ÎCCJ, Decizia nr. 279/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 286 din 21 aprilie

2005, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins, ca

inadmisibilă, plângerea formulată de petentul C.I. împotriva comunicării nr.

1530/C/2365 din 22 octombrie 2004, a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția de îndrumare și control.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că petentul a criticat comunicarea menționată, pe

care a atașat-o plângerii.

Comunicarea menționată nu

are caracterul unei rezoluții.

Așadar, plângerea urmează a

fi privită ca inadmisibilă, întrucât nu privește unul din actele procesuale

prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen.

Împotriva hotărârii primei

instanțe, petentul C.I. a declarat recurs, fără a invoca nici unul din cazurile

de casare prevăzute în art. 385

9

C. pen. și fără a formula critici

susceptibile a fi încadrate în vreunul dintre acestea.

Recursul este nefondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Din economia dispozițiilor

art. 228 C. proc. pen., cu referire la art. 200 din același cod, rezultă

finalitatea actelor premergătoare, constând în obținerea datelor necesare

începerii urmăririi penale. Aceste date privesc existența faptei, împrejurarea

că fapta a fost săvârșită de către învinuit și că făptuitorul răspunde penal.

Prin același text,

legiuitorul a avut în vedere și situația în care actele premergătoare efectuate

relevă inutilitatea începerii urmăririi penale

Convingerea formată în

temeiul actelor premergătoare obligă procurorul, după caz, la o soluție

procesuală de începere a urmăririi penale sau de neîncepere a acesteia.

În concluzie, rezoluția sau

ordonanța, după caz, de începere sau de neîncepere a urmăririi penale, conform

art. 228 C. proc. pen., are un caracter procesual riguros, de act de dispoziție

al organului de urmărire penală, sesizat în unul din modurile prevăzute de

legea procesual-penală, dat în condiții determinate.

Drept urmare, în raport cu

caracterul imperativ al normelor legale menționate și în lipsa temeiului legal,

principiul echipolenței nu poate fi invocat, pentru ca altor acte,

nedeterminate de legea procesual-penală, să li se atribuie natura și efectele

rezoluției sau ordonanței, după caz, de începere sau de neîncepere a urmăririi

penale.

Or, în cauză, organul de

urmărire penală nu a dat o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale.

Astfel, organul de urmărire

penală a fost sesizat printr-o plângere. Plângerea a fost înaintată de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, spre competentă soluționare,

Parchetului de pe lângă Judecătoria Giurgiu.

Totodată, cu referire la

plângerea făcând obiectul lucrării nr. 1197/VIII-1/2004, s-a dispus trimiterea

plângerii, la Parchetul Militar Teritorial București, în vederea verificării

legalității și temeiniciei soluției dispuse într-un dosar al acestei unități.

Această situație a fost

comunicată petentului.

Ca atare, recursul se

constată a fi nefondat, plângerea formulată de petent privind, într-adevăr, o

adresă, și nu unul din actele procesuale prevăzute de art. 278

1

C.

proc. pen.

În fine, din economia

dispozițiilor art. 278

1

C. proc. pen., rezultă cu evidență că este

supusă controlului judecătoresc, în condițiile acestui text, exclusiv

dispoziția de neîncepere a urmării penale, confirmată ca urmare a respingerii

plângerii formulate corespunzător posibilității legale reglementate în favoarea

părții vătămate, prin art. 275-278 din același cod.

Este exclusă orice altă

interpretare a textului legal menționat, în raport cu împrejurarea că normele

legale privind desfășurarea procesului penal, astfel cum acestea sunt prevăzute

de legea procesual-penală, sunt de ordine publică, așa încât încălcarea lor ar

duce la nulitatea oricărui act procesual sau hotărâre judecătorească care le-ar

nesocoti.

Totodată, o altă concluzie

dedusă pe cale de interpretare este exclusă, întrucât ar însemna a atribui

legiuitorului, ceea ce nu a găsit cu cale să prevadă și, în consecință, a

altera voința reală a acestuia.

Or, în cauză petentul a

sesizat secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu plângerea

formulată împotriva unui act neprevăzut de art. 278

1

C. proc. pen.

Așa fiind, în mod corect

instanța sesizată a respins plângerea, ca nefondată, hotărârea atacată nefiind

supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

C.

proc. pen.

În consecință, pentru

considerentele ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul C.I.

Totodată, în baza art. 192

alin. (2) din același cod, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de petentul C.I.

împotriva sentinței nr. 286 din 21 aprilie 2005, pronunțată de secția

penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 6901/2004.

Obligă petentul C.I. să plătească

statului, suma de 100 lei (1.000.000 lei vechi) cu titlu de cheltuieli

judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 7 noiembrie 2005.