ÎCCJ, Decizia nr. 211/2004

Asupra recursului de față ; În baza lucrărilor din dosar , constată următoarele: Prin încheierea pronunțată la data de 3 martie 2004, în dosarul nr. 1988/2003, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ, a respins, ca nefondată, cererea formulată de petentul G.F., privind recuzarea tuturor judecătorilor secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reținând că, în cauză, nu se constată incidența nici unuia din cazurile prevăzute de art. 27 pct. 1-9 C. proc. civ. Împotriva acestei încheieri, petentul G.F. a declarat recurs , fără a invoca nici unul din cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 C. proc. pen. și fără a formula critici care să privească hotărârea atacată.

Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit dispozițiilor din Partea Specială, Titlul II cap. III, secțiunile I și II C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora, potrivit legii procesuale, prin care au fost reglementate, între altele, hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării. În cauză, Completul de 9 judecători a fost sesizat cu un recurs, declarat împotriva unei încheieri, prin care secția de contencios administrativ a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins, ca nefondată, o cerere privind recuzarea tuturor judecătorilor secției penale a Înaltei Curți. Potrivit art. 385 1 alin. (2) C. proc.

pen., încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentința sau decizia recurată, după caz, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, acestea pot fi atacate separat cu recurs. Așadar, pentru ca o încheiere să poată fi atacată separat cu recurs, prin derogare de la regula generală statuată prin textul menționat, această excepție trebuie să fie expres prevăzută de lege. Or, urmare abrogării art. 52 alin. (7) C. proc. pen., prin O.U.G. nr. 55/2004, cu privire la încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare, legea procesuală nu mai prevede excepția atacării acesteia, separat, cu recurs. Or, recunoașterea unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Este de reținut că legea procesuală penală, corespunzător principiului înscris în art. 129 din Constituția României, revizuită și exigențelor privind liberul acces la justiție generate de dispozițiile art. 21 din legea fundamentală, art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție, a reglementat regula generală privind examinarea legalității și temeiniciei încheierilor date în cursul judecății, în condițiile art. 361 sau, după caz, art. 385 1 C. proc. pen. Ca atare, accesul la justiție este asigurat și în acest caz, corespunzător regulii generale menționate, stabilită de legea procesuală penală. În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc.

pen., Curtea va respinge recursul, ca inadmisibil. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, petentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare în recurs, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul G.F., împotriva încheierii din 3 martie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ, în dosarul nr. 1988/2003. Obligă recurentul să plătească statului 500.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 5 iulie 2004.