ÎCCJ, Decizia nr. 243/2003

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin plângerea adresată Curții

Supreme de Justiție, secția penală, la data de 12 septembrie 2001, D.F.I. a

solicitat infirmarea rezoluției nr. 364/P/2001 din 8 august 2001, prin care

Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția urmărire penală și

criminalistică, a dispus neînceperea urmăririi penale, față de fostul judecător

B.V., pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor

persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen.

În motivarea plângerii s-a susținut

că rezoluția menționată este nelegală și netemeinică, deoarece a fost adoptată

fără să se țină seama de toate elementele indicate în plângerea adresată în

acest scop procurorului, din care rezultă că fostul judecător B.V., în calitate

de președinte al completului care a pronunțat decizia penală nr. 564 din 2

decembrie 1997 a Curții de Apel Cluj, a comis infracțiunea de abuz în serviciu

contra intereselor persoanelor.

S-a mai învederat, în sprijinul

plângerii formulate, că în cuprinsul rezoluției la care s-a referit sunt

ștersături, inclusiv la cuvântul „neînceperea” (urmăririi penale), ceea ce

creează îndoială dacă actele premergătoare ale procurorului au fost efectuate

în scopul aflării adevărului.

S-a relevat, de asemenea, că din

decizia pronunțată în completul din care a făcut parte judecătorul vizat prin

plângere rezultă suficiente elemente care confirmă vinovăția acestui judecător,

precum și că menționarea în aceeași rezoluție că în dosarul respectiv erau

efectuate cereri cu privire la săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 246 C.

pen. de către C.A. și C.V., pentru care petiționarul primise de la 30 iulie

2001 comunicarea de neîncepere a urmăririi penale, este de natură a întări

îndoiala asupra justeței soluției de neîncepere a urmăririi penale.

Curtea Supremă de Justiție, secția

penală, prin sentința nr. 48 din 17 decembrie 2001, a respins, ca nefondată,

plângerea cu motivarea că, din probele administrate, aflate în dosarul nr.

364/P/2001, rezultă că rezoluția vizată este temeinică și legală, nereieșind

elemente care să justifice reținerea săvârșirii de către B.V. a infracțiunii de

abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

Împotriva sentinței, petiționarul a

declarat recurs, acesta fiind respins, ca tardiv, prin decizia nr. 62 din 5 mai

2003 a Curții Supreme de Justiție constituită în complet format din 9

judecători.

Petiționarul a declarat recurs și

împotriva acestei decizii.

Recursul nu este admisibil.

În sistemul procesual penal român,

în afară de sentințele care pot fi atacate direct cu recurs, conform

dispozițiilor art. 385

1

C. proc. pen., mai sunt supuse recursului,

potrivit alin. (1) lit. e) din același articol, deciziile pronunțate în apel.

Pe de altă parte, prin art. 29 pct.

2 C. proc. pen., se prevede că, în calitate de instanță de recurs, Curtea

Supremă de Justiție judecă: „a) recursurile împotriva hotărârilor penale

pronunțate, în primă instanță, de curțile de apel și Curtea Militară de Apel;

b) recursurile împotriva hotărârilor penale pronunțate, ca instanțe de apel, de

curțile de apel și Curtea Militară de Apel; c) recursurile împotriva

hotărârilor penale pronunțate, în primă instanță, de secția penală a Curții

Supreme de Justiție, precum și alte cazuri prevăzute de lege”.

Din menționatele dispoziții privind

competența de judecată a Curții Supreme de Justiție rezultă, astfel, că nu sunt

susceptibile de a mai fi atacate cu recurs și deciziile pronunțate asupra căii

de atac a recursului exercitat în fața acestei instanțe.

De altfel, a permite declararea unui

nou curs împotriva unei decizii pronunțate în această cale de atac ar echivala

cu crearea unei noi căi de atac, neprevăzute de lege, ceea ce ar fi inadmisibil

și ar contraveni, totodată, prevederilor art. 416 C. proc. pen. referitoare la

data rămânerii definitive a hotărârii primei instanțe.

În consecință, urmează ca recursul

declarat de petiționarul D.F.I. să fie respins, ca inadmisibil, cu obligarea

acestuia să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de petiționarul D.F.I. împotriva deciziei nr. 62 din 5 mai 2003 a

Curții Supreme de Justiție în complet format din 9 judecători.

Obligă pe petiționar să plătească

statului suma de 500.000 lei cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică azi,

22 septembrie 2003.