ÎCCJ, Decizia nr. 176/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 20 mai 2003, petentul N.V.

a formulat plângere împotriva g-ral A.V., g-ral B.N. și a membrilor Consiliului

de judecată, care au propus trecerea sa în rezervă.

Prin rezoluția nr. 2669/2447/2002

din 27 februarie 2003 a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția

parchetelor militare, plângerea penală, formulată de petentul menționat, a fost

respinsă.

La data de 20 mai 2003, petentul N.V.

a formulat plângere împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale.

În susținerea plângerii, petentul a

arătat că secția parchetelor militare a respins plângerile penale, fără a

efectua cercetările care se impuneau potrivit art. 221 și art. 222 C. proc. pen.

În concluzie, petentul a solicitat

admiterea plângerii, desființarea rezoluției atacate și obligarea procurorului

la efectuarea actelor de urmărire penală, care se impun împotriva persoanelor

reclamate.

Prin sentința nr. 107 din 23

octombrie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a respins plângerea,

ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut

că cererea adresată instanței de judecată competente de către persoana

nemulțumită de modul în care a fost soluționată plângerea prevăzută de art. 275-278

C. proc. pen., în cadrul Ministerului Public, are natura juridică a unei căi de

atac și vizează controlul judecătoresc al soluției de neîncepere a urmăririi

penale.

Ca atare, excede instanței sesizate

cu plângerea menționată, examinarea oportunității cercetărilor penale.

Totodată, în raport cu principiul

legalității căilor de atac, controlul judecătoresc nu poate fi extins la alte

situații.

Împotriva acestei sentințe, petentul

a declarat recurs, criticile privind neexaminarea fondului și respingerea

plângerii, ca inadmisibilă, contrar dispozițiilor art. 21 din Constituția

României.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 21 alin. (1) din

Constituția României, „orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea

drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime”.

Totodată, potrivit art. 129 din

legea fundamentală, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și

Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”.

În același timp, prin art. 13 din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale s-a

stabilit că „orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de

prezenta convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei

instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane

care au acționat în exercitarea atribuțiilor de serviciu”.

Este de reținut, sub un prim aspect,

că, prin art. 13 din Convenție, nu au fost reglementate alte căi de atac decât

cele prevăzute de legea procesuală națională și că, totodată, cum petentul nu a

invocat încălcarea unor drepturi sau libertăți fundamentale prevăzute de

convenția menționată, dispozițiile acesteia nu sunt incidente în cauză.

Pe de altă parte, din economia

textelor legale menționate rezultă garantarea accesului efectiv la instanțele

interne, însă numai în condițiile legii procesuale naționale, civile sau penale,

după caz.

În acest context, tocmai sesizarea

instanțelor de judecată în condițiile legii și respingerea, ca inadmisibilă, a

oricărei sesizări neconforme prescripțiilor legale, constituie garanția

asigurării egalității în fața legii a tuturor cetățenilor, fără privilegii și

fără discriminări, prevăzută de art. 16 din Constituția României.

În cauză, N.V. s-a adresat instanței

de judecată, solicitând obligarea procurorului la efectuarea unor acte de

urmărire penală, apreciate ca fiind oportune, învederând că secția parchetelor

militare din Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție nu a efectuat

actele premergătoare și actele de urmărire penală cerute de petent, deși acesta

a sesizat organul menționat cu plângeri și cereri în acest sens.

Or, examinând excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278 C. proc. pen., în raport de

dispozițiile art. 21 din Constituția României, prin deciziile nr. 486 din 2

decembrie 1997 și nr. 186 din 18 noiembrie 1999, Curtea Constituțională a

statuat asupra posibilității declanșării controlului judecătoresc asupra

măsurilor și actelor efectuate de procuror, ori efectuate pe baza dispozițiilor

acestuia și care nu ajung în fața instanțelor judecătorești, pe baza sesizării

de către persoana nemulțumită.

