ÎCCJ, Decizia nr. 216/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 242 din 24

martie 2005, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins, ca

inadmisibilă, plângerea formulată de petentul A.I. împotriva rezoluției de

neîncepere a urmăririi penale, pronunțată în dosarul nr. 56471/2205/2003 a

secției parchetelor militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curtea

de Casație și Justiție.

S-a reținut că la data de 29

iulie 2004, petentul A.I. a formulat plângere împotriva rezoluției menționate.

În motivarea plângerii,

partea vătămată A.I. a arătat că a formulat o plângere penală, la data de 29

ianuarie 2002, privind săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu de către

magistrații militari A.D., P.P., E.P. și T.M. de la Curtea Militară de Apel.

Petentul a susținut că

magistrații militari se fac vinovați de săvârșirea infracțiunii prevăzute de

art. 246 C. pen., constând în aceea că secția parchetelor militare i-a înaintat

adresa nr. 56471/2205/2003 din 13 ianuarie 2004, pe care o consideră falsă și,

ulterior formulării unui memoriu adresat ministrului justiției, același organ

i-a comunicat o altă adresă, cu nr. 20199/1205/2004, prin care s-a precizat că

se menține punctul de vedere anterior.

În finalul plângerii,

petentul a mai susținut și că în modul arătat, au fost încălcate dispozițiile

art. 277 C. proc. pen. și art. 21 din Constituția României.

Pentru a respinge plângerea

cu care a fost sesizată, instanța de fond a reținut că aceasta nu privește unul

din actele procesuale prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen., ci o

adresă, respectiv adresa nr. 56471/2205/2003, primită de la Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Împotriva hotărârii primei

instanțe, petentul a declarat recurs, fără a-l motiva în scris și, totodată,

fără a invoca nici unul din cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

C.

proc. pen.

La data de 28 iunie 2005,

recurentul a depus un memoriu conținând motivele căii de atac exercitate,

reiterând motivele plângerii întemeiate pe dispozițiile art. 278

1

C.

proc. pen.

Recursul este nefondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Din economia dispozițiilor

art. 228 C. proc. pen., cu referire la art. 200 din același cod, rezultă

finalitatea actelor premergătoare constând în obținerea datelor necesare

începerii urmăririi penale. Aceste date privesc existența faptei, împrejurarea

că fapta a fost săvârșită de către învinuit și că făptuitorul răspunde penal.

Prin același text,

legiuitorul a avut în vedere și situația în care actele premergătoare efectuate

relevă inutilitatea începerii urmăririi penale

Convingerea formată în

temeiul actelor premergătoare obligă procurorul, după caz, la o soluție

procesuală de începere a urmăririi penale sau de neîncepere a acesteia.

În concluzie, rezoluția sau

ordonanța, după caz, de începere sau de neîncepere a urmăririi penale, conform

art. 228 C. proc. pen., are un caracter procesual riguros de act de dispoziție

al organului de urmărire penală, sesizat în unul din modurile prevăzute de

legea procesual-penală, dat în condiții determinate.

Drept urmare, în raport cu

caracterul imperativ al normelor legale menționate și în lipsa temeiului legal,

principiul echipolenței nu poate fi invocat, pentru ca altor acte,

nedeterminate de legea procesual-penală, să li se atribuie natura și efectele

rezoluției sau ordonanței, după caz, de începere sau de neîncepere a urmăririi

penale.

Or, în cauză organul de

urmărire penală nu a dat o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale.

Astfel, organul de urmărire

penală a fost sesizat printr-o petiție, prin care s-a susținut că acesta nu a

dat curs plângerii penale din 22 ianuarie 2002.

Organul de urmărire penală,

sesizat cu petiția menționată, a constatat că anterior a mai primit o plângere

penală, formulată de către același petent și, prin referatul nr. 61/2002 din 4

ianuarie 2002, a constatat caracterul subiectiv al susținerilor, precum și

caracterul inadmisibil al cererii, situație comunicată petentului.

Ca atare, recursul se

constată a fi nefondat, sub aspectul acestei critici formulate de petent,

plângerea privind, într-adevăr un referat, și nu unul din actele procesuale

prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen.

