ÎCCJ, Decizia nr. 6/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 306 din 11 mai 2005, pronunțată în dosarul nr. 2052/2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul A.Ș. împotriva magistraților O.N. și S.E.A. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin sentința penală nr. 524 din 13 septembrie 1999, Tribunalul București a condamnat pe inculpatul A.Ș., la o pedeapsă rezultantă de 15 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin. (2), (3), (5) C. pen. și de art. 13 din Legea nr. 87/1994. Curtea de Apel București, secția I penală, prin decizia penală nr. 186 din 13 aprilie 2000, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva hotărârii primei instanțe, precum și apelul părților civile C.M., C.V., S.N.

și SC C. SA, declarat împotriva aceleiași hotărâri, a desființat în parte sentința atacată și, rejudecând, a aplicat inculpatului, și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de 64 lit. a), b) și c) C. pen. Prin decizia nr. 4529 din 24 octombrie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a admis recursurile declarate de inculpatul A.Ș. și părțile civile B.V. și P.V., a casat hotărârile pronunțate în cauză și a trimis cauza, spre rejudecare în fond, aceleiași instanțe. Prin sentința penală nr. 139 din 3 martie 2000, a Tribunalului București, secția a II-a penală, definitivă prin decizia nr. 1892 din 10 aprilie 2002, a Curții Supreme de Justiție, secția penală, inculpatul A.Ș.

a fost condamnat la pedeapsa de 8 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (2), (3) și (4) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 C. pen. Petentul A.Ș. a formulat plângere penală, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 194, 246, 247 și 248 1 C. pen., împotriva judecătorului care a pronunțat sentința penală nr. 1736/1998. Prin ordonanța nr. 1964/P/2004 din 27 ianuarie 2005, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a dispus neînceperea urmăririi penale față de judecătorul I.S., în temeiul art. 228 alin. (4) și art. 10 lit. a) C. proc. pen. Printr-o altă plângere penală, petentul a solicitat cercetarea penală a judecătorilor A.M.D., M.C.C.

și N.I., de la Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și a procurorului E.N. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția judiciară penală, sub aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., în legătură cu soluționarea dosarului penal nr. 410/2004. Prin rezoluția nr. 820/P/2004 din 29 noiembrie 2004, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus neînceperea urmăririi penale, în temeiul art. 228 alin. (4) și art. 10 lit. a) C. proc. pen. În fine, împotriva procurorilor O.N. și S.E.A., care au dat soluțiile de neîncepere a urmăririi penale, petentul a adresat plângere, Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, solicitând tragerea acestora la răspundere sub aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 289, 246, 247 și 248 1 C. pen.

Instanța a constatat că petentul nu s-a adresat în prealabil organului de urmărire penală, ci a sesizat direct instanța de judecată. Or, plângerea adresată direct instanței de judecată nu este prevăzută de legea procesual-penală, ca modalitate legală de învestire, în cazul în care persoana vătămată solicită efectuarea de cercetări penale împotriva procurorilor care au dispus soluții de neurmărire penală. Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul A.Ș. a declarat recurs, întemeiat pe art. 385 9 pct. 10 și 17 1 C. proc. pen. Acesta a susținut că sentința atacată nu răspunde sesizărilor petentului. Astfel, petentul a formulat plângere penală în temeiul art. 283-286 C. proc. pen., coroborat cu art. 476 din același cod, chemând în judecată instituțiile statului, respectiv Ministerul Public și autoritatea judecătorească, prin Ministerul Justiției.

Acesta a susținut apoi că plângerea penală, care a fost soluționată în sensul arătat, a fost întemeiată pe dispozițiile art. 275, 278 și 278 1 C. proc. pen., coroborat cu art. 279 alin. (1) și alin. (2) lit. a) și c) din același cod. În concluzie, petentul a susținut că sentința atacată este lovită de nulitatea prevăzută de art. 197 alin. (1) C. proc. pen. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen., dispozițiile privind sesizarea instanței de judecată sunt prescrise sub sancțiunea nulității absolute. Cum legea procesual-penală nu conține nici o prevedere în sensul definirii sintagmei „dispoziții relative la sesizarea instanței”, folosită de legiuitor, sfera și conținutul dispozițiilor procesuale aflate sub protecția nulității absolute se stabilește prin coroborarea dispozițiilor Codului de procedură penală.

Din economia dispozițiilor codului menționat rezultă, sub un prim aspect, separarea funcției de învinuire, de cea de judecată. Totodată, urmare a introducerii art. 278 1 în Codul de procedură penală, se constată o extindere a controlului judecătoresc, și asupra unei categorii de acte procesuale, precis și limitativ determinate prin textul legal menționat. În fine, se constată și că dispozițiile referitoare la regulile de desfășurare a procesului penal, sunt prevăzute prin norme imperative. Ca atare, cu referire la activitatea de judecată, se impune constatarea că este nulă, orice hotărâre judecătorească pronunțată cu nesocotirea acestor norme. Aceste constatări impun concluzia că instanța de judecată poate fi sesizată exclusiv prin rechizitoriu, plângere prealabilă sau plângerea prevăzută de art. 278 1 C. proc.

pen., după caz. În concluzie, ori de câte ori instanța de judecată nu este sesizată prin actul procesual determinat expres de legea procesual-penală, intervine nulitatea prevăzută de art. 197 alin. (2) C. proc. pen., care se valorifică în mod specific. În cauză, instanța de judecată a fost sesizată cu plângere penală directă, într-o situație care nu privea una din infracțiunile prevăzute de art. 279 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., a căror judecată are loc la plângerea prealabilă a persoanei vătămate și, totodată, nici nu privea unul din actele procesuale determinate în art. 278 1 din același cod. Prin urmare, admițând excepția inadmisibilității, cu referire la calea procesuală aleasă, instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc.

pen. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.Ș. împotriva sentinței nr. 306 din 11 mai 2005, pronunțată în dosarul nr. 2052/2005, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, petentul menționat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare în recurs, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.Ș. împotriva sentinței nr. 306 din 11 mai 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 2052/2005. Obligă recurentul-petent menționat să plătească statului, suma de 240 lei (2.400.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 40 lei (400.000 ROL), reprezentând onorariu de avocat cuvenit pentru asistarea acestuia din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2006.