ÎCCJ, Decizia nr. 176/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 20 mai 2003, petentul N.V. a formulat plângere împotriva g-ral A.V., g-ral B.N. și a membrilor Consiliului de judecată, care au propus trecerea sa în rezervă. Prin rezoluția nr. 2669/2447/2002 din 27 februarie 2003 a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția parchetelor militare, plângerea penală, formulată de petentul menționat, a fost respinsă. La data de 20 mai 2003, petentul N.V. a formulat plângere împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale. În susținerea plângerii, petentul a arătat că secția parchetelor militare a respins plângerile penale, fără a efectua cercetările care se impuneau potrivit art. 221 și art. 222 C. proc.

pen. În concluzie, petentul a solicitat admiterea plângerii, desființarea rezoluției atacate și obligarea procurorului la efectuarea actelor de urmărire penală, care se impun împotriva persoanelor reclamate. Prin sentința nr. 107 din 23 octombrie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a respins plângerea, ca inadmisibilă. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că cererea adresată instanței de judecată competente de către persoana nemulțumită de modul în care a fost soluționată plângerea prevăzută de art. 275-278 C. proc. pen., în cadrul Ministerului Public, are natura juridică a unei căi de atac și vizează controlul judecătoresc al soluției de neîncepere a urmăririi penale. Ca atare, excede instanței sesizate cu plângerea menționată, examinarea oportunității cercetărilor penale.

Totodată, în raport cu principiul legalității căilor de atac, controlul judecătoresc nu poate fi extins la alte situații. Împotriva acestei sentințe, petentul a declarat recurs, criticile privind neexaminarea fondului și respingerea plângerii, ca inadmisibilă, contrar dispozițiilor art. 21 din Constituția României. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 21 alin. (1) din Constituția României, „orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime”. Totodată, potrivit art. 129 din legea fundamentală, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”.

În același timp, prin art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale s-a stabilit că „orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor de serviciu”. Este de reținut, sub un prim aspect, că, prin art. 13 din Convenție, nu au fost reglementate alte căi de atac decât cele prevăzute de legea procesuală națională și că, totodată, cum petentul nu a invocat încălcarea unor drepturi sau libertăți fundamentale prevăzute de convenția menționată, dispozițiile acesteia nu sunt incidente în cauză.

Pe de altă parte, din economia textelor legale menționate rezultă garantarea accesului efectiv la instanțele interne, însă numai în condițiile legii procesuale naționale, civile sau penale, după caz. În acest context, tocmai sesizarea instanțelor de judecată în condițiile legii și respingerea, ca inadmisibilă, a oricărei sesizări neconforme prescripțiilor legale, constituie garanția asigurării egalității în fața legii a tuturor cetățenilor, fără privilegii și fără discriminări, prevăzută de art. 16 din Constituția României. În cauză, N.V. s-a adresat instanței de judecată, solicitând obligarea procurorului la efectuarea unor acte de urmărire penală, apreciate ca fiind oportune, învederând că secția parchetelor militare din Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție nu a efectuat actele premergătoare și actele de urmărire penală cerute de petent, deși acesta a sesizat organul menționat cu plângeri și cereri în acest sens.

Or, examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278 C. proc. pen., în raport de dispozițiile art. 21 din Constituția României, prin deciziile nr. 486 din 2 decembrie 1997 și nr. 186 din 18 noiembrie 1999, Curtea Constituțională a statuat asupra posibilității declanșării controlului judecătoresc asupra măsurilor și actelor efectuate de procuror, ori efectuate pe baza dispozițiilor acestuia și care nu ajung în fața instanțelor judecătorești, pe baza sesizării de către persoana nemulțumită. Ca atare, plângerea adresată instanței de judecată competente, prin care persoana nemulțumită de modul în care, în cadrul Ministerului Public, a fost soluționată plângerea prevăzută de art. 275-278 C. proc.

pen., are natura juridică a unei căi de atac și vizează controlul judecătoresc al soluției de neîncepere a urmăririi penale, așa cum în mod judicios a stabilit prima instanță. Sesizată cu o astfel de plângere, instanța are a examina legalitatea și temeinicia rezoluției atacate. Excede, așadar, competenței instanței de judecată aprecierea asupra oportunității cercetărilor penale. Pe de altă parte, în raport de dispozițiile art. 129 din Constituția României, revizuită, rezultă că această cale de atac nu poate fi extinsă la alte situații. Or, recunoașterea unei căi de atac la alte situații decât cele legal prevăzute constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

În cauză nu au fost efectuate acte de urmărire penală, nu s-au formulat plângeri în condițiile art. 275-278 C. proc. pen., așa încât plângerea împotriva rezoluției menționate nu are aptitudinea declanșării controlului judecătoresc privitor la legalitatea și temeinicia acesteia. Ca atare, apar ca riguros exacte constatările primei instanțe, privitoare la neefectuarea de acte de urmărire penală în sensul dispozițiilor art. 200 C. proc. pen. și neparcurgerea etapelor obligatorii prevăzute de art. 275-278 din același cod. Așa fiind, sentința atacată nu este supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 C. proc. pen. Este de observat că, potrivit art. XI pct. 2 din Legea nr. 281/2003, începând cu data de 1 ianuarie 2004, plângerea împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale este reglementată prin art. 278 1 C. proc.

pen., cu semnificative modificări privitoare la natura acesteia, titularii acțiunii și limitele examinării, față de plângerea formulată în temeiul declarării ca neconstituționale a dispozițiilor art. 278 C. proc. pen. și soluționării acesteia prin aplicarea directă de către instanța competentă a dispozițiilor art. 21 din Constituția României. Dispoziția menționată este însă lipsită de relevanță în cauză, cu referire la soluționarea recursului. Astfel, Codul de procedură penală, spre deosebire de Codul penal, nu cuprinde dispoziții privind aplicarea legii în timp. În atare situație, devine operant principiul de drept penal al „activității” normelor de drept procesual penal, în raport de care judecata se desfășoară cu respectarea dispozițiilor legii de procedură în vigoare, conform principiului consacrat al aplicării imediate a normelor de procedură penală.

Este de reținut că, prin Legea nr. 31/1968, pentru punerea în aplicare a Codului de procedură penală, s-au stabilit principii unanim admise în practica legislativă, corespunzător celor anterior menționate, care au fost adoptate de legiuitor și în legile ulterioare pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, Legea nr. 281/2003 nefăcând excepție în acest sens. Aceste principii, în număr de trei, privesc neaplicarea normelor de drept procesual penal ieșite din vigoare, actelor ce se vor efectua după această dată, chiar dacă se referă la o cauză începută sub imperiul legii vechi, neaplicarea legii procesuale noi actelor și lucrărilor efectuate potrivit legii vechi și aplicarea legii noi de procedură tuturor actelor și lucrărilor efectuate în domeniul procesual, după intrarea ei în vigoare, fără a distinge după cum procesul penal a fost început sub imperiul normei vechi sau a normei noi.

Așadar, examinarea cauzei în recurs este circumscrisă naturii juridice și condițiilor de admisibilitate a plângerii de la data soluționării acesteia. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul N.V., pe care, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, îl va obliga să plătească statului cheltuieli judiciare în recurs, potrivit dispozitivului. Pentru aceste motive

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul N.V. împotriva sentinței nr. 107 din 23 octombrie 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2208/2003. Obligă recurentul N.V. să plătească statului 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 17 mai 2004.