Ca atare, plângerea adresată instanței

de judecată competente, prin care persoana nemulțumită de modul în care, în

cadrul Ministerului Public, a fost soluționată plângerea prevăzută de art. 275-278

C. proc. pen., are natura juridică a unei căi de atac și vizează controlul

judecătoresc al soluției de neîncepere a urmăririi penale, așa cum în mod

judicios a stabilit prima instanță.

Sesizată cu o astfel de plângere,

instanța are a examina legalitatea și temeinicia rezoluției atacate.

Excede, așadar, competenței

instanței de judecată aprecierea asupra oportunității cercetărilor penale.

Pe de altă parte, în raport de

dispozițiile art. 129 din Constituția României, revizuită, rezultă că această

cale de atac nu poate fi extinsă la alte situații.

Or, recunoașterea unei căi de atac

la alte situații decât cele legal prevăzute constituie o încălcare a principiului

legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în

ordinea de drept.

În cauză nu au fost efectuate acte

de urmărire penală, nu s-au formulat plângeri în condițiile art. 275-278 C.

proc. pen., așa încât plângerea împotriva rezoluției menționate nu are

aptitudinea declanșării controlului judecătoresc privitor la legalitatea și

temeinicia acesteia.

Ca atare, apar ca riguros exacte

constatările primei instanțe, privitoare la neefectuarea de acte de urmărire

penală în sensul dispozițiilor art. 200 C. proc. pen. și neparcurgerea etapelor

obligatorii prevăzute de art. 275-278 din același cod.

Așa fiind, sentința atacată nu este

supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

C.

proc. pen.

Este de observat că, potrivit art. XI

pct. 2 din Legea nr. 281/2003, începând cu data de 1 ianuarie 2004, plângerea

împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale este reglementată prin art.

278

1

C. proc. pen., cu semnificative modificări privitoare la natura

acesteia, titularii acțiunii și limitele examinării, față de plângerea

formulată în temeiul declarării ca neconstituționale a dispozițiilor art. 278 C.

proc. pen. și soluționării acesteia prin aplicarea directă de către instanța

competentă a dispozițiilor art. 21 din Constituția României.

Dispoziția menționată este însă

lipsită de relevanță în cauză, cu referire la soluționarea recursului.

Astfel, Codul de procedură penală,

spre deosebire de Codul penal, nu cuprinde dispoziții privind aplicarea legii

în timp.

În atare situație, devine operant

principiul de drept penal al „activității” normelor de drept procesual penal,

în raport de care judecata se desfășoară cu respectarea dispozițiilor legii de

procedură în vigoare, conform principiului consacrat al aplicării imediate a

normelor de procedură penală.

Este de reținut că, prin Legea nr. 31/1968,

pentru punerea în aplicare a Codului de procedură penală, s-au stabilit

principii unanim admise în practica legislativă, corespunzător celor anterior

menționate, care au fost adoptate de legiuitor și în legile ulterioare pentru

modificarea și completarea Codului de procedură penală, Legea nr. 281/2003

nefăcând excepție în acest sens.

Aceste principii, în număr de trei,

privesc neaplicarea normelor de drept procesual penal ieșite din vigoare,

actelor ce se vor efectua după această dată, chiar dacă se referă la o cauză începută

sub imperiul legii vechi, neaplicarea legii procesuale noi actelor și

lucrărilor efectuate potrivit legii vechi și aplicarea legii noi de procedură

tuturor actelor și lucrărilor efectuate în domeniul procesual, după intrarea ei

în vigoare, fără a distinge după cum procesul penal a fost început sub imperiul

normei vechi sau a normei noi. Așadar, examinarea cauzei în recurs este

circumscrisă naturii juridice și condițiilor de admisibilitate a plângerii de

la data soluționării acesteia.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta

Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul N.V., pe care, în

baza art. 192 alin. (2) din același cod, îl va obliga să plătească statului

cheltuieli judiciare în recurs, potrivit dispozitivului.

Pentru

aceste motive

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de petentul N.V. împotriva sentinței nr. 107 din 23 octombrie 2003,

pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2208/2003.

Obligă recurentul N.V. să plătească

statului 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 17 mai 2004.