ÎCCJ, Decizia nr. 4/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 361 din 13 iunie

2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins, ca

inadmisibilă, plângerea formulată de petentul R.A. împotriva comunicărilor nr.

24081/2319/2004 din 22 septembrie 2004 și nr. 28815/2719/2004 din 23 noiembrie

2004, ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

urmărire penală și criminalistică.

S-a reținut că la data de 11 august

2004 și 11 noiembrie 2004, petentul s-a adresat parchetului, solicitând să se

ia act că se constituie parte civilă în cauza „Flota”,

întrucât i-au

fost prejudiciate interesele sale, ca cetățean. De asemenea, petentul a

criticat modul în care s-a desfășurat ancheta, solicitând cercetarea

procurorului care a efectuat urmărirea penală.

La 22 septembrie 2004 și 23 noiembrie

2004, cu numerele menționate, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție a comunicat petentului că dosarul „Flota” nu a fost în cercetarea sa,

iar cu privire la pretinsele fapte comise de procurori, nu s-a constatat

săvârșirea vreunei infracțiuni.

Petentul, întemeiat pe art. 278

1

C. proc. pen., a sesizat cu plângere, instanța de judecată, susținând că în mod

netemeinic și nelegal nu s-a dat curs plângerilor adresate organului de

urmărire penală.

Or, cum în speță nu s-a dat o

soluție, rezoluție sau ordonanță de neîncepere a urmăririi penale, după caz,

care să fie atacată cu plângere la procurorul ierarhic superior, iar potrivit

art. 278

1

C. proc. pen., sunt supuse controlului judecătoresc

exclusiv, soluțiile de netrimitere în judecată confirmate de procurorul

ierarhic superior, prima instanță a constatat că plângerea cu care a fost

sesizată, este inadmisibilă.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

petentul a declarat recurs, susținând că în mod greșit s-a apreciat că nu ar

avea caracter de rezoluție, comunicările atacate cu plângere.

Petentul a mai solicitat să se

constate și nulitatea sentinței atacate pe această cale.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Din economia dispozițiilor art. 228

C. proc. pen., cu referire la art. 200 din același cod, rezultă finalitatea

actelor premergătoare constând în obținerea datelor necesare începerii

urmăririi penale. Aceste date privesc existența faptei, împrejurarea că fapta a

fost săvârșită de către învinuit și că făptuitorul răspunde penal.

Prin același text, legiuitorul a

avut în vedere și situația în care actele premergătoare efectuate relevă

inutilitatea începerii urmăririi penale.

Convingerea formată în temeiul

actelor premergătoare obligă procurorul, după caz, la o soluție procesuală de

începere a urmăririi penale sau de neîncepere a acesteia.

În concluzie, rezoluția sau

ordonanța, după caz, de începere sau de neîncepere a urmăririi penale, conform

art. 228 C. proc. pen., are un caracter procesual riguros de act de dispoziție

al organului de urmărire penală, sesizat în unul din modurile prevăzute de

legea procesual-penală, dat în condiții determinate.

Drept urmare, în raport cu

caracterul imperativ al normelor legale menționate și în lipsa temeiului legal,

principiul echipolenței nu poate fi invocat, pentru ca altor acte,

nedeterminate de legea procesual-penală, să li se atribuie natura și efectele

rezoluției sau ordonanței, după caz, de începere sau de neîncepere a urmăririi

penale.

Or, în cauză organul de urmărire penală

nu a dat o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale.

Astfel, organul de urmărire penală a

fost sesizat prin mai multe memorii, iar acestea priveau cererea petentului de

constituire ca parte civilă în dosarul „Flota”.

Dosarul menționat nu s-a aflat în

cercetarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, sesizat

de petent, cu cererea de constituire ca parte civilă în procesul penal.

Prin urmare, sub acest aspect, în

cauză nici nu s-a pus problema efectuării de acte premergătoare și în

consecință, nici problema dispunerii asupra acestora prin rezoluție sau

ordonanță, după caz.

Pe de altă parte, cu referire la

procurorii care au instrumentat cauza, nu s-au constatat indicii de săvârșire a

vreunei infracțiuni. De altfel, în raport cu caracterul generic, neprecizat în

concret al afirmațiilor, nu s-ar putea concluziona că petentul a formulat o

plângere penală, în sensul dispozițiilor legii procesual penale.

Împrejurările menționate au fost

comunicate petentului.

Ca atare, recursul se constată a fi

nefondat, plângerea formulată de petent privind, într-adevăr, o comunicare, și

nu unul din actele procesuale prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen.

În fine, din economia dispozițiilor

art. 278

1

C. proc. pen., rezultă cu evidență că este supusă controlului

judecătoresc, în condițiile acestui text, exclusiv dispoziția de neîncepere a

urmării penale, confirmată ca urmare a respingerii plângerii formulate

corespunzător posibilității legale reglementate în favoarea părții vătămate,

prin art. 275-278 din același cod.

Este exclusă orice altă interpretare

a textului legal menționat, în raport cu împrejurarea că normele legale privind

desfășurarea procesului penal, astfel cum acestea sunt prevăzute de legea

procesual-penală, sunt de ordine publică, așa încât încălcarea lor ar duce la

nulitatea oricărui act procesual sau hotărâre judecătorească care le-ar

nesocoti.

Totodată, o altă concluzie dedusă pe

cale de interpretare este exclusă, întrucât ar însemna a atribui legiuitorului,

ceea ce nu a găsit cu cale să prevadă și, în consecință, a altera voința reală

a acestuia.

Or, în cauză petentul a sesizat

secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu plângerea formulată

împotriva unui act neprevăzut de art. 278

1

C. proc. pen.

Așa fiind, în mod corect instanța

sesizată a respins plângerea, ca inadmisibilă, hotărârea atacată nefiind supusă

nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

C. proc.

pen.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea

va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul R.A.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

din același cod, recurentul menționat va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul R.A. împotriva sentinței nr. 361 din 13

iunie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

în dosarul nr. 1746/2005.

Obligă recurentul-petent menționat

să plătească statului, suma de 240 lei (2.400.000 ROL) cu titlu de cheltuieli

judiciare în recurs, din care suma de 40 lei (400.000 ROL), reprezentând

onorariu de avocat cuvenit pentru asistarea acestuia din oficiu, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2006.