ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5640/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5640/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București,

secția a IV-a civilă la data de 24 octombrie 2008 sub nr. 40024/3/2008,

reclamanta Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți

– C. a chemat în judecată pe pârâta SC N.T.R. SRL, solicitând prin hotărârea ce

se va pronunța, să fie obligată pârâta la plata sumei de 348.193,92 lei,

reprezentând remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți, sumă

compusă din 13.300,66 lei, remunerație aferentă anului 2005 pentru utilizarea

fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestuia de către

postul B., suma de 124.137,51 lei remunerație aferentă anului 2006, suma de

136.761,15 lei remunerație aferentă anului 2007, suma de 73.994,60 lei,

remunerație aferentă trimestrelor I și II ale anului 2008; să se dispună actualizarea

sumelor datorate cu indicele de inflație de la data introducerii cererii de

chemare în judecată, până la data plății efective; să fie obligată pârâta să

pună la dispoziția C. lista completă a fonogramelor utilizate în serviciile de

programe (pentru fonograme) și lista tuturor prestațiilor transmise în emisiuni

(pentru prestații artistice din domeniul audio-vizual), pentru trimestrul II

2008; să fie obligată pârâta la publicarea integrală a sentinței în mijloacele

de comunicare în masă, respectiv, în două ziare cu tiraj la nivel național, pe

cheltuiala sa, în temeiul art. 139 alin. (14) din Legea nr. 8/1996, cu

cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că pârâta avea obligația legală să declare baza de calcul și să achite

remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți către C., pentru

radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor

acestora și pentru utilizarea repertoriilor de prestații artistice din domeniul

audio-vizual, de către postul de televiziune B.

Deși pârâta a fost notificată în

acest sens, aceasta nu s-a conformat obligațiilor impuse de Legea nr. 8/1996 și

nici deciziilor O.R.D.A. care s-au succedat în timp.

Reclamanta a mai arătat că în

temeiul bazei de calcul declarată de reprezentantul legal al pârâtei, a

determinat remunerațiile legal datorate, astfel cum au fost indicate în petitul

cererii de chemare în judecată.

În drept, s-au invocat dispozițiile

Legii nr. 8/1996 și Deciziile O.R.D.A. nr. 185/2005, 41/2002, 75/2006, 114/2006,

85/2006, 112/2006 și H.G. nr. 119/2002.

La termenul din 24 februarie 2009

pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca

neîntemeiată.

S-a arătat că modalitatea de calcul

a remunerațiilor efectuate de pârâtă pentru anul 2006 și pentru perioada 01

ianuarie 2007 - 31 mai 2007 a fost efectuată în temeiul a două Decizii O.R.D.A.

nr. 75/2006 și 85/2006, ce au fost anulate de instanțele judecătorești, astfel

că, acestea nu mai pot produce niciun efect de la data adoptării lor, conform

principiului qoud nullum est, nullum producit effectum.

S-a mai arătat totodată, că

pretențiile reclamantei au în vedere două domenii de reglementare a drepturilor

de autor și a drepturilor conexe - drepturile în domeniul fonogramelor și cele

în domeniul audio-vizual.

Cele două decizii O.R.D.A. anulate

de Curtea de Apel București nu pot sta la baza calculului remunerației, astfel

cum pretinde reclamanta, modalitatea de calcul prevăzută de aceste decizii,

fiind favorabilă reclamantei datorită remunerațiilor mult prea oneroase

stabilite în sarcina radiodifuzorilor.

Prin sentința civilă nr. 1030 din 06

iulie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins ca

neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru

pretențiile aferente perioadei 15 august 2005 - 24 octombrie 2005, invocată de

pârâtă, a admis acțiunea precizată, a obligat pârâta la plata sumei de

625.023,21 lei reprezentând remunerația reactualizată datorată pentru

utilizarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor

acestora, precum și pentru utilizarea prestărilor artistice din domeniul

audiovizualului în perioada 15 august 2005 - 30 iunie 2008, remunerații

calculate conform variantei I din expertiza contabilă efectuată de expert C.A.,

a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 17.284,3 lei cheltuieli

de judecată și să pună la dispoziția C. lista completă a fonogramelor utilizate

de serviciile de programe (pentru fonograme) și lista tuturor prestațiilor

transmise în emisiuni (pentru prestații artistice din domeniul audiovizualului)

