ÎCCJ, Decizia nr. 20/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 20 octombrie 2003, în dosarul penal nr. 16/2003, aflat pe rolul Curții Militare de Apel, partea civilă B.I. a formulat cerere de recuzare a tuturor judecătorilor acestei curți, invocând ca motive favorizarea inculpaților și ignorarea drepturilor părții vătămate. Cererea acestuia a fost trimisă spre soluționare Curții Supreme de Justiție. Secția penală a Curții Supreme de Justiție, prin încheierea nr. 109 din 30 octombrie 2003, pronunțată în dosarul 4861/2002, a respins cererea formulată de petent, ca inadmisibilă. Pentru a hotărî astfel, instanța de judecată a reținut că petentul a formulat cererea de recuzare fără a se conforma dispozițiilor art. 52 alin. (6) C. proc.

pen. modificat, privitor la indicarea cazului de incompatibilitate ce constituie motivul recuzării, pentru fiecare judecător. Împotriva acestei încheieri, petentul B.I. a declarat recurs, reiterând motivele invocate prin cererea de recuzare și fără a invoca nici unul din motivele de casare prevăzute de art. 385 9 C. proc. pen. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: În cauză, petentul, în calitate de parte civilă în procesul penal, a formulat o cerere de recuzare a tuturor judecătorilor Curții Militare de Apel, fără a indica nici unul din motivele de recuzare prevăzute de C. proc. pen. Or, este adevărat că părțile, care se adresează unei jurisdicții, sunt îndreptățite la o legală si corectă judecată care, printre altele, depinde și de imparțialitatea judecătorilor cauzei.

Acestei necesități, în raport cu care judecata trebuie să fie mai presus de orice bănuială, legiuitorul a răspuns prin reglementarea, printre altele, a instituției recuzării. Astfel, pentru a înlătura orice dubiu privitor la imparțialitatea magistratului, legea procesuală penală a pus la dispoziția părții interesate posibilitatea de a solicita îndepărtarea unuia sau a mai multor judecători de la soluționarea unei cauze, formulând o cerere de recuzare. Cum, însă, un mijloc, având ca finalitate păstrarea neștirbită a prestigiului justiției, nu se poate transforma într-o procedură, la îndemâna părții, de trecere a unei cauze penale de la un complet la un alt complet de judecată sau de la instanță la o altă instanță egală în grad, cu înfrângerea dispozițiilor procedurale privind competența soluționării respectivei cauze, în fond sau căi de atac exercitate în ciclul ordinar al judecății, prin art. 51. C. proc.

pen., cu referire la art. 46-48 din același cod, au fost determinate limitative motivele de recuzare. Așadar, potrivit art. 51 alin. (2) C. proc. pen., recuzarea se formulează în scris sau oral, cu arătarea cazului de incompatibilitate care constituie motivul recuzării. În cazul în care recuzarea privește mai mulți judecători, această cerință urmează a fi observată cu privire la fiecare dintre magistrații a căror îndepărtare de la judecarea pricinii se cere. Totodată, în raport cu specificul normelor de drept procesual, cu rol de reglementare a desfășurării procesului penal într-un mod determinat, de natură a asigura exercitarea nestânjenită a drepturilor și realizarea îndatoririlor părților, recuzarea nu poate fi cerută pentru alte motive decât cele prevăzute de textele legale menționate.

Or, cererea formulată de petent nu satisface condițiile legale impuse de legea procesuală penală, așa încât soluția secției penale a Curții Supreme de Justiție, de respingere a cererii informe cu care a fost învestită, este legală si temeinică. Ca atare, recursul declarat împotriva acestei încheieri apare ca fiind nefondat. Pe de altă parte, criticile formulate de recurent în calea de atac exercitată împotriva încheierii pronunțate de secția penală a Curții Supreme de Justiție nu sunt susceptibile de a fi considerate motive de casare, în sensul dispozițiilor art. 385 9 C. proc. pen. În consecință, pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul declarat de petent, ca nefondat.

Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de petentul B.I. împotriva încheierii nr. 109 din 30 octombrie 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4861/2003, ca nefondat. Obligă pe recurentul menționat să plătească statului 500.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată, astăzi, 14 ianuarie 2004, în ședință publică.