ÎCCJ, Decizia nr. 48/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 213 din 28 februarie 2005, secția

penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins, ca inadmisibilă,

plângerea formulată de petentul C.A. împotriva adresei nr. 9760/1365/2004 din

27 octombrie 2004 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, reținându-se că aceasta

nu privește unul din actele procesuale prevăzute de art. 278

1

C.

proc. pen.

Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul a

declarat recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de casare prevăzute în

art. 385

9

C. proc. pen. și fără a formula critici susceptibile a fi

încadrate în vreunul dintre acestea.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se

vor arăta în continuare:

Din economia dispozițiilor art. 228 C. proc. pen., cu

referire la art. 200 din același cod, rezultă finalitatea actelor premergătoare

constând în obținerea datelor necesare începerii urmăririi penale. Aceste date

privesc existența faptei, împrejurarea că fapta a fost săvârșită de către

învinuit și că făptuitorul răspunde penal.

Prin același text, legiuitorul a avut în vedere și

situația în care actele premergătoare efectuate relevă inutilitatea începerii

urmăririi penale.

Convingerea formată în temeiul actelor premergătoare

obligă procurorul, după caz, la o soluție procesuală de începere a urmăririi

penale sau de neîncepere a acesteia.

În concluzie, rezoluția sau ordonanța, după caz, de

începere sau de neîncepere a urmăririi penale, conform art. 228 C. proc. pen.,

are un caracter procesual riguros de act de dispoziție al organului de urmărire

penală, sesizat în unul din modurile prevăzute de legea procesual-penală, dat

în condiții determinate.

Drept urmare, în raport cu caracterul imperativ al

normelor legale menționate și în lipsa temeiului legal, principiul echipolenței

nu poate fi invocat pentru ca altor acte, nedeterminate de legea

procesual-penală, să li se atribuie natura și efectele rezoluției sau

ordonanței, după caz, de începere sau de neîncepere a urmăririi penale.

Or, în cauză organul de urmărire penală nu a fost

sesizat în unul din modurile prevăzute de art. 221 C. proc. pen. și nu a dat o

rezoluție de neîncepere a urmăririi penale.

Astfel, organul de urmărire penală a fost sesizat

printr-o petiție, prin care petentul pretindea că mai mulți magistrați din

cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj se fac vinovați de

săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor,

favorizarea infractorului, asociere în vederea comiterii de infracțiuni, fals

intelectual și uz de fals.

Organul de urmărire penală a comunicat petentului că

în raport cu caracterul inform, plângerea a fost respinsă.

Astfel, sub aspectul menționat ca temei al

respingerii plângerii, organul de urmărire penală a comunicat petentului că

aceasta nu întrunește elementele cerute de art. 222 C. proc. pen., în sensul că

nu au fost descrise faptele care formează obiectul plângerii și nu au fost

precizate mijloacele de probă pe care înțelege a le uzita în dovedirea

susținerilor.

Într-adevăr, art. 222 C. proc. pen. prevede expres că

plângerea trebuie să cuprindă numele, prenumele și calitatea petiționarului,

descrierea faptei care formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului,

dacă este cunoscut și mijloacele de probă.

Prin urmare, nu întrunește cerințele acestui text, o

sesizare care se rezumă doar la indicarea unor încadrări juridice.

Totodată, prin art. 278

1

C. proc. pen.,

legiuitorul a prevăzut posibilitatea declanșării controlului judiciar exclusiv

a soluției de netrimitere în judecată, confirmată de procurorul ierarhic

superior, prin formularea plângerii formulate de persoana interesată, care își

justifică calitatea în condițiile legii.

Or, în cauză plângerea petentului, cu care acesta a

sesizat instanța de fond, nu privește unul din actele procesuale prevăzute de

art. 278

1

C. proc. pen., ci o adresă a Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și

criminalistică, prin care petentului i-a fost comunicată respingerea plângerii,

dat fiind caracterul inform al acesteia.

Este exclusă orice altă interpretare a textului legal

menționat, în raport cu împrejurarea că normele legale privind desfășurarea

procesului penal, astfel cum acestea sunt prevăzute de legea procesual-penală,

sunt de ordine publică, așa încât încălcarea lor ar duce la nulitatea oricărui

act procesual sau hotărâre judecătorească cale le-ar nesocoti.

Totodată, o altă concluzie dedusă pe cale de

interpretare este exclusă, întrucât ar presupune a atribui legiuitorului, ceea

ce nu a găsit cu cale să prevadă și, în consecință, a altera voința reală a

acestuia.

Drept urmare, cum în cauză petentul a sesizat secția

penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu plângerea formulată împotriva

unui act neprevăzut de art. 278

1

C. proc. pen., în mod corect

instanța sesizată a respins plângerea, ca inadmisibilă, hotărârea atacată

nefiind supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen.

În consecință, pentru considerentele ce preced,

conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge,

ca nefondat, recursul declarat de petentul C.A.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod,

recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform

dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul

C.A.

împotriva sentinței nr. 213 din 28

februarie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, în dosarul nr. 6445/2004.

Obligă recurentul menționat să

plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL) cu titlu de cheltuieli

judiciare în recurs.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 13 februarie 2006.