ÎCCJ, Decizia nr. 20/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 20

octombrie 2003, în dosarul penal nr. 16/2003, aflat pe rolul Curții Militare de

Apel, partea civilă B.I. a formulat cerere de recuzare a tuturor judecătorilor

acestei curți, invocând ca motive favorizarea inculpaților și ignorarea

drepturilor părții vătămate.

Cererea acestuia a fost trimisă spre

soluționare Curții Supreme de Justiție.

Secția penală a Curții Supreme de

Justiție, prin încheierea  nr. 109 din 30 octombrie 2003, pronunțată în dosarul

4861/2002, a respins cererea formulată de petent, ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

judecată a reținut că petentul a formulat cererea de recuzare fără a se

conforma dispozițiilor art. 52 alin. (6) C. proc. pen. modificat, privitor la

indicarea cazului de incompatibilitate ce constituie motivul recuzării, pentru

fiecare judecător.

Împotriva acestei încheieri,

petentul B.I. a declarat recurs, reiterând motivele invocate prin cererea de

recuzare și fără a invoca nici unul din motivele de casare prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

În cauză, petentul, în calitate de

parte civilă în procesul penal, a formulat o cerere de recuzare a tuturor

judecătorilor Curții Militare de Apel, fără a indica nici unul din motivele de

recuzare prevăzute de C. proc. pen.

Or, este adevărat că părțile, care

se adresează unei jurisdicții, sunt îndreptățite la o legală si corectă

judecată care, printre altele, depinde și de imparțialitatea judecătorilor

cauzei.

Acestei necesități, în raport cu

care judecata trebuie să fie mai presus de orice bănuială, legiuitorul a

răspuns prin reglementarea, printre altele, a instituției recuzării.

Astfel, pentru a înlătura orice

dubiu privitor la imparțialitatea magistratului, legea procesuală penală a pus

la dispoziția părții interesate posibilitatea de a solicita îndepărtarea unuia

sau a mai multor judecători de la soluționarea unei cauze, formulând o cerere

de recuzare.

Cum, însă, un mijloc, având ca

finalitate păstrarea neștirbită a prestigiului justiției, nu se poate

transforma într-o procedură, la îndemâna părții, de trecere a unei cauze penale

de la un complet la un alt complet de judecată sau de la instanță la o altă

instanță egală în grad, cu înfrângerea dispozițiilor procedurale privind

competența soluționării respectivei cauze, în fond sau căi de atac exercitate

în ciclul ordinar al judecății, prin art. 51. C. proc. pen., cu referire la art.

46-48 din același cod, au fost determinate limitative motivele de recuzare.

Așadar, potrivit art. 51 alin. (2) C.

proc. pen., recuzarea se formulează în scris sau oral, cu arătarea cazului de

incompatibilitate care constituie motivul recuzării.

În cazul în care recuzarea privește

mai mulți judecători, această cerință urmează a fi observată cu privire la

fiecare dintre magistrații a căror îndepărtare de la judecarea pricinii se

cere.

Totodată, în raport cu specificul

normelor de drept procesual, cu rol de reglementare a desfășurării procesului

penal într-un mod determinat, de natură a asigura exercitarea nestânjenită a

drepturilor și realizarea îndatoririlor părților, recuzarea nu poate fi cerută

pentru alte motive decât cele prevăzute de textele legale menționate.

Or, cererea formulată de petent nu

satisface condițiile legale impuse de legea procesuală penală, așa încât

soluția secției penale a Curții Supreme de Justiție, de respingere a cererii

informe cu care a fost învestită, este legală si temeinică.

Ca atare, recursul declarat

împotriva acestei încheieri apare ca fiind nefondat.

Pe de altă parte, criticile

formulate de recurent în calea de atac exercitată împotriva încheierii

pronunțate de secția penală a Curții Supreme de Justiție nu sunt susceptibile

de a fi considerate motive de casare, în sensul dispozițiilor art. 385

9

C. proc. pen.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,

Înalta Curte va respinge recursul declarat de petent, ca nefondat.

Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2)

C. proc. pen., recurentul va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

petentul B.I. împotriva încheierii nr. 109 din 30 octombrie 2003, pronunțată de

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4861/2003, ca

nefondat.

Obligă pe recurentul menționat să

plătească statului 500.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată, astăzi, 14 ianuarie

2004, în ședință publică.