ÎCCJ, Decizia nr. 43/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Petenta T.G., împreună cu S.F., în

calitate de fiică și, respectiv, soție a victimei S.T., au formulat plângere,

în baza art. 278 C. proc. pen., împotriva rezoluției ce confirmă propunerea de

neîncepere a urmăririi penale în dosarul nr. 1417/P/2000 al Parchetului de pe

lângă Tribunalul Constanța.

Plângerea a fost înregistrată la

Tribunalul Constanța, sub nr. 1820/2003.

Prin încheierea nr. 54/P din 4

decembrie 2003, Curtea de Apel Constanța, secția penală, a respins cererea

petentelor T.G. și S.F., privind recuzarea tuturor judecătorilor Tribunalului

Constanța.

Recursurile declarate de petentele

menționate, împotriva încheierii nr. 54/P/2003 a Curții de Apel Constanța,

secția penală, au fost respinse, ca nefondate, de secția penală a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, prin decizia nr. 6039 din 19 decembrie 2003.

La termenul de judecată din 5

noiembrie 2003, fixat pentru judecarea plângerii formând obiectul dosarului nr.

1820/2003 al Tribunalului Constanța, secția penală, petenta T.G. a formulat o

nouă cerere de recuzare.

Tribunalul Constanța, prin

încheierea pronunțată, la data de 5 noiembrie 2003, în dosarul menționat, a

luat act că cererea de recuzare privește ,,instanțele din România” și a

înaintat dosarul instanței superioare, pentru soluționarea cererii menționate.

Prin încheierea nr. 46/P din 11

noiembrie 2003, pronunțată în dosarul nr. 1367/2003, Curtea de Apel Constanța a

înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție, motivat de faptul că

motivarea privea și magistrații curții de apel.

Prin încheierea nr. 118, pronunțată,

la data de 20 noiembrie 2003, în dosarul nr. 5172/2003, secția penală a Înaltei

Curți de Casație și Justiție a respins cererea de recuzare a tuturor

magistraților instanțelor române, ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că cererea de recuzare nu îndeplinește condițiile art. 52 alin. (5) C.

proc. pen., petenta neindicând nici unul din cazurile de incompatibilitate

prevăzute de art. 46 – 48 din același cod.

Împotriva acestei din urmă încheieri

petenta T.G. a declarat recurs, solicitând casarea încheierii atacate și

rejudecarea cererii de recuzare în prezența sa și a petentei S.F.

În motivarea recursului, petenta a

invocat încălcarea prevederilor art. 291 și art. 176 – 181 C. proc. pen.,

precum și ale art. 2, art. 3, art. 6, art. 7, art. 8, art. 9, art. 10, art. 14,

art. 17 și art. 11 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale.

Aceasta a mai susținut că, la

judecarea în fond a plângerii formulate împotriva rezoluției prin care a fost

confirmată propunerea de neîncepere a urmăririi penale din dosarul nr. 1417/P/2000

al Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța, i-au fost încălcate drepturile

procesuale, printre altele, prin respingerea cererilor privitoare la

administrarea probelor de natură a stabili corect situația de fapt și de a duce

la pronunțarea unei soluții temeinice și legale.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Examinând cererea de recuzare

soluționată prin încheierea atacată, se constată că petenta a solicitat

recuzarea tuturor ,,instanțelor românești aflate pe teritoriul României” și

judecarea cauzei „sub supravegherea Curții Europene a Drepturilor Omului”, fără

a invoca temeiul legal al cererii.

Or, sub un prim aspect, este

adevărat că părțile care se adresează unei jurisdicții sunt îndreptățite la o

legală și corectă judecată, care, printre altele, depinde și de imparțialitatea

judecătorilor.

Acestei necesități, în raport cu

care judecata trebuie să fie mai presus de orice bănuială, legiuitorul a

răspuns prin reglementarea, printre altele, a instituției recuzării.

Astfel, pentru a înlătura orice

dubiu privitor la imparțialitatea magistratului, legea procesuală penală a pus

la dispoziția părții interesate posibilitatea de a solicita îndepărtarea unuia

sau mai multor judecători de la soluționarea unei cauzei, formulând o cerere de

recuzare.

