au fost efectuate în scopul aflării adevărului.

S-a relevat, de asemenea, că din decizia pronunțată în completul din care a făcut parte judecătorul vizat prin plângere rezultă suficiente elemente care confirmă vinovăția acestui judecător, precum și că menționarea în aceeași rezoluție că în dosarul respectiv erau efectuate cereri cu privire la săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen. de către C.A. și C.V., pentru care petiționarul primise de la 30 iulie 2001 comunicarea de neîncepere a urmăririi penale, este de natură a întări îndoiala asupra justeței soluției de neîncepere a urmăririi penale. Curtea Supremă de Justiție, secția penală, prin sentința nr. 48 din 17 decembrie 2001, a respins, ca nefondată, plângerea cu motivarea că, din probele administrate, aflate în dosarul nr. 364/P/2001, rezultă că rezoluția vizată este temeinică și legală, nereieșind elemente care să justifice reținerea săvârșirii de către B.V.

a infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor. Împotriva sentinței, petiționarul a declarat recurs, acesta fiind respins, ca tardiv, prin decizia nr. 62 din 5 mai 2003 a Curții Supreme de Justiție constituită în complet format din 9 judecători. Petiționarul a declarat recurs și împotriva acestei decizii. Recursul nu este admisibil. În sistemul procesual penal român, în afară de sentințele care pot fi atacate direct cu recurs, conform dispozițiilor art. 385 1 C. proc. pen., mai sunt supuse recursului, potrivit alin. (1) lit. e) din același articol, deciziile pronunțate în apel. Pe de altă parte, prin art. 29 pct. 2 C. proc.

pen., se prevede că, în calitate de instanță de recurs, Curtea Supremă de Justiție judecă: „a) recursurile împotriva hotărârilor penale pronunțate, în primă instanță, de curțile de apel și Curtea Militară de Apel; b) recursurile împotriva hotărârilor penale pronunțate, ca instanțe de apel, de curțile de apel și Curtea Militară de Apel; c) recursurile împotriva hotărârilor penale pronunțate, în primă instanță, de secția penală a Curții Supreme de Justiție, precum și alte cazuri prevăzute de lege”. Din menționatele dispoziții privind competența de judecată a Curții Supreme de Justiție rezultă, astfel, că nu sunt susceptibile de a mai fi atacate cu recurs și deciziile pronunțate asupra căii de atac a recursului exercitat în fața acestei instanțe.

De altfel, a permite declararea unui nou curs împotriva unei decizii pronunțate în această cale de atac ar echivala cu crearea unei noi căi de atac, neprevăzute de lege, ceea ce ar fi inadmisibil și ar contraveni, totodată, prevederilor art. 416 C. proc. pen. referitoare la data rămânerii definitive a hotărârii primei instanțe. În consecință, urmează ca recursul declarat de petiționarul D.F.I. să fie respins, ca inadmisibil, cu obligarea acestuia să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petiționarul D.F.I. împotriva deciziei nr. 62 din 5 mai 2003 a Curții Supreme de Justiție în complet format din 9 judecători. Obligă pe petiționar să plătească statului suma de 500.000 lei cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică azi, 22 septembrie 2003.