ÎCCJ, Decizia nr. 41/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

La data de 20 octombrie 2004, inculpatul

R.D., trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 289

și 246 C. pen., a solicitat recuzarea întregii instanțe a Curții de Apel Brașov,

invocând greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 47/1992, republicată, la

termenul din 12 octombrie 2004, fixat pentru judecarea cauzei penale ce face

obiectul dosarului nr. 933/P/F/2004 al acestei curți.

Pin încheierea nr. 266 din 26

noiembrie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins

cererea, ca nefondată, reținând neconformarea petentului, dispozițiilor art. 52

alin. (5) C. proc. pen.

Împotriva acestei încheieri, petentul-inculpat

R.D. a declarat recurs.

Recursul este inadmisibil, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Din economia dispozițiilor Părții

Speciale, Titlul II, Cap. III, Secțiunile I și II C. proc. pen., rezultă

condiționarea admisibilității căilor de atac, de exercitarea acestora potrivit

legii procesuale penale care, între altele, a determinat hotărârile

susceptibile a fi supuse controlului judiciar.

În cauză, Completul de 9 judecători

a fost sesizat cu un recurs declarat de petent împotriva unei încheieri prin

care secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins, ca

nefondată, o cerere privind recuzarea tuturor judecătorilor Curții de Apel

Brașov.

Or, potrivit art. 385

1

alin.

(2) C. proc. pen., încheierile pot fi atacate cu recurs, numai odată cu

sentința sau decizia recurată, după caz, cu excepția cazurilor când, potrivit

legii, acestea pot fi atacate separat cu recurs.

Așadar, pentru ca o încheiere să

poată fi atacată, separat, cu recurs, prin derogare de la regula generală

statuată prin textul menționat, această excepție trebuie să fie prevăzută

expres de lege.

În cauză, urmare a abrogării alin. (7)

al art. 52 C. proc. pen., prin O.U.G. nr. 55/2004, cu privire la încheierea

prin care s-a respins cererea de recuzare, pronunțată ulterior datei de 1 iulie

2004, legea procesuală nu mai prevede excepția atacării acesteia, separat, cu

recurs.

Or, recunoașterea unei căi de atac în

situații neprevăzute de legea procesuală penală constituie o încălcare a

principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție

inadmisibilă în ordinea de drept.

Este de reținut că legea procesuală

penală, corespunzător principiului înscris în art. 129 din Constituția României,

revizuită și exigențelor privind liberul acces la justiție, generate de art. 21

din legea fundamentală, art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului

și a Libertăților Fundamentale și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție, a reglementat regula generală privind examinarea legalității și temeiniciei

încheierilor date în cursul judecății, în condițiile art. 361 sau, după caz, art.

385

1

C. proc. pen.

Ca atare, accesul la justiție este

asigurat și în acest caz, corespunzător regulii generale menționate, stabilită

de legea procesuală penală.

În consecință, pentru considerentele

ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct.

1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de petentul R.D.,

ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

din același cod, petentul va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare în

recurs, conform dispozitivului

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

petentul R.D. împotriva încheierii nr. 266 din 26 noiembrie 2004, pronunțată de

secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 6094/2004,

ca inadmisibil.

Obligă petentul să plătească

statului, 1.000.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 14 februarie 2005.