ÎCCJ, Decizia nr. 88/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 139 din 3 martie 2000,

Tribunalul București, secția a II-a penală, a condamnat pe inculpatul A.Ș., la

15 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 - 64 C. pen. și la 5 ani interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzute de art. 215 alin. (2), (3), (4) și (5) C. pen., cu

aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod.

În baza art. 14 și 346 C. proc. pen., inculpatul a

fost obligat să plătească 3.618.592.027 lei, părții civile SC S.I. SRL

București și 54.795.896 lei, părții civile SC M.C. SA București.

Sentința menționată a rămas definitivă prin decizia

nr. 1892 din 10 aprilie 2002, a Curții Supreme de Justiție, secția penală.

Prin decizia menționată a fost admis recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, în sensul că s-a dispus

schimbarea încadrării juridice a faptei, în infracțiunea prevăzută de art. 215

alin. (2), (3) și (4) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 C.

pen., condamnarea inculpatului la 8 ani închisoare și înlăturarea pedepsei

complementare a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c)

din același cod.

Condamnatul a solicitat revizuirea acestei sentințe,

susținând că s-au descoperit fapte și împrejurări ce nu au fost cunoscute de

instanțe, la soluționarea cauzei.

Prin sentința penală nr. 219 din 17 februarie 2005,

Tribunalul București, secția a II-a penală, a respins cererea de revizuire, ca

neîntemeiată, reținând că tribunalul a hotărât condamnarea inculpatului,

reținând situația de fapt și vinovăția acestuia, în baza probelor administrate,

iar hotărârile în materie comercială, pronunțate ulterior, având ca obiect

executarea silită a debitorului, nu pot avea vreo înrâurire asupra hotărârii de

condamnare.

Apelul declarat de condamnatul-revizuent împotriva

hotărârii primei instanțe a fost respins, ca nefondat, prin decizia penală nr.

267 din 12 aprilie 2005 a Curții de Apel București, secția I penală.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

prin decizia nr. 3608 din 9 iunie 2005, a respins, ca nefondat, recursul

declarat de condamnatul-revizuent împotriva hotărârii instanței de control

judiciar.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

condamnatul-revizuent A.Ș. a declarat un nou recurs.

Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce

se vor arăta în continuare:

Legea procesuală penală a stabilit un cadru

corespunzător dispozițiilor art. 129 din Constituția României, revizuită, cu

referire la art. 21 din legea fundamentală, pentru realizarea protecției

judiciare a drepturilor subiective, de natură a satisface exigențele art. 1, 5,

6 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale.

În consecință, revine părții interesate, obligația de

a alege și exercita în condițiile legii, calea procesuală prevăzută în Codul de

procedură penală.

Astfel, corespunzător principiului constituțional al

exercitării căilor de atac, numai în condițiile legii, legea procesuală penală

a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade de jurisdicție,

determinând hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judecătoresc, căile

de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare.

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului se

constată că în cauză a fost pronunțată o hotărâre penală definitivă de

condamnare a inculpatului M.I., menținută prin respingerea cererii de revizuire

prin hotărâre definitivă, ca urmare a parcurgerii celor două grade de

jurisdicție reglementate de legea procesual-penală.

Or, potrivit art. 385

1

C. proc. pen., sunt

susceptibile de reformare, pe calea recursului, exclusiv hotărârile

judecătorești nedefinitive, determinate de lege.

Așadar, limitând calea de atac menționată, exclusiv

la hotărârile nedefinitive determinate de lege, Codul de procedură penală a

stabilit principiul unicității acesteia, în raport cu care posibilitatea legală

a declarării mai multor recursuri este exclusă, dreptul la această cale

procesuală stingându-se prin exercitare.

Inculpatul exercitându-și dreptul la recurs, cel de

a-l doilea recurs declarat împotriva unei hotărâri definitive, cu care

completul de 9 judecători a fost sesizat, nu întrunește cerințele textului

menționat, încalcă principiul unicității acestei căi de atac și, ca atare, nu

este admisibil potrivit dreptului comun.

Pe de altă parte, cum secția penală a Înaltei Curți

de Casație și Justiție nu a soluționat cauza penală în primă instanță,

soluționarea acestui din urmă recurs excede competenței atribuite completului

de 9 judecători, prin art. 24 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată,

așa încât nu este admisibil, nici potrivit legii speciale.

Or, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții,

decât cele prevăzute de legea procesuală penală, constituie o încălcare a

principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție

inadmisibilă în ordinea de drept.

În consecință, pentru considerentele ce preced și ca

urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C.

proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod,

Curtea va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare, conform

dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de

condamnatul-revizuent A.Ș. împotriva deciziei nr. 3608 din 9 iunie 2005,

pronunțată în dosarul nr. 2651/2005 al Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția penală.

Obligă recurentul menționat să plătească statului,

suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs,

din care suma de 100 lei (1.000.000 ROL), reprezentând onorariu de avocat

cuvenit pentru asistarea acestuia din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2006.