ÎCCJ, Decizia nr. 23/2006

Asupra contestației în anulare de

față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 289 din 25 aprilie

2005, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins, ca

inadmisibilă, plângerea formulată de petentul A.I. împotriva rezoluției nr.

103/P/2003 din 27 ianuarie 2004, dată de Parchetul Militar de pe lângă Curtea

Militară de Apel.

S-a reținut că prin rezoluția

menționată, Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel a dispus

neînceperea urmăririi penale față de R.B., I.R. și C.M., magistrați militari,

sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 259 alin. (2) C. pen., întrucât

faptele reclamate nu există.

Împotriva rezoluției primare de

neîncepere a urmăririi penale, petentul nu a formulat plângere în condițiile

art. 278 C. proc. pen., ci s-a adresat cu memoriu, Ministerului Justiției.

Or, potrivit art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen., numai după respingerea plângerii făcute, conform art.

275-278, împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, persoana

interesată se poate adresa instanței de judecată.

Memoriile adresate de petent, altor

instituții, nu pot fi considerate plângeri în sensul dispozițiilor menționate.

Pe de altă parte, dispozițiile art.

285 C. proc. pen., privind plângerile prealabile, nu pot fi extinse, în mod

arbitrar, cu privire la căile de atac.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

petentul a declarat recurs.

Petentul a susținut că prin sentința

atacată i-a fost încălcat dreptul constituțional menționat în art. 24 din

Constituția României. Totodată, au fost încălcate prevederile art. 304 și 360

C. proc. pen.

În concluzie, petentul a solicitat

admiterea recursului, casarea sentinței atacate și începerea urmăririi penale.

Recursul a fost respins, ca

nefondat, reținându-se că potrivit art. 278

1

C. proc. pen., „după

respingerea plângerii făcute conform art. 275-278, împotriva rezoluției de

neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței date de procuror, persoana

vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt

vătămate, pot face plângere, în termen de 20 zile de la data comunicării de

către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 și 278, la instanța

căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă

instanță”.

Așadar, are aptitudinea declanșării

controlului judecătoresc, exclusiv plângerea care privește actul procesual

prevăzut de art. 278

1

C. proc. pen., formulată de persoana care își

justifică calitatea în condițiile legii.

În consecință, neparcurgerea

procedurii prevăzute de art. 278 C. proc. pen., constituie un fine de neprimire

a plângerii de către instanța competentă să judece în fond cauza.

Or, petentul a sesizat secția penală

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu plângerea formulată împotriva

rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, fără a urma procedura prevăzută de

art. 278 C. proc. pen., în sensul că nu a formulat plângere care să declanșeze,

în cadrul Ministerului Public, verificarea de către procurorul ierarhic

superior, a dispoziției primare de neîncepere a urmăririi penale.

Ca atare, s-a apreciat că în mod

legal instanța sesizată a respins plângerea, ca inadmisibilă, iar hotărârea

atacată nu este supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

petentul a formulat contestație în anulare.

Contestatorul a susținut că instanța

de fond s-a pronunțat cu neobservarea autorității de lucru judecat, cu referire

la încheierea nr. 63 din 5 mai 2003, pronunțată în dosarul nr. 15/2003, al

Curții Supreme de Justiție.

Contestația în anulare este

inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 129 din Constituția

României, revizuită, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate

și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”.

Așadar, posibilitatea provocării

unui control judiciar al hotărârilor judecătorești este statuată prin însăși

legea fundamentală.

Din economia textului menționat

rezultă, însă, că hotărârile judecătorești, inclusiv hotărârile premergătoare,

anticipatorii sau provizorii, după caz, sunt supuse căilor de atac determinate

de lege.

Legea procesual-penală, prin norme

imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura,

concomitent, prestigiul justiției, pronunțarea de hotărâri judecătorești care

să corespundă legii și adevărului și care, totodată, să evite provocarea

oricărei vătămări materiale sau morale, părților din proces.

Revine, așadar, părții interesate,

obligația de a exercita căile de atac în condițiile determinate de lege.

În cauză, petentul menționat a

formulat contestație în anulare.

Din dispozițiile art. 386 C. proc.

pen., rezultă, cu referire la exercitarea acestei căi extraordinare de atac, o

dublă limitare a câmpului de aplicare. Aceste limitări privesc predeterminarea

hotărârilor supuse contestației în anulare și cazurile pentru care se poate

apela la acest remediu procesual.

Prin urmare, nu este admisă

exercitarea acestei căi de atac în alte situații și condiții decât cele expres

și limitativ prevăzute de legea procesual-penală.

Or, criticile formulate de

contestator nu se încadrează în cazurile limitativ și expres prevăzute de legea

procesual-penală.

Prin urmare, se constată

neîndeplinirea condiției, prevăzută în art. 391 C. proc. pen., pentru

exercitarea contestației în anulare, respectiv cea care impune ca „motivul pe

care se sprijină contestația, este dintre cele prevăzute în art. 386”.

Ca atare, excepția pusă în discuție din oficiu se constată a

fi întemeiată și sub acest aspect.

În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare

a admiterii excepției, Curtea va respinge contestația în anulare formulată de

A.I., ca inadmisibilă.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare,

conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de petentul A.I.

împotriva deciziei nr. 215 din 19 septembrie 2005, pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, în dosarul nr. 140/2005, ca

inadmisibilă.

Obligă contestatorul menționat să

plătească statului, suma de 200 lei (2.000.000 ROL) cu titlu de cheltuieli

judiciare.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2006.