în trimestrul II din 2008, respectiv, în lunile aprilie, mai și iunie și a

obligat pârâta la publicarea, pe cheltuiala sa, a dispozitivului hotărârii,

într-un ziar cu tiraj la nivel național, în termen de 30 de zile de la

rămânerea definitivă a hotărârii.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut că reclamanta este organismul de gestiune colectivă,

desemnat prin decizii succesive ale O.R.D.A. drept colector al remunerațiilor

cuvenite artiștilor interpreți sau executanți pentru radiodifuzarea

fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora de către

organismele de televiziune.

Pârâta, prin postul de televiziune B.,

a radiodifuzat fonograme publicate în scop comercial și reproduceri ale

acestora, utilizând, totodată, și repertoriul de prestații artistice din

domeniul audio-vizual.

Tribunalul a mai reținut că, în

calitate de radiodifuzor al fonogramelor publicate în scop comercial sau a

reproducerilor acestora și pentru utilizarea repertoriului de prestații

artistice din domeniul audio-vizual prin postul de televiziune B., pârâta avea

obligația legală conform Legii nr. 8/1996 și a metodologilor aprobate prin

decizii O.R.D.A., începând cu anul 2005, să declare reclamantei baza de calcul

a veniturilor obținute din radiodifuzare și, totodată, să achite remunerația

datorată artiștilor interpreți sau executanți.

Așa cum rezultă din înscrisurile

depuse la dosar, pârâta a fost notificată de reclamantă la data de 14 august 2008,

pentru comunicarea bazei de calcul și a plății remunerațiilor, notificare în

urma căreia pârâta a transmis date privind veniturile obținute ca urmare a

radiodifuzării. Deși inițial, la data de 14 octombrie 2008 pârâta și-a asumat

obligația de a achita remunerația restantă în trei tranșe lunare egale,

ulterior, aceasta a refuzat plata.

Din raportul de expertiză efectuat

în cauză de expert C.A., a rezultat că remunerația reactualizată datorată

pentru utilizarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor

acestora, precum și pentru utilizarea prestațiilor artistice din domeniul

audio-vizual în perioada 15 august 2005 - 30 iunie 2008 este în sumă de

625.023,21 lei, conform variantei I de calcul, omologată de instanță.

Ca atare, au fost înlăturate apărările

pârâtei, întrucât pentru perioada 15 august 2005 - 31 decembrie 2005 calculul

remunerației s-a făcut în raport de Decizia nr. 104/2005, în baza unei ponderi

medii de radiodifuzare de 30%, pondere agreată de părți, conform declarațiilor

pârâtei la C.N.A.

Pentru perioada 01 ianuarie 2006 - 02

mai 2007, remunerația a fost calculată în baza deciziei O.R.D.A. nr. 75/2006,

ce prevedea la pct. 8 că baza de calcul este constituită din totalitatea

veniturilor brute lunare obținute de fiecare dintre utilizatori din activitatea

de radiodifuzare, din care se scade TVA și alocația bugetară, dacă este cazul.

În temeiul metodologiei, pentru

calculul remunerației, expertul a aplicat procentul de 1,25% la baza de calcul,

astfel cum este definită prin decizia menționată.

Tribunalul a înlăturat și motivele

invocate de pârâtă, privind inaplicabilitatea Deciziei nr. 75/2006 în vederea

calculului remunerației, pentru radiodifuzarea fonogramelor, apreciind

întemeiate susținerile reclamantei.

Astfel, s-a constatat că prin decizia

Curții de Apel București pronunțată la data de 02 mai 2007 a fost admisă

excepția nulității hotărârii arbitrale din data de 10 aprilie 2006 și a

deciziei directorului general al Oficiului Român pentru Dreptul de Autor nr. 75/2006,

fiind desființată hotărârea arbitrală din data de 10 aprilie 2006, publicată în

baza deciziei directorului general al O.R.D.A. nr. 75/2006.

