ÎCCJ, Decizia nr. 211/2004

Asupra recursului de față ;

În baza lucrărilor din dosar ,

constată următoarele:

Prin încheierea pronunțată la data

de 3 martie 2004, în dosarul nr. 1988/2003, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ, a respins, ca nefondată, cererea formulată

de petentul G.F., privind recuzarea tuturor judecătorilor secției penale a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, reținând că, în cauză, nu se constată

incidența nici unuia din cazurile prevăzute de art. 27 pct. 1-9 C. proc. civ.

Împotriva acestei încheieri,

petentul G.F. a declarat recurs , fără a invoca nici unul din cazurile de

casare prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen. și fără a formula

critici care să privească hotărârea atacată.

Recursul este inadmisibil, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispozițiilor din Partea

Specială, Titlul II cap. III, secțiunile I și II C. proc. pen., admisibilitatea

căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora, potrivit legii

procesuale, prin care au fost reglementate, între altele, hotărârile susceptibile

de a fi supuse examinării.

În cauză, Completul de 9 judecători a

fost sesizat cu un recurs, declarat împotriva unei încheieri, prin care secția

de contencios administrativ a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins,

ca nefondată, o cerere privind recuzarea tuturor judecătorilor secției penale a

Înaltei Curți.

Potrivit art. 385

1

alin. (2)

C. proc. pen., încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentința sau

decizia recurată, după caz, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, acestea

pot fi atacate separat cu recurs.

Așadar, pentru ca o încheiere să

poată fi atacată separat cu recurs, prin derogare de la regula generală

statuată prin textul menționat, această excepție trebuie să fie expres

prevăzută de lege.

Or, urmare abrogării art. 52 alin. (7)

C. proc. pen., prin O.U.G. nr. 55/2004, cu privire la încheierea prin care s-a

respins cererea de recuzare, legea procesuală nu mai prevede excepția atacării

acesteia, separat, cu recurs.

Or, recunoașterea unei căi de atac

în situații neprevăzute de legea procesuală penală, constituie o încălcare a

principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție

inadmisibilă în ordinea de drept.

Este de reținut că legea procesuală

penală, corespunzător principiului înscris în art. 129 din Constituția

României, revizuită și exigențelor privind liberul acces la justiție generate

de dispozițiile art. 21 din legea fundamentală, art. 13 din Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și art. 2 din Protocolul

Adițional nr. 7 la Convenție, a reglementat regula generală privind examinarea

legalității și temeiniciei încheierilor date în cursul judecății, în condițiile

art. 361 sau, după caz, art. 385

1

C. proc. pen.

Ca atare, accesul la justiție este

asigurat și în acest caz, corespunzător regulii generale menționate, stabilită

de legea procesuală penală.

În consecință, pentru considerentele

ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct.

1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

din același cod, petentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare în

recurs, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de petentul G.F., împotriva încheierii din 3 martie 2004, pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ, în

dosarul nr. 1988/2003.

Obligă recurentul să plătească

statului 500.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 5 iulie 2004.