ÎCCJ, Decizia nr. 108/2006

Asupra contestației în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 286 din 21 aprilie 2005, secția penală a

Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins, ca inadmisibilă, plângerea

formulată de petentul C.I. împotriva comunicării nr. 1530/C/2365 din 22

octombrie 2004 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de îndrumare și control.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că

petentul a criticat comunicarea menționată, pe care a atașat-o plângerii.

Comunicarea menționată nu are caracterul unei

rezoluții.

Așadar, plângerea urmează a fi privită ca

inadmisibilă, întrucât nu privește unul din actele procesuale prevăzute de art.

278

1

C. proc. pen.

Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul C.I. a

declarat recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de casare prevăzute în

art. 385

9

C. proc. pen. și fără a formula critici susceptibile a fi

încadrate în vreunul dintre acestea.

Recursul a fost respins, ca nefondat, prin decizia

nr. 279 din 7 noiembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 217/2005 al Înaltei

Curți de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, reținându-se

următoarele:

Din economia dispozițiilor art. 228 C. proc. pen., cu

referire la art. 200 din același cod, rezultă finalitatea actelor premergătoare

constând în obținerea datelor necesare începerii urmăririi penale. Aceste date

privesc existența faptei, împrejurarea că fapta a fost săvârșită de către

învinuit și că făptuitorul răspunde penal.

Prin același text, legiuitorul a avut în vedere și

situația în care actele premergătoare efectuate relevă inutilitatea începerii

urmăririi penale.

Convingerea formată în temeiul actelor premergătoare

obligă procurorul, după caz, la o soluție procesuală de începere a urmăririi

penale sau de neîncepere a acesteia.

În concluzie, rezoluția sau ordonanța, după caz, de

începere sau de neîncepere a urmăririi penale, conform art. 228 C. proc. pen.,

are un caracter procesual riguros de act de dispoziție al organului de urmărire

penală, sesizat în unul din modurile prevăzute de legea procesual-penală, dat

în condiții determinate.

Drept urmare, în raport cu caracterul imperativ al

normelor legale menționate și în lipsa temeiului legal, principiul echipolenței

nu poate fi invocat, pentru ca altor acte, nedeterminate de legea

procesual-penală, să li se atribuie natura și efectele rezoluției sau

ordonanței, după caz, de începere sau de neîncepere a urmăririi penale.

Or, în cauză organul de urmărire penală nu a dat o

rezoluție de neîncepere a urmăririi penale.

Astfel, organul de urmărire penală a fost sesizat printr-o

plângere. Plângerea a fost înaintată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București, spre competentă soluționare, Parchetului de pe lângă Judecătoria

Giurgiu.

Totodată, cu referire la plângerea făcând obiectul

lucrării nr. 1197/VIII-1/2004, s-a dispus trimiterea plângerii la Parchetul

Militar Teritorial București, în vederea verificării legalității și temeiniciei

soluției dispuse într-un dosar al acestei unități.

Această situație a fost comunicată petentului.

Ca atare, recursul s-a constatat a fi nefondat,

plângerea formulată de petent privind, într-adevăr, o adresă, și nu unul din

actele procesuale prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen.

În fine, din economia dispozițiilor art. 278

1

C. proc. pen., rezultă cu evidență că este supusă controlului judecătoresc, în

condițiile acestui text, exclusiv dispoziția de neîncepere a urmării penale,

confirmată ca urmare a respingerii plângerii formulate corespunzător

posibilității legale reglementate în favoarea părții vătămate, prin art. 275 -

278 din același cod.

Este exclusă orice altă interpretare a textului legal

menționat, în raport cu împrejurarea că normele legale privind desfășurarea

procesului penal, astfel cum acestea sunt prevăzute de legea procesual-penală,

sunt de ordine publică, așa încât încălcarea lor ar duce la nulitatea oricărui

act procesual sau hotărâre judecătorească care le-ar nesocoti.

Totodată, o altă concluzie dedusă pe cale de

interpretare este exclusă, întrucât ar însemna a atribui legiuitorului, ceea ce

nu a găsit cu cale să prevadă și, în consecință, a altera voința reală a

acestuia.

Or, în cauză petentul a sesizat secția penală a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu plângerea formulată împotriva unui act

neprevăzut de art. 278

1

C. proc. pen.

Prin urmare, în mod corect instanța sesizată a

respins plângerea, ca nefondată, hotărârea atacată nefiind supusă nici unuia

din cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, petentul a

formulat contestație în anulare, invocând cazul de anulare prevăzut de art. 386

lit. c) C. proc. pen.

Petentul a precizat că va motiva contestația în

anulare, după ce va cunoaște motivarea deciziei atacate.

Prin memoriul depus la data de 7 februarie 2006,

contestatorul a susținut că recursul a fost respins nelegal, ca urmare a

ignorării probelor din care rezulta edificarea de către un polițist a unor

construcții nelegale, de natură a vătăma interesele legitime ale petentului.

Totodată, în cauza civilă privindu-l pe acesta, în mod nelegal Procurorul

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu a

declarat recurs în anulare. În fine, în mod nelegal petentul a fost condamnat

penal, având în vedere calitatea sa de parte vătămată.

Examinând cauza, în raport cu dispozițiile art. 391

C. proc. pen., se constată următoarele:

Cale extraordinară de atac fiind, contestația în

anulare nu poate fi exercitată decât împotriva unei hotărâri definitive a cărei

anulare se poate cere numai pentru cazurile limitativ determinate prin art. 386

C. proc. pen., privitoare la darea acesteia cu încălcarea normelor de procedură

sau ca urmare a pronunțării împotriva unei persoane, a două hotărâri definitive

pentru aceeași faptă.

Prin urmare, r

epunerea

procesului în etapa anterioară pronunțării hotărârii atacate pe această cale

are loc exclusiv în situația îndeplinirii condițiilor arătate.

Or, în cauză aceste condiții se constată a fi

neîndeplinite.

Astfel, criticile formulate de petent nu se

încadrează în nici unul din cazurile de contestație stabilite prin art. 386 C.

proc. pen.

Or, potrivit art. 391 alin. (2) C. proc. pen.,

admisibilitatea în principiu a contestației în anulare este condiționată de

îndeplinirea cumulativă a cerințelor privind respectarea termenului de

exercitare prevăzut de legea procesual-penală, invocarea de motive care se

sprijină pe cazurile prevăzute de art. 386 C. proc. pen., precum și invocarea

de dovezi în sprijinul căii extraordinare de atac exercitate, care se depun sau

se află la dosarul cauzei.

Prin urmare, examinarea temeiniciei contestației nu

poate avea loc decât ulterior procedurii admisibilității în principiu.

În cauză, criticile formulate de contestator nu se

încadrează în cazurile prevăzute de art. 386 C. proc. pen., așa încât nu este

îndeplinită una din cerințele de a căror îndeplinire cumulativă este

condiționată admiterea în principiu a contestației în anulare.

În consecință, pentru considerentele ce preced,

Curtea va respinge contestația în anulare formulată de petentul C.I. împotriva

deciziei pronunțate în recurs, ca inadmisibilă.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

contestatorul menționat va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată,

conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibilă, contestația în anulare formulată de petentul

C.I.

împotriva

deciziei nr. 279 din 7 noiembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 217/2005, al

Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 9 judecători.

Obligă contestatorul menționat să

plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli

judiciare.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2006.