În aceste condiții, nu a fost

reținută susținerea pârâtei în sensul că este nelegală calcularea

remunerațiilor datorate pentru perioada 01 ianuarie 2006 - 02 mai 2007 în

temeiul Deciziei O.R.D.A. nr. 75/2006, hotărârea anulată având efecte

retroactive, întrucât până la data de 02 mai 2007 (data pronunțării hotărârii

Curții de Apel București), s-a aplicat utilizatorilor Decizia nr. 75 care a

produs efecte, acesta fiind temeiul în baza căruia organismele de gestiune

colectivă colectau remunerațiile datorate și le distribuiau către autori. Ca

atare, remunerațiile încasate în perioada 01 ianuarie 2006 - 02 mai 2007 au

fost repartizate integral artiștilor interpreți și executanți, nefiind posibilă

restabilirea situației anterioare. Mai mult decât atât, în perioada anterioară

formulării cererii de chemare în judecată, din corespondența purtată de părți,

rezultă că sumele stabilite cu titlu de remunerație au fost agreate inițial de

pârâtă, aceasta solicitând doar eșalonarea plății.

Pentru perioada 03 mai 2007 - 30

iunie 2008, sumele au fost stabilite de expert prin aplicarea procentului

prevăzut de decizia O.R.D.A. nr. 104/2005, respectiv 1% din baza de calcul.

În ceea ce privește remunerațiile

datorate în domeniul audio-vizual, acestea au fost determinate de către expert

pentru perioada 01 ianuarie 2006 - 02 mai 2007 în baza deciziei O.R.D.A. nr. 85/2006,

prin aplicarea unui procent de 1,50 %, pentru perioada 03 mai 2007 - 30 iunie 2008

și prin aplicarea procentului prevăzut de H.G. nr. 119/2002, respectiv, de 1,2

% din baza de calcul.

Aceleași considerente anterior

expuse au fost avute în vedere de tribunal și la înlăturarea apărării pârâtei,

privind inaplicabilitatea deciziei O.R.D.A. nr. 85/2006, desființată ulterior,

prin hotărârea Curții de Apel București.

În perioada cât s-au aflat în

vigoare cele două decizii prin care au fost adoptate metodologiile de calcul

ale remunerațiilor datorate artiștilor interpreți și executanți și-au produs

efecte, s-au aplicat efectiv, astfel că utilizatorii de fonograme și

reproduceri ale acestora au achitat remunerații calculate în baza lor,

remunerații ce au fost repartizate artiștilor.

Au fost găsite neîntemeiate

apărările pârâtei referitoare la aplicarea unui regim discriminatoriu între

diferitele categorii de utilizatori, susținere motivată prin aceea că dacă s-ar

aplica efectul retroactiv al desființării menționatelor decizii, pârâta ar fi

scutită de plata acestora, în dauna celorlalți utilizatori care au achitat la

timp remunerațiile stabilite prin deciziile desființate.

Pârâta a mai învederat că pentru

prestațiile artistice din domeniul audio-vizual nu datorează niciun fel de

remunerație, în condițiile în care Decizia O.R.D.A. nr. 85/2006 a fost anulată

și nu se poate aplica, iar H.G. nr. 119/2002, ce reglementa anterior

remunerațiile, a fost abrogat prin modificarea adusă Legii nr. 8/1996, prin

Legea nr. 285/2004.

Nici aceste argumente nu au fost

primite de tribunal, deoarece Legea nr. 285/2004, ce excludea drepturile

artiștilor interpreți din domeniul audio-vizual, a fost la rândul său

modificată prin O.U.G. nr. 123/2005 și Legea nr. 329/2006, reglementări ce au

repus în drepturi artiștii interpreți și executanți.

Pe parcursul soluționării cauzei,

pârâta a invocat și excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru

perioada 15 august 2005 - 24 octombrie 2005, arătând că pretențiile reclamantei

sunt prescrise, în raport de data formulării cererii de chemare în judecată -

24 octombrie 2008.

Asupra acestei excepții, tribunalul

a reținut că potrivit pct. 5 din Decizia O.R.D.A. nr. 104/2005, remunerația

datorată de utilizatori se plătește trimestrial până la data de 26 a primei

luni următoare trimestrului, pentru care este datorată. Sumele pretinse a fi

prescrise sunt cele corespunzătoare trimestrului III al anului 2005, respectiv

pentru lunile iulie - septembrie 2005, scadente la data de 26 octombrie 2005.

