ÎCCJ, Decizia nr. 625/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea nr. 5521 pronunțată

la data de 27 noiembrie 2003 în dosarul nr. 5342/2003, secția penală a Înaltei

Curți de Casație și Justiție a respins cererea formulată de petenta D.M.L.

privind recuzarea tuturor judecătorilor Curții de Apel București, ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că la data de 20 noiembrie 2003, partea vătămată D.M.L. a solicitat

suspendarea judecării recursului declarat de aceasta împotriva încheierii de

ședință din 23 aprilie 2003 a Tribunalului București, secția a II a penală,

pronunțată în dosarul nr. 2277/2002, motivat de formularea unui recurs în

dosarul nr. 4765/2003 al Curții Supreme de Justiție, secția penală, având ca

obiect recuzarea tuturor judecătorilor Curții de Apel București.

Curtea de Apel București, sesizată

cu judecarea recursului declarat de partea vătămată împotriva încheierii

menționate, a examinat cererea de suspendare a judecății și s-a pronunțat în

sensul respingerii acesteia.

Față de această situație, partea

vătămată a depus la dosar o cerere de recuzare a tuturor judecătorilor Curții

de Apel București, întemeiată pe dispozițiile art. 37 C. proc. pen.

Examinând această din urmă cerere de

recuzare, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a constatat că

motivul invocat de petentă nu se încadrează în nici unul din cazurile de

incompatibilitate prevăzute de art. 47 C. proc. pen. și, în consecință, a

respins cererea ca inadmisibilă.

Împotriva acestei încheieri petenta

a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

În cauză, petenta a formulat o

cerere de recuzare a tuturor judecătorilor Curții de Apel București.

Or, este adevărat că părțile care se

adresează unei jurisdicții sunt îndreptățiți la o egală și corectă judecată

care, printre altele, este condiționată și de imparțialitatea judecătorilor.

Acestui imperativ, în raport de care

judecata trebuie să fie mai presus de orice bănuială, legiuitorul a răspuns

prin reglementarea, printre altele, a instituției recuzării.

Astfel, pentru a înlătura orice

dubiu privitor la imparțialitatea magistraților, legea procesuală a pus la

dispoziția părții interesate posibilitatea de a solicita îndepărtarea unuia sau

mai multor judecători de la soluționarea unei cauze penale, formulând o cerere

de recuzare.

Cum însă un mijloc, subordonat

principiului exercitării cu bună credință a drepturilor procesuale și având ca

finalitate păstrarea neștirbită a prestigiului justiției, nu se poate

transforma într-o procedură, la îndemâna părții, de trecere a unei cauze penale

de la un complet la un alt complet de judecată sau de la o instanță de judecată

la o altă instanță egală în grad, cu înfrângerea dispozițiilor procesuale

privind competența soluționării respectivei cauze, în fond sau în căi de atac

exercitate în ciclul ordinar al judecății, prin art. 51, cu referire la art.

46-49 C. proc. pen. au fost determinate, limitativ, motivele de recuzare.

Astfel, potrivit art. 51 alin. (2)

C. proc. pen., cererea de recuzare se formulează oral sau în scris, cu arătarea

cazului de incompatibilitate care constituie motivul recuzării.

În cazul în care recuzarea privește

mai mulți judecători, această cerință privește, sub aspectul invocării

motivelor de recuzare, pe fiecare dintre magistrații a căror îndepărtare de la

soluționarea cauzei se cere.

Or, invocarea în mod generic a

bănuielii cu privire la imparțialitatea judecătorilor Curții de Apel București

nu satisface condițiile impuse de textul legal menționat.

Ca atare, constatând neîndeplinirea

condițiilor legale privind exercițiul dreptului de a cere recuzarea, secția

penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a pronunțat în mod legal, prin

încheierea atacată cu recurs, în sensul respingerii cererii informe de recuzare

ca inadmisibilă.

Așa fiind, recursul declarat

împotriva acestei încheieri se constată a fi nefondat.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. ,

Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

Totodată, în temeiul art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., recurenta va fi obligată, potrivit dispozitivului, la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

petenta D.M.L. împotriva încheierii nr. 5521 din 27 noiembrie 2003 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția penală, ca nefondat.

Obligă petenta să plătească statului

500.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată astăzi 8 decembrie 2003,

în ședință publică.