ÎCCJ, Decizia nr. 43/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Petenta T.G., împreună cu S.F., în calitate de fiică și, respectiv, soție a victimei S.T., au formulat plângere, în baza art. 278 C. proc. pen., împotriva rezoluției ce confirmă propunerea de neîncepere a urmăririi penale în dosarul nr. 1417/P/2000 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța. Plângerea a fost înregistrată la Tribunalul Constanța, sub nr. 1820/2003. Prin încheierea nr. 54/P din 4 decembrie 2003, Curtea de Apel Constanța, secția penală, a respins cererea petentelor T.G. și S.F., privind recuzarea tuturor judecătorilor Tribunalului Constanța.

Recursurile declarate de petentele menționate, împotriva încheierii nr. 54/P/2003 a Curții de Apel Constanța, secția penală, au fost respinse, ca nefondate, de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin decizia nr. 6039 din 19 decembrie 2003. La termenul de judecată din 5 noiembrie 2003, fixat pentru judecarea plângerii formând obiectul dosarului nr. 1820/2003 al Tribunalului Constanța, secția penală, petenta T.G. a formulat o nouă cerere de recuzare. Tribunalul Constanța, prin încheierea pronunțată, la data de 5 noiembrie 2003, în dosarul menționat, a luat act că cererea de recuzare privește ,,instanțele din România” și a înaintat dosarul instanței superioare, pentru soluționarea cererii menționate.

Prin încheierea nr. 46/P din 11 noiembrie 2003, pronunțată în dosarul nr. 1367/2003, Curtea de Apel Constanța a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție, motivat de faptul că motivarea privea și magistrații curții de apel. Prin încheierea nr. 118, pronunțată, la data de 20 noiembrie 2003, în dosarul nr. 5172/2003, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins cererea de recuzare a tuturor magistraților instanțelor române, ca inadmisibilă. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că cererea de recuzare nu îndeplinește condițiile art. 52 alin. (5) C. proc. pen., petenta neindicând nici unul din cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 46 – 48 din același cod.

Împotriva acestei din urmă încheieri petenta T.G. a declarat recurs, solicitând casarea încheierii atacate și rejudecarea cererii de recuzare în prezența sa și a petentei S.F. În motivarea recursului, petenta a invocat încălcarea prevederilor art. 291 și art. 176 – 181 C. proc. pen., precum și ale art. 2, art. 3, art. 6, art. 7, art. 8, art. 9, art. 10, art. 14, art. 17 și art. 11 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. Aceasta a mai susținut că, la judecarea în fond a plângerii formulate împotriva rezoluției prin care a fost confirmată propunerea de neîncepere a urmăririi penale din dosarul nr. 1417/P/2000 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța, i-au fost încălcate drepturile procesuale, printre altele, prin respingerea cererilor privitoare la administrarea probelor de natură a stabili corect situația de fapt și de a duce la pronunțarea unei soluții temeinice și legale.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Examinând cererea de recuzare soluționată prin încheierea atacată, se constată că petenta a solicitat recuzarea tuturor ,,instanțelor românești aflate pe teritoriul României” și judecarea cauzei „sub supravegherea Curții Europene a Drepturilor Omului”, fără a invoca temeiul legal al cererii. Or, sub un prim aspect, este adevărat că părțile care se adresează unei jurisdicții sunt îndreptățite la o legală și corectă judecată, care, printre altele, depinde și de imparțialitatea judecătorilor. Acestei necesități, în raport cu care judecata trebuie să fie mai presus de orice bănuială, legiuitorul a răspuns prin reglementarea, printre altele, a instituției recuzării.

Astfel, pentru a înlătura orice dubiu privitor la imparțialitatea magistratului, legea procesuală penală a pus la dispoziția părții interesate posibilitatea de a solicita îndepărtarea unuia sau mai multor judecători de la soluționarea unei cauzei, formulând o cerere de recuzare. Cum, însă, un mijloc, având ca finalitate păstrarea neștirbită a prestigiului justiției, nu se poate transforma într-o procedură, la îndemâna părții, de trecere a unei cauze penale de la un complet la un alt complet de judecată sau de la o instanță la altă instanță egală în grad, cu înfrângerea dispozițiilor procedurale privind competența soluționării respectivei cauzei, în fond sau căi de atac exercitate în ciclul ordinar al judecății, prin art. 51 C. proc.

pen., cu referire la art. 46 – 48 din același cod, au fost determinate limitativ motivele de recuzare. Așadar, potrivit art. 51 alin. (2) C. proc. pen., recuzarea se formulează în scris sau oral, cu arătarea cazului de incompatibilitate care constituie motivul recuzării. În cazul în care recuzarea privește mai mulți judecători, această cerință urmează a fi observată cu privire la fiecare dintre magistrații a căror îndepărtare de la judecarea pricinii se cere. Or, cererea formulată de petentă, prin invocarea unei bănuieli generice, nu satisface condițiile legale impuse de legea procesuală penală, așa încât soluția secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, de respingere a cererii informe cu care a fost învestită, este legală și temeinică.

Ca atare, recursul declarat împotriva acestei încheieri apare ca nefondat. Pe de altă parte, potrivit art. 124 alin. (2) din Constituția României, ,,justiția este unică, imparțială și egală pentru toți”, iar, potrivit art. 126 alin. (1) din legea fundamentală, „justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”. Totodată, prin art. 32 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale a fost stabilită competența Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul că aceasta „acoperă toate problemele privind interpretarea și aplicarea Convenției și a Protocoalelor, care îi sunt supuse în condițiile prevăzute în art. 33, 34 și 47”.

Potrivit art. 34 din Convenție, „Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizație neguvernamentală sau de orice grup de particulari, care se pretinde victimă a unei încălcări de către una din Înaltele părți contractante a drepturilor recunoscute în convenție sau în Protocoalele sale”. În același timp, prin art. 35 din aceeași Convenție, s-a stipulat în sensul următor „Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, așa cum se înțelege din principiile de drept internațional general recunoscute și într-un termen de 6 luni, începând cu data deciziei interne definitive”. Din economia textelor menționate rezultă că orice conflict de drept este supus soluționării instanțelor naționale organizate potrivit legii.

Totodată, din dispozițiile citate nu rezultă caracterul Curții Europene a Drepturilor Omului de instanță ierarhic superioară instanțelor naționale care să fi justificat cererea petentei. Așa cum rezultă din dispozițiile art. 35 din Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate examina problema încălcării unui drept numai după ce s-a asigurat că, anterior sesizării în condițiile art. 34 din aceeași convenție, au fost epuizate toate căile de recurs interne disponibile, în conformitate cu principiile de drept general recunoscute. Ca atare, soluția de respingere a cererii de recuzare, ca inadmisibilă, în raport cu lipsa temeiului legal care să justifice cererea de recuzare a tuturor magistraților instanțelor române și judecarea cauzei sub supravegherea Curții Europene a Drepturilor Omului, apare ca fiind temeinică și legală, așa încât recursul apare ca fiind nefondat și sub aspectul acestor critici.

Totodată, nici alte motive de casare, susceptibile a fi puse în discuție din oficiu, nu se constată. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat. Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta va fi obligată, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de petenta T.G. împotriva încheierii nr. 118 din 20 noiembrie 2003, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 5172/2003, ca nefondat. Obligă recurenta T.G. să plătească statului 500.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată, astăzi, 14 ianuarie 2004, în ședință publică.