Prin urmare, față de dispozițiile Decretului nr. 167/1958, ce prevede termenul

general de prescripție de 3 ani cre începe să curgă de la momentul nașterii

dreptului la acțiune (data scadenței sumelor restante), prima instanță a

reținut că cererea privind pretențiile pentru perioada 15 august 2005 - 24 octombrie

2005 nu este prescrisă.

Potrivit dispozițiilor art. 130 alin.

(1) lit. h) din Legea nr. 8/1996, astfel cum a fost modificată, pârâta a fost

obligată să pună la dispoziția C. lista completă a fonogramelor utilizate de

serviciile de programe (pentru fonograme) și lista tuturor prestațiilor

transmise în emisiuni (pentru prestații artistice din domeniul audio-vizual),

pentru trimestrul II 2008, respectiv, lunile aprilie, mai și iunie.

Totodată, a obligat pârâta la

publicarea pe cheltuiala sa, a dispozitivului hotărârii într-un ziar cu tiraj

național, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a acesteia.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel pârâta SC N.T.R. SRL care a criticat soluția pentru nelegalitate

și netemeinicie.

Intimata-reclamantă C. a formulat

întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Prin Decizia civilă nr. 188/ A din

21 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, s-a admis apelul reclamantei, sentința

apelată a fost schimbată în parte, în sensul că s-a admis în parte acțiunea

precizată, dispunându-se obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de

336.822,01 lei, reprezentând remunerație reactualizată datorată pentru

utilizarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor

acestora în perioada 15 august 2005 - 30 iunie 2008, precum și pentru

utilizarea prestațiilor artistice din domeniul audiovizualului în perioada 01

ianuarie 2006 - 30 iunie 2008, remunerații calculate conform variantei II a

raportului de expertiză contabilă întocmit de expert C.A.; pârâta a fost

obligată să plătească reclamantei suma de 9.314,42 lei cheltuieli de judecată;

au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței.

Instanța de apel a analizat cu

prioritate argumentele părților referitoare la efectele anulării prin hotărâre

judecătorească a celor două metodologii aprobate prin deciziile O.R.D.A. nr. 75/2006

și, respectiv nr. 85/2006.

Astfel, prin Decizia civilă nr. 115/

A din 02 mai 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a admis excepția nulității

Hotărârii arbitrale din 10 aprilie 2006 și a deciziei directorului general al O.R.D.A.

nr. 75/2006, au fost admise apelurile declarate împotriva Deciziei nr. 75/2006,

ambele acte fiind desființate; prin Decizia civilă nr. civilă nr. 116/ A din 02

mai 2007 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală a fost dispusă aceeași măsură în privința

hotărârii arbitrale din 13 aprilie 2006 și a Deciziei directorului general al

O.R.D.A. nr. 85/2006.

Instanțele au reținut că actele

atacate sunt lovite de nulitate deoarece decizia anterioară a directorului

general al O.R.D.A. nr. 216/2005, prin care fuseseră constituite comisiile de

negociere (în cele două domenii reglementate de metodologiile în discuție) a

fost anulată prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar efectele nulității

constatate în urma exercitării controlului judecătoresc se răsfrâng și asupra

actelor subsecvente actului nul și cu care aceasta se află în legătură.

Curtea de apel a apreciat corectă

susținerea apelantei pârâte în sensul că deciziile și metodologiile a căror

nulitate a fost constatată prin hotărâre judecătorească, nu mai pot produce

efecte nici măcar pentru perioada anterioară anulării, deoarece se opune unul

dintre principiile efectelor nulității actului juridic, anume,

retroactivitatea.

Această concluzie este susținută și

de considerentele avute în vedere de instanțele de judecată, care nu au privit

chestiuni legate de oportunitatea sau corectitudinea remunerațiilor negociate,

ci însăși nulitatea și lipsa efectelor actului juridic în baza căruia s-a

inițiat negocierea, fiind aplicat principiul nulității actului subsecvent,

astfel că, instanța de apel a reținut că, în cauza de față, au fost greșit

aplicate de prima instanță regulile de drept comun privind efectele nulității.

