ÎCCJ, Decizia nr. 82/2003

Asupra recursului de față:

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 8 din 6 februarie

2003,Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a respins plângerea formulată

de petentul L.A.F. împotriva rezoluției nr. 3021/505/2002 din 3 decembrie 2002

a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că în cauză nu s-au efectuat acte de urmărire penală, cum însuși

petentul arată, așa încât plângerea acestuia nu poate fi caracterizată ca

plângere împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală, în sensul art. 275

C. proc. pen.

Or, admisibilitatea plângerii

împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror sau în baza dispozițiilor

acestuia, este condiționată de respectarea fazelor procesuale reglementate de

lege.

Pe de altă parte, critica privind

greșita înregistrare de către procuror a sesizării penale ca

"cerere", precum și obligarea procurorului să efectueze actele de

urmărire penală presupuse de conținutul sesizării exced competențelor Curții

Supreme de Justiție, astfel cum este reglementată prin art. 29 C. proc. pen.

Împotriva acestei hotărâri, petentul

a declarat recurs, pe care nu l-a motivat.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Plângerea adresată instanței de

judecată competente prin care persoana nemulțumită de modul în care, în cadrul

Ministerului Public, a fost soluționată plângerea prevăzută de art. 275-278 C.

proc. pen., având natura juridică a unei căi de atac, vizează controlul

judecătoreasc al soluției de neîncepere a urmăririi penale, așa cum în mod

judicios a stabilit prima instanță.

Așadar, sesizată cu o astfel de

plângere, instanța are a examina legalitatea și temeinicia rezoluției atacate.

Excede însă competenței instanței

aprecierea asupra oportunității cercetărilor penale.

Pe de altă parte, în raport de

dispozițiile art. 128 din Constituția României, potrivit cărora partea

interesată poate exercita căile de atac numai în condițiile legii procesuale,

rezultă că această cale de atac, de natură a da eficiență dispozițiilor art. 21

din Constituția României și art. 13 din Convenția europeană pentru apărarea

drepturilor omului și libertăților fundamentale, nu poate fi extinsă la alte

situații.

Astfel, recunoașterea căii de atac a

plângerii la alte situații decât cele prevăzute de textul menționat, constituie

o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, ca atare, o soluție

inadmisibilă în ordinea de drept.

Or, în cauză nu au fost efectuate

acte de urmărire penală, nu s-au formulat plângeri în condițiile art. 275-278

C. proc. pen., așa încât plângerea împotriva rezoluției menționate, nu are

aptitudinea declanșării controlului judecătoresc privitor la legalitatea și

temeinicia acesteia.

Ca atare, apar ca riguros exacte

constatările primei instanțe privind neefectuarea de acte de urmărire penală în

sensul dispozițiilor art. 200 C. proc. pen., neparcurgerea etapelor obligatorii

prevăzute de art. 278 din același cod, lipsa caracterului de plângere împotriva

măsurilor și actelor procurorului în sensul dispozițiilor art. 275-278 din

același act normativ, cât și a faptului că cererea privind înregistrarea

plângerii penale nu se încadrează în aria de competență atribuită prin art. 29

C. proc. pen., precum și ca fiind legală soluția de respingere a plângerii

petentului, ca inadmisibilă.

Așa fiind, sentința atacată nu este

supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

C.

proc. pen.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, în baza art. 385

15

pct. 1 C. proc. pen., Curtea va

respinge recursul declarat de către petentul L.A.F., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de către

petentul L.A.F. împotriva sentinței nr. 8 din 6 februarie 2003 a Curții Supreme

de Justiție, secția penală, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 9 iunie 2003.