ÎCCJ, Decizia nr. 598/2003

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, inculpatul P.I. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) din același cod. Inculpatul a formulat plângere prealabilă împotriva numiților C.A. și C.G., prin care a solicitat condamnarea acestora pentru săvârșirea infracțiunilor de amenințare, insultă și calomnie. Cauza penală a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția penală, sub nr. 57/2003, urmare strămutării judecării cauzei de la Curtea de Apel Ploiești. La termenul de judecată din 17 decembrie 2002, inculpatul – parte vătămată P.I.

a depus la dosar cerere scrisă de recuzare a tuturor judecătorilor Curții de Apel Brașov, pe care a susținut-o oral în ședința publică. Cererea acestuia a fost trimisă spre soluționare Curții Supreme de Justiție. Secția penală a Curții Supreme de Justiție, prin încheierea nr. 61 din 20 decembrie 2002, pronunțată în dosarul nr. 5431/2002, a respins cererea formulată de petentul P.I. privitoare la recuzarea tuturor judecătorilor Curții de Apel Brașov. Pentru a hotărî astfel instanța de judecată a reținut că petentul a formulat cererea de recuzare fără a se conforma dispozițiilor art. 51 alin. (2) C. proc. pen., privitor la indicarea cazului de incompatibilitate ce constituie motivul recuzării.

Împotriva acestei încheieri, petentul P.I. a declarat recurs, fără a invoca nici unul din motivele de casare prevăzute de art. 385 9 C. proc. pen. La termenul de judecată din 7 aprilie 2003, fixat pentru judecarea recursului, recurentul a solicitat Completului de 9 judecători al Curții Supreme de Justiție sesizarea Curții Constituționale pentru a hotărî asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (6) C. proc. pen. în raport de dispozițiile art. 11, art. 21 și art. 24 din Constituția României, precum și a dispozițiilor din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Prin încheierea pronunțată în aceeași dată, Completul de 9 judecători al Curții Supreme de Justiție a admis cererea recurentului, privitoare la sesizarea Curții Constituționale și a dispus suspendarea judecării recursului declarat de acesta împotriva încheierii menționate.

Prin Decizia nr. 330 din 11 septembrie 2003, pronunțată în dosarul nr. 201/C/2003, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a art. 52 alin. (6) C. proc. pen. Pentru a hotărî astfel, Curtea Constituțională a reținut, în esență, că legiuitorul este, potrivit prevederilor art. 125 și art. 128 din Constituția României, singura autoritate competentă să reglementeze căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești în cadrul procedurii de judecată, precum și modul de exercitare a acestora și că lipsa unei proceduri speciale de atac împotriva încheierii pronunțate în soluționarea cererilor de abținere sau recuzare nu aduce atingere dreptului la apărare al inculpatului, care poate folosi căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești prin care se soluționează fondul cauzei.

Pe de altă parte, Curtea Constituțională a reținut că, urmare adoptării Legii nr. 281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală, dispozițiile art. 52 din acest cod au fost modificate prin adăugarea, după alin. (6), a alin. (7) prin care s-a stabilit posibilitatea atacării cu recurs a încheierii prin care s-a respins recuzarea. Ca atare, prin această completare a dispărut lacuna la care se referă autorul excepției, însă această nouă dispoziție va intra în vigoare la 1 ianuarie 2004, dată până la care textul de lege care face obiectul excepției este acela avut în vedere de autorul ei. Pentru astăzi 8 decembrie 2003, cauza a fost repusă pe rol, în vederea judecării recursului declarat de petentul P.I.

împotriva încheierii nr. 61 din 20 decembrie 2002, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 5431 din 2002. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: În cauză, petentul, în calitate de recurent-inculpat în procesul penal, a formulat o cerere de recuzare a tuturor judecătorilor Curții de Apel Brașov, fără a indica nici unul din motivele de recuzare prevăzute de Codul de procedură penală. Or, este adevărat că părțile care se adresează unei jurisdicții sunt îndreptățite la o legală și corectă judecată care, printre altele, depinde și de imparțialitatea judecătorilor. Acestei necesități, în raport de care judecata trebuie să fie mai presus de orice bănuială, legiuitorul a răspuns prin reglementarea, printre altele, a instituției recuzării.

Astfel, pentru a înlătura orice dubiu privitor la imparțialitatea magistratului, legea procesuală penală a pus la dispoziția părții interesate posibilitatea de a solicita îndepărtarea unuia sau mai multor judecători de la soluționarea unei cauze, formulând o cerere de recuzare. Cum însă un mijloc, având ca finalitate păstrarea neștirbită a prestigiului justiției, nu se poate transforma într-o procedură, la îndemâna părții, de trecere a unei cauze penale de la un complet la un alt complet de judecată sau de la o instanță la o altă instanță egală în grad, cu înfrângerea dispozițiilor procedurale privind competența soluționării respectivei cauze, în fond sau căi de atac exercitate în ciclul ordinar al judecății, prin art. 51 C. proc.

pen., cu referire la art. 46-48 din același cod, au fost determinate limitativ motivele de recuzare. Așadar, potrivit art. 51 alin. (2) C. proc. pen., recuzarea se formulează în scris sau oral, cu arătarea cazului de incompatibilitate care constituie motivul recuzării. În cazul în care recuzarea privește mai mulți judecători, această cerință urmează a fi observată cu privire la fiecare dintre magistrații a căror îndepărtare de la judecarea pricinii se cere. Totodată, în raport de specificul normelor de drept procesual, cu rol de reglementare a desfășurării procesului penal într-un mod determinat, de natură a asigura exercitarea nestânjenită a drepturilor și realizarea îndatoririlor părților, recuzarea nu poate fi cerută pentru alte motive decât cele prevăzute de textele legale menționate.

Or, cererea formulată de inculpat nu satisface condițiile legale impuse de legea procesuală penală, așa încât soluția secției penale a Curții Supreme de Justiție, de respingere a cererii informe cu care a fost investită, este legală și temeinică. Ca atare, recursul declarat împotriva acestei încheieri apare ca fiind nefondat. Pe de altă parte, criticile formulate de recurent în calea de atac exercitată împotriva încheierii pronunțate de secția penală a Curții Supreme de Justiție nu sunt susceptibile de a fi considerate motive de casare în sensul dispozițiilor art. 385 9 C. proc. pen. În consecință, pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul declarat de petent, ca nefondat.

Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de petentul P.I. împotriva încheierii nr. 61 din 20 decembrie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, ca nefondat. Obligă petentul să plătească statului 500.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 decembrie 2003.