ÎCCJ, Decizia nr. 109/2006

Asupra cererii de revizuire de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 321 din 19 mai 2005, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul A.I. împotriva intimatei B.G. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că plângerea formulată de petentul A.I. nu privește unul din actele procesuale prevăzute de art. 278 1 C. proc. pen. Astfel, petentul a formulat plângere împotriva intimatei B.G., susținând că aceasta se face vinovată de săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, constând în aceea că, în calitate de procuror de ședință, abdicând de la obligația de a constata încălcările de lege în dosarul nr. 4366/2004 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, a solicitat în mod greșit respingerea plângerii, ca tardivă.

Anexat acestei plângeri, petentul a depus înscrisul denumit „contestație”, din care rezultă că s-a adresat Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la soluția ce i-a fost comunicată, cu nr. 22466/3055/2004, la plângerea sa inițială împotriva procurorului menționat și trei judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție. Așa cum rezultă din adresa nr. 1055/18/N din 6 mai 2005 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, contestația petentului nu a fost considerată de natură penală, astfel că nu s-a adoptat nici una din soluțiile determinate prin art. 278 1 C. proc. pen. Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul A.I.

a declarat recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen. Petentul a precizat că va motiva recursul după redactarea și comunicarea sentinței atacate. Prin decizia nr. 283 din 7 noiembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, a respins recursul, ca nefondat, reținând următoarele: Din economia dispozițiilor art. 228 C. proc. pen., cu referire la art. 200 din același cod, rezultă finalitatea actelor premergătoare, constând în obținerea datelor necesare începerii urmăririi penale. Aceste date privesc existența faptei, împrejurarea că fapta a fost săvârșită de către învinuit și că făptuitorul răspunde penal. Prin același text, legiuitorul a avut în vedere și situația în care actele premergătoare efectuate relevă inutilitatea începerii urmăririi penale.

Convingerea formată în temeiul actelor premergătoare obligă procurorul, după caz, la o soluție procesuală de începere a urmăririi penale sau de neîncepere a acesteia. În concluzie, rezoluția sau ordonanța, după caz, de începere sau de neîncepere a urmăririi penale, conform art. 228 C. proc. pen., are un caracter procesual riguros de act de dispoziție al organului de urmărire penală, sesizat în unul din modurile prevăzute de legea procesual-penală, dat în condiții determinate. Drept urmare, în raport cu caracterul imperativ al normelor legale menționate și în lipsa temeiului legal, principiul echipolenței nu poate fi invocat, pentru ca altor acte, nedeterminate de legea procesual-penală, să li se atribuie natura și efectele rezoluției sau ordonanței, după caz, de începere sau de neîncepere a urmăririi penale.

Or, în cauză organul de urmărire penală nu a dat o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale. Astfel, organul de urmărire penală a fost sesizat printr-o plângere, de către petentul A.I., privind o hotărâre judecătorească. Prin referatul nr. 22466/3055/2004 din 18 ianuarie 2005, secția de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că sentința nr. 238/2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, vizată prin plângerea adresată Parchetului, este susceptibilă de recurs. Drept urmare, sesizarea a fost respinsă, în raport cu situația expusă, situație comunicată petentului. Împotriva acestei comunicări, petentul a formulat plângere.

Ca atare, recursul s-a constatat a fi nefondat, plângerea formulată de petent privind, într-adevăr, un referat, și nu unul din actele procesuale prevăzute de art. 278 1 C. proc. pen. În fine, din economia dispozițiilor art. 278 1 C. proc. pen. rezultă cu evidență că este supusă controlului judecătoresc, în condițiile acestui text, exclusiv dispoziția de neîncepere a urmării penale, confirmată ca urmare a respingerii plângerii formulate corespunzător posibilității legale reglementate în favoarea părții vătămate prin art. 275 - 278 din același cod. Este exclusă orice altă interpretare a textului legal menționat, în raport cu împrejurarea că normele legale privind desfășurarea procesului penal, astfel cum acestea sunt prevăzute de legea procesual-penală, sunt de ordine publică, așa încât încălcarea lor ar duce la nulitatea oricărui act procesual sau hotărâre judecătorească care le-ar nesocoti.

