ÎCCJ, Decizia nr. 478/2003

Asupra recursului de față

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel București, secția I

penală, a fost sesizată cu recursul declarat de partea vătămată D.M.L.

împotriva deciziei penale nr. 6/A din 6 ianuarie 2003 a Tribunalului București,

secția a II–a penală.

La termenul de judecată din 11 iunie

2003, prin petiție depusă la dosar, partea vătămată a formulat cerere de

recuzare a tuturor judecătorilor Curții de Apel București, motivată de faptul

că această instanță nu oferă garanții de imparțialitate la judecarea cauzei ce

o privește.

Prin încheierea din 11 iunie 2003,

Curtea de Apel București a dispus scoaterea cauzei de pe rol și trimiterea

cererii de recuzare Curții Supreme de Justiție.

Secția penală a Curții Supreme de

Justiție, prin încheierea nr. 64 din 18 iunie 2003, pronunțată în dosarul nr.

2579/2003, a respins cererea ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că, prin lipsa de concretețe și preciziune, cererea de recuzare nu se

încadrează în nici unul din cazurile prevăzute de art. 46 C. proc. pen.

Împotriva acestei încheieri petenta

a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

În cauză, petenta, în calitate de

parte vătămată în procesul penal, a formulat o cerere de recuzare a tuturor

judecătorilor Curții de Apel București, fără a indica nici unul din motivele

prevăzute de Codul de procedură penală, aceasta invocând, generic, lipsa

garanțiilor privind imparțialitatea magistraților instanței menționate.

Este adevărat că, pentru a înlătura

orice dubiu privitor la imparțialitatea judecătorului, legea procesuală penală

a pus la dispoziția părții interesate posibilitatea de a solicita îndepărtarea

unuia sau mai multor judecători de la soluționarea unei cauze penale, formulând

o cerere de recuzare.

Cum însă un mijloc având ca

finalitate păstrarea neștirbită a prestigiului justiției nu se poate transforma

într-o procedură administrativă, la îndemâna părții, de trecere a unei cauze

penale de la un complet la un alt complet de judecată sau de la o instanță la o

altă instanță egală în grad cu înfrângerea dispozițiilor procesuale privind

competența și cu consecința tergiversării nejustificate a soluționării cauzei,

prin art. 51 C. proc. pen., cu referire la art. 46 – 48 din același cod, au

fost determinate limitativ motivele de recuzare.

Așadar, recuzarea, potrivit art. 51 alin.

(2) C. proc. pen., se formulează oral sau în scris, cu arătarea cazului de

incompatibilitate care constituie motivul recuzării.

Or, cererea formulată de partea

vătămată nu satisface condițiile textului legal menționat așa încât în mod

judicios, secția penală a Curții Supreme de Justiție s-a pronunțat, prin

încheierea atacată cu recurs, în sensul respingerii acesteia.

Ca atare, recursul apare ca fiind

nefondat.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1

lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul, ca nefondat și, în temeiul art.

192 alin. (2) din același cod, va obliga pe recurentă, potrivit dispozitivului,

la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

petenta D.M.L. împotriva încheierii din 18 iunie 2003, pronunțată de Curtea

Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2579/2003, ca nefondat.

Obligă petenta să plătească statului

500.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată astăzi 10 noiembrie 2003,

în ședință publică.