ÎCCJ, Decizia nr. 598/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Ploiești, inculpatul P.I. a fost trimis în judecată pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea

art. 33 lit. a) din același cod.

Inculpatul a formulat plângere prealabilă

împotriva numiților C.A. și C.G., prin care a solicitat condamnarea acestora

pentru săvârșirea infracțiunilor de amenințare, insultă și calomnie.

Cauza penală a fost înregistrată pe

rolul Curții de Apel Brașov, secția penală, sub nr. 57/2003, urmare strămutării

judecării cauzei de la Curtea de Apel Ploiești.

La termenul de judecată din 17

decembrie 2002, inculpatul – parte vătămată P.I. a depus la dosar cerere scrisă

de recuzare a tuturor judecătorilor Curții de Apel Brașov, pe care a susținut-o

oral în ședința publică.

Cererea acestuia a fost trimisă spre

soluționare Curții Supreme de Justiție.

Secția penală a Curții Supreme de

Justiție, prin încheierea nr. 61 din 20 decembrie 2002, pronunțată în dosarul

nr. 5431/2002, a respins cererea formulată de petentul P.I. privitoare la

recuzarea tuturor judecătorilor Curții de Apel Brașov.

Pentru a hotărî astfel instanța de

judecată a reținut că petentul a formulat cererea de recuzare fără a se

conforma dispozițiilor art. 51 alin. (2) C. proc. pen., privitor la indicarea

cazului de incompatibilitate ce constituie motivul recuzării.

Împotriva acestei încheieri,

petentul P.I. a declarat recurs, fără a invoca nici unul din motivele de casare

prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen.

La termenul de judecată din 7 aprilie

2003, fixat pentru judecarea recursului, recurentul a solicitat Completului de

9 judecători al Curții Supreme de Justiție sesizarea Curții Constituționale

pentru a hotărî asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.

52 alin. (6) C. proc. pen. în raport de dispozițiile art. 11, art. 21 și art.

24 din Constituția României, precum și a dispozițiilor din Protocolul nr. 7

adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale.

Prin încheierea pronunțată în aceeași

dată, Completul de 9 judecători al Curții Supreme de Justiție a admis cererea

recurentului, privitoare la sesizarea Curții Constituționale și a dispus

suspendarea judecării recursului declarat de acesta împotriva încheierii

menționate.

Prin Decizia nr. 330 din 11

septembrie 2003, pronunțată în dosarul nr. 201/C/2003, Curtea Constituțională a

respins excepția de neconstituționalitate a art. 52 alin. (6) C. proc. pen.

Pentru a hotărî astfel, Curtea

Constituțională a reținut, în esență, că legiuitorul este, potrivit

prevederilor art. 125 și art. 128 din Constituția României, singura autoritate

competentă să reglementeze căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești în

cadrul procedurii de judecată, precum și modul de exercitare a acestora și că

lipsa unei proceduri speciale de atac împotriva încheierii pronunțate în

soluționarea cererilor de abținere sau recuzare nu aduce atingere dreptului la

apărare al inculpatului, care poate folosi căile de atac împotriva hotărârilor

judecătorești prin care se soluționează fondul cauzei.

Pe de altă parte, Curtea

Constituțională a reținut că, urmare adoptării Legii nr. 281/2003 privind

modificarea și completarea Codului de procedură penală, dispozițiile art. 52

din acest cod au fost modificate prin adăugarea, după alin. (6), a alin. (7)

prin care s-a stabilit posibilitatea atacării cu recurs a încheierii prin care

s-a respins recuzarea.

Ca atare, prin această completare a

dispărut lacuna la care se referă autorul excepției, însă această nouă

dispoziție va intra în vigoare la 1 ianuarie 2004, dată până la care textul de

lege care face obiectul excepției este acela avut în vedere de autorul ei.

Pentru astăzi 8 decembrie 2003,

cauza a fost repusă pe rol, în vederea judecării recursului declarat de

petentul P.I. împotriva încheierii nr. 61 din 20 decembrie 2002, pronunțată de

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 5431 din 2002.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

În cauză, petentul, în calitate de

recurent-inculpat în procesul penal, a formulat o cerere de recuzare a tuturor

judecătorilor Curții de Apel Brașov, fără a indica nici unul din motivele de

recuzare prevăzute de Codul de procedură penală.

Or, este adevărat că părțile care se

adresează unei jurisdicții sunt îndreptățite la o legală și corectă judecată

care, printre altele, depinde și de imparțialitatea judecătorilor.

Acestei necesități, în raport de

care judecata trebuie să fie mai presus de orice bănuială, legiuitorul a

răspuns prin reglementarea, printre altele, a instituției recuzării.

Astfel, pentru a înlătura orice

dubiu privitor la imparțialitatea magistratului, legea procesuală penală a pus

la dispoziția părții interesate posibilitatea de a solicita îndepărtarea unuia

sau mai multor judecători de la soluționarea unei cauze, formulând o cerere de

recuzare.

Cum însă un mijloc, având ca

finalitate păstrarea neștirbită a prestigiului justiției, nu se poate

transforma într-o procedură, la îndemâna părții, de trecere a unei cauze penale

de la un complet la un alt complet de judecată sau de la o instanță la o altă

instanță egală în grad, cu înfrângerea dispozițiilor procedurale privind

competența soluționării respectivei cauze, în fond sau căi de atac exercitate

în ciclul ordinar al judecății, prin art. 51 C. proc. pen., cu referire la art.

46-48 din același cod, au fost determinate limitativ motivele de recuzare.

Așadar, potrivit art. 51 alin. (2)

C. proc. pen., recuzarea se formulează în scris sau oral, cu arătarea cazului

de incompatibilitate care constituie motivul recuzării.

În cazul în care recuzarea privește

mai mulți judecători, această cerință urmează a fi observată cu privire la

fiecare dintre magistrații a căror îndepărtare de la judecarea pricinii se

cere.

Totodată, în raport de specificul

normelor de drept procesual, cu rol de reglementare a desfășurării procesului

penal într-un mod determinat, de natură a asigura exercitarea nestânjenită a

drepturilor și realizarea îndatoririlor părților, recuzarea nu poate fi cerută

pentru alte motive decât cele prevăzute de textele legale menționate.

Or, cererea formulată de inculpat nu

satisface condițiile legale impuse de legea procesuală penală, așa încât

soluția secției penale a Curții Supreme de Justiție, de respingere a cererii

informe cu care a fost investită, este legală și temeinică.

Ca atare, recursul declarat

împotriva acestei încheieri apare ca fiind nefondat.

Pe de altă parte, criticile

formulate de recurent în calea de atac exercitată împotriva încheierii

pronunțate de secția penală a Curții Supreme de Justiție nu sunt susceptibile

de a fi considerate motive de casare în sensul dispozițiilor art. 385

9

C. proc. pen.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,

Înalta Curte va respinge recursul declarat de petent, ca nefondat.

Totodată, în temeiul art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

petentul P.I. împotriva încheierii nr. 61 din 20 decembrie 2002 a Curții

Supreme de Justiție, secția penală, ca nefondat.

Obligă petentul să plătească

statului 500.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică

astăzi, 8 decembrie 2003.