ÎCCJ, Decizia nr. 82/2003

Asupra recursului de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 8 din 6 februarie 2003,Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a respins plângerea formulată de petentul L.A.F. împotriva rezoluției nr. 3021/505/2002 din 3 decembrie 2002 a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, ca inadmisibilă. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că în cauză nu s-au efectuat acte de urmărire penală, cum însuși petentul arată, așa încât plângerea acestuia nu poate fi caracterizată ca plângere împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală, în sensul art. 275 C. proc. pen. Or, admisibilitatea plângerii împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror sau în baza dispozițiilor acestuia, este condiționată de respectarea fazelor procesuale reglementate de lege.

Pe de altă parte, critica privind greșita înregistrare de către procuror a sesizării penale ca "cerere", precum și obligarea procurorului să efectueze actele de urmărire penală presupuse de conținutul sesizării exced competențelor Curții Supreme de Justiție, astfel cum este reglementată prin art. 29 C. proc. pen. Împotriva acestei hotărâri, petentul a declarat recurs, pe care nu l-a motivat. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Plângerea adresată instanței de judecată competente prin care persoana nemulțumită de modul în care, în cadrul Ministerului Public, a fost soluționată plângerea prevăzută de art. 275-278 C. proc. pen., având natura juridică a unei căi de atac, vizează controlul judecătoreasc al soluției de neîncepere a urmăririi penale, așa cum în mod judicios a stabilit prima instanță.

Așadar, sesizată cu o astfel de plângere, instanța are a examina legalitatea și temeinicia rezoluției atacate. Excede însă competenței instanței aprecierea asupra oportunității cercetărilor penale. Pe de altă parte, în raport de dispozițiile art. 128 din Constituția României, potrivit cărora partea interesată poate exercita căile de atac numai în condițiile legii procesuale, rezultă că această cale de atac, de natură a da eficiență dispozițiilor art. 21 din Constituția României și art. 13 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, nu poate fi extinsă la alte situații. Astfel, recunoașterea căii de atac a plângerii la alte situații decât cele prevăzute de textul menționat, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, ca atare, o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Or, în cauză nu au fost efectuate acte de urmărire penală, nu s-au formulat plângeri în condițiile art. 275-278 C. proc. pen., așa încât plângerea împotriva rezoluției menționate, nu are aptitudinea declanșării controlului judecătoresc privitor la legalitatea și temeinicia acesteia. Ca atare, apar ca riguros exacte constatările primei instanțe privind neefectuarea de acte de urmărire penală în sensul dispozițiilor art. 200 C. proc. pen., neparcurgerea etapelor obligatorii prevăzute de art. 278 din același cod, lipsa caracterului de plângere împotriva măsurilor și actelor procurorului în sensul dispozițiilor art. 275-278 din același act normativ, cât și a faptului că cererea privind înregistrarea plângerii penale nu se încadrează în aria de competență atribuită prin art. 29 C. proc.

pen., precum și ca fiind legală soluția de respingere a plângerii petentului, ca inadmisibilă. Așa fiind, sentința atacată nu este supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 C. proc. pen. În consecință, pentru considerentele ce preced, în baza art. 385 15 pct. 1 C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de către petentul L.A.F., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de către petentul L.A.F. împotriva sentinței nr. 8 din 6 februarie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 iunie 2003.