Totodată, o altă concluzie dedusă pe cale de interpretare este exclusă, întrucât ar însemna a atribui legiuitorului, ceea ce nu a găsit cu cale să prevadă și, în consecință, a altera voința reală a acestuia. Or, în cauză petentul a sesizat secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu plângerea formulată împotriva unui act neprevăzut de art. 278 1 C. proc. pen. Așa fiind, în mod corect instanța sesizată a respins plângerea, ca nefondată, hotărârea atacată nefiind supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen. Împotriva acestei din urmă hotărâri, petentul a formulat cerere de revizuire, criticile privind: - nerespectarea dispozițiilor art. 48 lit. d) C. proc.

pen., la judecarea recursului; - încălcarea dispozițiilor art. 33 din Legea nr. 92/1992 și a autorității de lucru judecat, cu referire la încheierea nr. 63, pronunțată în dosarul nr. 15/2003 al completului de 9 judecători; - neobservarea dispozițiilor art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Cererea de revizuire este inadmisibilă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Prin art. 129 din Constituția României, revizuită, cu referire la art. 126 din legea fundamentală, a fost statuat principiul potrivit căruia părțile interesate pot apela la protecția judiciară a drepturilor subiective încălcate, asigurată imparțial de către instanțele competente, în cadrul sistemului procesului penal, prin care a fost reglementat dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicție.

Mai mult, realizând o armonioasă proporționalizare între imperativul stabilității raporturilor juridice și cerința aflării adevărului, legea procesual-penală a reglementat și posibilitatea reconsiderării situației juridice prezumată ca autentică prin hotărâre judecătorească definitivă, ce are ca atribut specific și exclusiv autoritatea de lucru judecat, prin exercitarea căilor extraordinare de atac în condiții precis și limitativ determinate. Această reglementare are aptitudinea de a satisface exigențele noii perspective asupra justiției, generate de art. 21 din Constituția României, art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție.

Prin urmare, revine persoanei interesate, obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în condițiile legii procesual-civile, aceleași pentru subiecții de drept aflați în situații identice. Totodată, aceleași exigențe exclud examinarea în fond a unei cereri formulate sau căi de atac exercitate în alte condiții, decât cele determinate de dreptul intern, prin legea procesuală. Din economia dispozițiilor art. 393 și 394 C. proc. pen. rezultă caracterul revizuirii pe cale extraordinară de atac, prin folosirea căreia se pot înlătura erorile judiciare cu privire la faptele reținute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, datorită necunoașterii de către instanțe a unor împrejurări de care depindea adoptarea unei hotărâri conforme cu legea și adevărul.

Din aceleași dispoziții rezultă, concomitent, că revizuirea are rolul de a atrage anularea hotărârilor în care judecata s-a bazat pe o eroare de fapt și de a reabilita judecătorește pe cei condamnați pe nedrept. Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea poate privi exclusiv hotărârile determinate de art. 393 C. proc. pen. și numai pentru cauzele prevăzute de art. 394 din același cod, singurele apte a provoca o reexaminare în fapt a cauzei penale. O altă interpretare, în sensul extinderii acestei căi de atac la alte situații privitoare la pretinsa nerespectare a unor condiții formale de desfășurare a judecății sau cu privire la raționamente jurisdicționale eronate, este exclusă, în raport cu dispozițiile procesuale menționate și cu principiul statuat prin art. 129 din Constituția României, potrivit căruia părțile interesate, care își legitimează calitatea procesuală, pot exercita căile de atac numai în condițiile legii.

Drept urmare, coroborarea acestor dispoziții legale impune concluzia condiționării examinării temeiniciei hotărârii atacate, de exercitarea cererii de revizuire în condițiile legii, cu referire la dispozițiile art. 393 și 394 C. proc. pen. și a inadmisibilității controlului judiciar, cu consecința respingerii cererii pentru acest motiv, în situația exprimării de către partea interesată a simplei nemulțumiri a acesteia cu privire la hotărârea a cărei retractare se cere, fie afirmării generice a nelegalității și netemeiniciei acesteia, neîncadrabile în dispozițiile legale menționate. În cauză, revizuentul a formulat cerere, solicitând revizuirea unei hotărâri ce nu îndeplinește condițiile art. 393 C. proc.

pen., cu referire, între altele, că aceasta trebuie să conțină o rezolvare a fondului, în sensul examinării problemei existenței faptei și vinovăției inculpatului finalizată printr-o soluție de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal. Totodată, petentul nu a invocat motive dintre cele prevăzute de art. 394 C. proc. pen. și nici nu a formulat critici susceptibile a fi încadrate în cazurile prevăzute de acest text. Ca atare, excepția pusă în discuție se constată a fi întemeiată. În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, Curtea va respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de petentul A.I. care va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, cererea petentului A.I. privind revizuirea deciziei nr. 283 din 7 noiembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 229/2005, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 9 judecători. Obligă revizuentul menționat să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2006.