Pe de altă parte, cu

referire la critica privitoare la neobservarea condițiilor prevăzute pentru

desfășurarea judecății, într-o altă cauză, invocată de petent în plângerea

penală și apoi în actul de sesizare a instanței de fond, este de reținut că

legea procesuală civilă sau penală, după caz, a recunoscut părților,

posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului, prin exercitarea căilor

de atac legal prevăzute.

Drept urmare, protecția

judiciară a dreptului subiectiv dedus judecății este extinsă și la căile de

atac care, împreună cu normele care reglementează judecata în fond a cauzei,

formează sistemul procesului civil sau penal, după caz.

Acest sistem, același pentru

persoane aflate în situații identice, determinat prin norme imperative și având

ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat, numai a hotărârilor

corespunzătoare adevărului și legii, este de natură a răspunde exigențelor noii

perspective asupra protecției judiciare a drepturilor subiective determinată de

dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale.

Drept urmare, orice hotărâre

este supusă unei căi de atac, corespunzător dispozițiilor sistemului nostru

procedural privitoare la dreptul examinării cauzei în două grade de

jurisdicție.

Sub acest aspect, plângerea

prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen., având rolul unei căi de atac,

are ca finalitate controlul judecătoresc al soluției de netrimitere în

judecată.

Acest control privește exclusiv

temeinicia rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în

condițiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate,

respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală, în

condițiile determinate de legea procesual-penală.

Drept urmare, instanța

sesizată cu plângerea menționată nu are temei legal de a se pronunța ca

instanță de control judiciar în cauza civilă sau penală, după caz, la

soluționarea căreia, în fond sau căi de atac, într-un alt proces, se susține că

s-ar fi săvârșit erori jurisdicționale sau nu ar fi fost respectate unele norme

procedurale privind desfășurarea judecății.

În consecință, chiar dacă

petentul ar fi atacat unul din actele procesuale prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen., lipsește plângerii prevăzute de acest text, aptitudinea

declanșării unui control judiciar, în sensul complinirii căilor de atac legal

prevăzute și reformarea hotărârii incriminate, pe această cale mijlocită, în

sensul vizat de petent.

Așadar, cu referire la

scopul vizat de petent prin recursul formulat împotriva soluției de respingere

a plângerii, cu referire la pretinsa faptă penală săvârșită de completul de

judecată al Curții Militare de Apel și procurorul de ședință, constând în

respingerea recursului declarat de petent, de către instanța de judecată

menționată, nu poate face obiectul examinării, în prezenta cauză, pretinsa

nerespectare a normelor de procedurale sau de drept substanțial și anularea, pe

acest motiv, a hotărârii pronunțate într-un alt proces, de către o altă

instanță, în limita competenței legal atribuită acesteia.

Ca atare, recursul declarat

de petentul A.I. urmează a fi respins și sub aspectul acestei critici.

În fine, din economia

dispozițiilor art. 278

1

C. proc. pen., rezultă cu evidență că este

supusă controlului judecătoresc, în condițiile acestui text, exclusiv

dispoziția de neîncepere a urmării penale, confirmată ca urmare a respingerii

plângerii formulate corespunzător posibilității legale reglementate în favoarea

părții vătămate, prin art. 275-278 din același cod.

Este exclusă orice altă

interpretare a textului legal menționat, în raport cu împrejurarea că normele

legale privind desfășurarea procesului penal, astfel cum acestea sunt prevăzute

de legea procesual-penală, sunt de ordine publică, așa încât încălcarea lor ar

duce la nulitatea oricărui act procesual sau hotărâre judecătorească care le-ar

nesocoti.

Totodată, o altă concluzie

dedusă pe cale de interpretare este exclusă, întrucât ar însemna a atribui

legiuitorului, ceea ce nu a găsit cu cale să prevadă și, în consecință, a

altera voința reală a acestuia.

Or, în cauză petentul a

sesizat secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu plângerea

formulată împotriva unui act neprevăzut de art. 278

1

C. proc. pen.

Așa fiind, în mod corect instanța

sesizată a respins plângerea, ca inadmisibilă, hotărârea atacată nefiind supusă

nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

C. proc.

pen.

În consecință, pentru

considerentele ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.I.

Totodată, în baza art. 192

alin. (2) din același cod, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 242 din 24 martie

2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în

dosarul nr. 4368/2004.

Obligă recurentul, la plata

sumei de 1.000.000 lei vechi (100 lei noi), cu titlu de cheltuieli judiciare în

recurs.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 septembrie 2005.