ÎCCJ, Decizia nr. 81/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 59 din 12 decembrie 2002, Curtea

Supremă de Justiție, secția penală, a respins, ca tardiv declarată, plângerea

formulată de către petentul L.A.F. împotriva rezoluției nr. 129/C2/5925/2002

din 17 iunie 2002 a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

judecată a reținut că plângerea, asimilată fiind unei căi de atac, pentru a fi

luată în examinare de către instanța de judecată, este supusă, printre altele,

condiției exercitării acesteia în termenul general de 10 zile prevăzut pentru

căile de atac.

Din actele dosarului rezultă că

rezoluția menționată a fost comunicată petentului la data de 19 iunie 2002.

Împotriva acestei rezoluții,

petentul a formulat plângere la data de 8 august 2002, cu depășirea termenului

de 10 zile, așa încât nu se mai poate face analiza ei pe fond.

Împotriva hotărârii primei instanțe

petentul a declarat recurs, pe care nu l-a motivat.

Recursul este fondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Astfel, examinând excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 279 C. proc. pen. în raport de

dispozițiile art. 21 din Constituția României, Curtea Constituțională, prin

Deciziile nr. 486 din 2 decembrie 1997 și nr. 186 din 18 noiembrie 1999, a

statuat asupra posibilității declanșării controlului judecătoresc asupra

măsurilor și actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor

acestuia și care nu ajung în fața instanțelor judecătorești, pe baza sesizării

de către persoanele nemulțumite.

Ca atare, plângerea prin care

persoana nemulțumită sesizează instanța competentă are natura juridică a unei

căi de atac vizând controlul soluției de neîncepere a urmăririi penale, așa cum

în mod judicios s-a reținut prin sentința atacată.

Cum această cale de atac nu a fost

reglementată printr-o procedură specială, plângerea este supusă regimului

căilor ordinare de atac ce au specific, printre altele, termenul scurt de

declarare.

Ca atare, în mod legal s-a

considerat, în raport de natura juridică a plângerii, că aceasta poate fi

exercitată în termenul reglementat de lege pentru căile ordinare de atac.

Acest termen scurt este justificat

de necesitatea dinamizării procesului penal, cu referire la dublul scop al

acestuia așa cum este stabilit prin art. 1 C. proc. pen., în vederea aflării

adevărului, într-o perioadă scurtă de timp și finalizarea acestuia, prin

pronunțarea unei hotărâri definitive cu privire la conflictul dedus judecății.

Potrivit art. 185 C. proc. pen.,

când legea procesuală prevede un termen fix pentru exercitarea unui drept

procesual, iar partea a lăsat să expire acest termen fără a beneficia de el,

intervine sancțiunea decăderii din exercițiul dreptului și nulitatea actului

făcut peste termen.

Cum însă decăderea își produce

efectele numai în condițiile constatării neexercitării dreptului procesual în

termenul imperativ prevăzut de lege, pentru a respinge o cale de atac, ca

tardiv formulată, instanța are a statua asupra depășirii termenului, cu

observarea dispozițiilor art. 186 C. proc. pen., în sensul calculării acestuia

de la data care a provocat curgerea termenului.

Dată fiind gravitatea sancțiunii,

constând în pierderea dreptului de a exercita calea de atac, data care a

provocat curgerea termenului trebuie precis determinată.

Or, înscrisurile avute în vedere de

prima instanță nu fac dovada comunicării efective a rezoluției atacate, în

sensul luării la cunoștință de către petent, așa încât acestea nu îndeplinesc

cerințele art. 186 C. proc. pen. privitoare la stabilirea datei care a provocat

curgerea termenului.

Rezultă așadar, că respingând plângerea

formulată de petentul L.A.F., cu neobservarea dispozițiilor legale menționate,

instanța de fond a pronunțat o hotărâre supusă cazului de casare prevăzut de

art. 385

9

pct. 17

1

teza II C. proc. pen.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, în baza art. 385

15

pct. 2 lit. c) C. proc. pen., Curtea

va admite recursul declarat de către petentul L.A.F., va casa hotărârea atacată

și va dispune restituirea cauzei aceleiași instanțe, în vederea rejudecării

plângerii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de petentul L.A.F.

împotriva sentinței nr. 59 din 12 decembrie 2002 a Curții Supreme de Justiție,

secția penală.

Casează sentința atacată și dispune

trimiterea cauzei la Curtea Supremă de Justiție, secția penală, pentru

rejudecarea plângerii.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 9 iunie 2003.