ÎCCJ, Decizia nr. 6/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 306 din 11 mai

2005, pronunțată în dosarul nr. 2052/2005, Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția penală, a respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul A.Ș.

împotriva magistraților O.N. și S.E.A.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut că prin sentința penală nr. 524 din 13 septembrie 1999,

Tribunalul București a condamnat pe inculpatul A.Ș., la o pedeapsă rezultantă

de 15 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 215

alin. (2), (3), (5) C. pen. și de art. 13 din Legea nr. 87/1994.

Curtea de Apel București, secția I

penală, prin decizia penală nr. 186 din 13 aprilie 2000, a admis apelul

declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva hotărârii

primei instanțe, precum și apelul părților civile C.M., C.V., S.N. și SC C. SA,

declarat împotriva aceleiași hotărâri, a desființat în parte sentința atacată

și, rejudecând, a aplicat inculpatului, și pedeapsa complementară a

interzicerii drepturilor prevăzute de 64 lit. a), b) și c) C. pen.

Prin decizia nr. 4529 din 24

octombrie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a admis recursurile

declarate de inculpatul A.Ș. și părțile civile B.V. și P.V., a casat hotărârile

pronunțate în cauză și a trimis cauza, spre rejudecare în fond, aceleiași instanțe.

Prin sentința penală nr. 139 din 3

martie 2000, a Tribunalului București, secția a II-a penală, definitivă prin

decizia nr. 1892 din 10 aprilie 2002, a Curții Supreme de Justiție, secția

penală, inculpatul A.Ș. a fost condamnat la pedeapsa de 8 ani închisoare,

pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (2),

(3) și (4) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 C. pen.

Petentul A.Ș. a formulat plângere

penală, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 194, 246, 247

și 248

1

C. pen., împotriva judecătorului care a pronunțat sentința

penală nr. 1736/1998.

Prin ordonanța nr. 1964/P/2004 din

27 ianuarie 2005, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a dispus

neînceperea urmăririi penale față de judecătorul I.S., în temeiul art. 228

alin. (4) și art. 10 lit. a) C. proc. pen.

Printr-o altă plângere penală,

petentul a solicitat cercetarea penală a judecătorilor A.M.D., M.C.C. și N.I.,

de la Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și a procurorului E.N. din

cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

judiciară penală, sub aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., în

legătură cu soluționarea dosarului penal nr. 410/2004.

Prin rezoluția nr. 820/P/2004 din 29

noiembrie 2004, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a

dispus neînceperea urmăririi penale, în temeiul art. 228 alin. (4) și art. 10

lit. a) C. proc. pen.

În fine, împotriva procurorilor O.N.

și S.E.A., care au dat soluțiile de neîncepere a urmăririi penale, petentul a

adresat plângere, Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală,

solicitând tragerea acestora la răspundere sub aspectul infracțiunilor

prevăzute de art. 289, 246, 247 și 248

1

C. pen.

Instanța a constatat că petentul nu

s-a adresat în prealabil organului de urmărire penală, ci a sesizat direct

instanța de judecată.

Or, plângerea adresată direct

instanței de judecată nu este prevăzută de legea procesual-penală, ca

modalitate legală de învestire, în cazul în care persoana vătămată solicită

efectuarea de cercetări penale împotriva procurorilor care au dispus soluții de

neurmărire penală.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

petentul A.Ș. a declarat recurs, întemeiat pe art. 385

9

pct. 10 și

17

1

C. proc. pen.

Acesta a susținut că sentința

atacată nu răspunde sesizărilor petentului.

Astfel, petentul a formulat plângere

penală în temeiul art. 283-286 C. proc. pen., coroborat cu art. 476 din același

cod, chemând în judecată instituțiile statului, respectiv Ministerul Public și

autoritatea judecătorească, prin Ministerul Justiției.

Acesta a susținut apoi că plângerea

penală, care a fost soluționată în sensul arătat, a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 275, 278 și 278

1

C. proc. pen., coroborat cu art.

279 alin. (1) și alin. (2) lit. a) și c) din același cod.

În concluzie, petentul a susținut că

sentința atacată este lovită de nulitatea prevăzută de art. 197 alin. (1) C.

proc. pen.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 197 alin. (2) C. proc.

pen., dispozițiile privind sesizarea instanței de judecată sunt prescrise sub

sancțiunea nulității absolute.

Cum legea procesual-penală nu

conține nici o prevedere în sensul definirii sintagmei „dispoziții relative la

sesizarea instanței”, folosită de legiuitor, sfera și conținutul dispozițiilor

procesuale aflate sub protecția nulității absolute se stabilește prin

coroborarea dispozițiilor Codului de procedură penală.

Din economia dispozițiilor codului

menționat rezultă, sub un prim aspect, separarea funcției de învinuire, de cea

de judecată.

Totodată, urmare a introducerii art.

278

1

în Codul de procedură penală, se constată o extindere a

controlului judecătoresc, și asupra unei categorii de acte procesuale, precis

și limitativ determinate prin textul legal menționat.

În fine, se constată și că

dispozițiile referitoare la regulile de desfășurare a procesului penal, sunt

prevăzute prin norme imperative.

Ca atare, cu referire la activitatea

de judecată, se impune constatarea că este nulă, orice hotărâre judecătorească

pronunțată cu nesocotirea acestor norme.

Aceste constatări impun concluzia că

instanța de judecată poate fi sesizată exclusiv prin rechizitoriu, plângere

prealabilă sau plângerea prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen., după

caz.

În concluzie, ori de câte ori

instanța de judecată nu este sesizată prin actul procesual determinat expres de

legea procesual-penală, intervine nulitatea prevăzută de art. 197 alin. (2) C.

proc. pen., care se valorifică în mod specific.

În cauză, instanța de judecată a

fost sesizată cu plângere penală directă, într-o situație care nu privea una

din infracțiunile prevăzute de art. 279 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., a

căror judecată are loc la plângerea prealabilă a persoanei vătămate și,

totodată, nici nu privea unul din actele procesuale determinate în art. 278

1

din același cod.

Prin urmare, admițând excepția

inadmisibilității, cu referire la calea procesuală aleasă, instanța de fond a

pronunțat o hotărâre legală, nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute

în art. 385

9

C. proc. pen.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea

va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.Ș. împotriva

sentinței nr. 306 din 11 mai 2005, pronunțată în dosarul nr. 2052/2005, al

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

din același cod, petentul menționat va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare în recurs, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul A.Ș. împotriva sentinței nr. 306 din 11

mai 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

în dosarul nr. 2052/2005.

Obligă recurentul-petent menționat

să plătească statului, suma de 240 lei (2.400.000 ROL), cu titlu de cheltuieli

judiciare în recurs, din care suma de 40 lei (400.000 ROL), reprezentând

onorariu de avocat cuvenit pentru asistarea acestuia din oficiu, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2006.