ÎCCJ, Decizia nr. 97/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 3085

din 26 noiembrie 2003, Judecătoria Timișoara a respins, ca neîntemeiată,

plângerea formulată de petenții G.V. și G.F., împotriva Ordonanței nr. 211/II/2/2003,

a Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara și a Ordonanței nr. 907/II/2003,

a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Tribunalul Timiș, secția

penală, prin decizia penală nr. 205/R din 21 aprilie 2004, a respins, ca

nefondat, recursul declarat de petenții G.V. și G.F., împotriva hotărârii

primei instanțe.

Noul recurs declarat de

petenți împotriva hotărârii instanței de control judiciar a fost respins, ca

inadmisibil, prin decizia penală nr. 562/R din 16 iunie 2004, a Curții de Apel

Timișoara, secția penală.

Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, prin decizia nr. 5042 din 6 octombrie 2004, a respins

ca inadmisibil, recursul declarat de petenții G.V. și G.F., împotriva deciziei

penale nr. 562/R din 16 iunie 2004, a Curții de Apel Timișoara.

Împotriva acestei din urmă

decizii, petenții G.V. și G.F. au declarat un nou recurs, criticile privind

absența de la judecată a învinuitelor, a căror „prezență obligatorie la proces”

o solicită, precum și faptul că nu li s-a permis să își susțină cauza.

Recursul este inadmisibil,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Legea procesuală penală a

stabilit un cadru corespunzător dispozițiilor art. 129 din Constituția României,

revizuită, cu referire la art. 21 din legea fundamentală, pentru realizarea

protecției judiciare a drepturilor subiective, de natură a satisface exigențele

art. 1, 5, 6 și 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale.

În consecință, revine părții

interesate, obligația de a alege și exercita în condițiile legii, calea

procesuală prevăzută în Codul de procedură penală.

Astfel, corespunzător

principiului constituțional al exercitării căilor de atac, numai în condițiile

legii, legea procesuală penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale

în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse

controlului judecătoresc, căile de atac și titularii acestora, precum și

cazurile de casare.

Din examinarea actelor și

lucrărilor dosarului se constată că, la sesizarea petenților G.V. și G.F.,

plângerea împotriva ordonanțelor procurorului a fost soluționată prin hotărâre

penală definitivă, ca urmare a parcurgerii celor două grade de jurisdicție

reglementate de legea procesuală penală.

Tinzând la reluarea

controlului judiciar, petenții au mai declarat două recursuri care, urmare A

constatării parcurgerii ciclului ordinar al judecății și lipsei temeiului legal

pentru o nouă examinare a acestora, au fost respinse, pe rând, ca inadmisibile,

de către instanțele superioare instanței firești de recurs în prezenta cauză

penală.

Petenții menționați au

declarat un al treilea recurs, ulterior soluționării cauzei penale, prin

hotărâre definitivă.

Or, potrivit reglementării

date prin Codul de procedură penală, în materie de control judiciar, căile de

atac nu pot fi exercitate nelimitat, atâta timp, cât părțile ar fi nemulțumite

de soluția definitivă dată cauzei penale.

Astfel, potrivit art. 385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare, pe calea recursului, exclusiv

hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate de lege.

Așadar, limitând calea de

atac menționată, exclusiv la hotărârile nedefinitive determinate de lege, Codul

de procedură penală a stabilit principiul unicității acesteia, în raport cu

care posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă,

dreptul la această cale procesuală stingându-se prin exercitarea recursului.

Părțile vătămate

exercitându-și dreptul la recurs, cel de a-l treilea recurs declarat împotriva

unei hotărâri definitive, cu care Completul de 9 judecători a fost sesizat, nu

întrunește cerințele textului menționat, încalcă principiul unicității acestei

căi de atac și, ca atare, nu este admisibil potrivit dreptului comun.

Pe de altă parte, cum secția

penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a soluționat cauza penală în

primă instanță, soluționarea acestui din urmă recurs excede competenței

atribuite Completului de 9 judecători, prin art. 22 alin. (1) din Legea nr. 304/2004,

așa încât nu este admisibil nici potrivit legii speciale.

Or, recunoașterea unei căi

de atac în alte condiții, decât cele prevăzute de legea procesuală penală,

constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv,

apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

În consecință, pentru

considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin.

(2) și (4) din același cod, Curtea va obliga recurenții la plata cheltuielilor

judiciare, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil,

recursul declarat de petenții G.V. și G.F. împotriva deciziei nr. 5042 din 6

octombrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în dosarul nr. 3880/2004.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 aprilie 2005.