Cum, însă, un mijloc, având ca

finalitate păstrarea neștirbită a prestigiului justiției, nu se poate

transforma într-o procedură, la îndemâna părții, de trecere a unei cauze penale

de la un complet la un alt complet de judecată sau de la o instanță la altă instanță

egală în grad, cu înfrângerea dispozițiilor procedurale privind competența

soluționării respectivei cauzei, în fond sau căi de atac exercitate în ciclul

ordinar al judecății, prin art. 51 C. proc. pen., cu referire la art. 46 – 48

din același cod, au fost determinate limitativ motivele de recuzare.

Așadar, potrivit art. 51 alin. (2) C.

proc. pen., recuzarea se formulează în scris sau oral, cu arătarea cazului de

incompatibilitate care constituie motivul recuzării.

În cazul în care recuzarea privește mai

mulți judecători, această cerință urmează a fi observată cu privire la fiecare

dintre magistrații a căror îndepărtare de la judecarea pricinii se cere.

Or, cererea formulată de petentă,

prin invocarea unei bănuieli generice, nu satisface condițiile legale impuse de

legea procesuală penală, așa încât soluția secției penale a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, de respingere a cererii informe cu care a fost învestită,

este legală și temeinică.

Ca atare, recursul declarat

împotriva acestei încheieri apare ca nefondat.

Pe de altă parte, potrivit art. 124 alin.

(2) din Constituția României, ,,justiția este unică, imparțială și egală pentru

toți”, iar, potrivit art. 126 alin. (1) din legea fundamentală, „justiția se

realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe

judecătorești stabilite de lege”.

Totodată, prin art. 32 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale a fost stabilită

competența Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul că aceasta „acoperă

toate problemele privind interpretarea și aplicarea Convenției și a

Protocoalelor, care îi sunt supuse în condițiile prevăzute în art. 33, 34 și

47”.

Potrivit art. 34 din Convenție,

„Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice

organizație neguvernamentală sau de orice grup de particulari, care se pretinde

victimă a unei încălcări de către una din Înaltele părți contractante a

drepturilor recunoscute în convenție sau în Protocoalele sale”.

În același timp, prin art. 35 din

aceeași Convenție, s-a stipulat în sensul următor „Curtea nu poate fi sesizată

decât după epuizarea căilor de recurs interne, așa cum se înțelege din

principiile de drept internațional general recunoscute și într-un termen de 6

luni, începând cu data deciziei interne definitive”.

Din economia textelor menționate

rezultă că orice conflict de drept este supus soluționării instanțelor

naționale organizate potrivit legii.

Totodată, din dispozițiile citate nu

rezultă caracterul Curții Europene a Drepturilor Omului de instanță ierarhic

superioară instanțelor naționale care să fi justificat cererea petentei.

Așa cum rezultă din dispozițiile art.

35 din Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate examina problema

încălcării unui drept numai după ce s-a asigurat că, anterior sesizării în

condițiile art. 34 din aceeași convenție, au fost epuizate toate căile de

recurs interne disponibile, în conformitate cu principiile de drept general

recunoscute.

Ca atare, soluția de respingere a

cererii de recuzare, ca inadmisibilă, în raport cu lipsa temeiului legal care

să justifice cererea de recuzare a tuturor magistraților instanțelor române și

judecarea cauzei sub supravegherea Curții Europene a Drepturilor Omului, apare

ca fiind temeinică și legală, așa încât recursul apare ca fiind nefondat și sub

aspectul acestor critici.

Totodată, nici alte motive de casare,

susceptibile a fi puse în discuție din oficiu, nu se constată.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta

Curte va respinge recursul, ca nefondat.

Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2)

C. proc. pen., recurenta va fi obligată, potrivit dispozitivului, la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

petenta T.G. împotriva încheierii nr. 118 din 20 noiembrie 2003, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 5172/2003,

ca nefondat.

Obligă recurenta T.G. să plătească

statului 500.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată, astăzi, 14 ianuarie

2004, în ședință publică.