ÎCCJ, Decizia nr. 41/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 20 octombrie 2004, inculpatul R.D., trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 289 și 246 C. pen., a solicitat recuzarea întregii instanțe a Curții de Apel Brașov, invocând greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 47/1992, republicată, la termenul din 12 octombrie 2004, fixat pentru judecarea cauzei penale ce face obiectul dosarului nr. 933/P/F/2004 al acestei curți. Pin încheierea nr. 266 din 26 noiembrie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins cererea, ca nefondată, reținând neconformarea petentului, dispozițiilor art. 52 alin. (5) C. proc. pen.

Împotriva acestei încheieri, petentul-inculpat R.D. a declarat recurs. Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Din economia dispozițiilor Părții Speciale, Titlul II, Cap. III, Secțiunile I și II C. proc. pen., rezultă condiționarea admisibilității căilor de atac, de exercitarea acestora potrivit legii procesuale penale care, între altele, a determinat hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judiciar. În cauză, Completul de 9 judecători a fost sesizat cu un recurs declarat de petent împotriva unei încheieri prin care secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins, ca nefondată, o cerere privind recuzarea tuturor judecătorilor Curții de Apel Brașov.

Or, potrivit art. 385 1 alin. (2) C. proc. pen., încheierile pot fi atacate cu recurs, numai odată cu sentința sau decizia recurată, după caz, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, acestea pot fi atacate separat cu recurs. Așadar, pentru ca o încheiere să poată fi atacată, separat, cu recurs, prin derogare de la regula generală statuată prin textul menționat, această excepție trebuie să fie prevăzută expres de lege. În cauză, urmare a abrogării alin. (7) al art. 52 C. proc. pen., prin O.U.G. nr. 55/2004, cu privire la încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare, pronunțată ulterior datei de 1 iulie 2004, legea procesuală nu mai prevede excepția atacării acesteia, separat, cu recurs.

Or, recunoașterea unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesuală penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Este de reținut că legea procesuală penală, corespunzător principiului înscris în art. 129 din Constituția României, revizuită și exigențelor privind liberul acces la justiție, generate de art. 21 din legea fundamentală, art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție, a reglementat regula generală privind examinarea legalității și temeiniciei încheierilor date în cursul judecății, în condițiile art. 361 sau, după caz, art. 385 1 C. proc.

pen. Ca atare, accesul la justiție este asigurat și în acest caz, corespunzător regulii generale menționate, stabilită de legea procesuală penală. În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de petentul R.D., ca inadmisibil. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, petentul va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare în recurs, conform dispozitivului

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de petentul R.D. împotriva încheierii nr. 266 din 26 noiembrie 2004, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 6094/2004, ca inadmisibil. Obligă petentul să plătească statului, 1.000.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2005.