Curtea de apel a înlăturat

argumentele tribunalului și ale reclamantei în sensul aplicării acestor două

metodologii, deoarece, pe de-o parte, chestiunea încasării remunerațiilor de la

alți utilizatori decât pârâta și imposibilitatea restituirii lor nu privește

raportul juridic pendinte, câtă vreme nu au fost achitate remunerațiile datorate

pentru acea perioadă.

Pe de altă parte, argumentul

nediscriminării nu poate înlătura aplicarea efectelor nulității, deoarece actul

este înlăturat de la aplicare din motivul desființării sale, el nemaiputând

produce niciun efect juridic; în plus, nediscriminarea nu se regăsește printre

excepțiile acceptate de la principiul retroactivității nulității.

Instanța de apel a mai apreciat că

pentru a putea fundamenta aplicarea actului anulat pe principiul

nediscriminării, se impunea ca două situații identice să nu fie tratate

diferit. Or, dacă la data colectării remunerațiilor de la alți utilizatori,

cele două metodologii nu erau desființate, ulterior pronunțării deciziilor

Curții de Apel București, la 02 mai 2007, situația analizată este diferită,

astfel încât, calculul și plata remunerațiilor nu se pot face după regulile

actelor anulate, situație în care s-a constatat că principiul nediscriminării

nu este incident.

În acest context, s-a apreciat ca

lipsită de relevanță critica apelantei pârâte în sensul că instanța a dat

eficiență celor două metodologii anulate și anterior publicării lor în M. Of.,

de vreme ce se reține că acestea, ca urmare a constatării nulității lor, nu pot

primi niciun efect juridic.

În consecință, s-a apreciat că se

impunea înlăturarea de la aplicare a prevederilor celor două metodologii, și,

ca atare, calculul remunerației în baza actelor normative în vigoare în

perioada de referință.

Remunerația datorată artiștilor

interpreți sau executanți pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop

comercial sau a reproducerilor acestora de către organisme de radiodifuziune și

televiziune, anterior adoptării prin Hotărârea arbitrală din 10 aprilie 2006 a

metodologiei publicate prin decizia O.R.D.A. nr. 75/2006, era reglementată prin

protocolul negociat și publicat în baza Deciziei O.R.D.A. nr. 104/2005, aceasta

fiind reglementarea în baza căreia va fi calculată remunerația pentru

modalitatea de utilizare ce a făcut obiectul Deciziei nr. 75/2006.

În privința remunerației datorate

artiștilor interpreți sau executanți pentru radiodifuzarea repertoriului de

prestații artistice din domeniul audiovizual, apelanta pârâtă a susținut că,

urmare a abrogării implicite a dispozițiilor H.G. nr. 119/2002, drepturile

amintite nu erau remunerate, astfel încât nu datorează nicio sumă.

Curtea de apel s-a raportat la

prevederile art. 98 lit. f) din Legea nr. 8/1996 în forma anterioară Legii nr. 285/2004:

„Artistul interpret sau executant are dreptul patrimonial exclusiv de a

autoriza (…) f) emiterea sau transmiterea prin radiodifuziune ori prin

televiziune a prestației sale, fixate sau nefixate pe un suport, retransmiterea

prin mijloace fără fir, prin fir, prin cablu, prin satelit sau prin orice alt

procedeu similar.”

Prin urmare, la acel moment, dreptul

la remunerație al artiștilor interpreți sau executanți pentru transmiterea sau

difuzarea prestației era protejat indiferent de fixarea sau nu anterior a

prestației, iar H.G. nr. 119/2002 privea aprobarea tabelelor cuprinzând

drepturile patrimoniale cuvenite artiștilor interpreți sau executanți și a

metodologiilor privind utilizarea repertoriului de prestații artistice din

domeniul audiovizual, ceea ce reprezintă un act cu caracter normativ ce

stabilea nivelul remunerației și baza de calcul pentru un drept stabilit prin

lege.

După adoptarea Legii nr. 285/2004,

publicată în M. Of. la data de 30 iulie 2004, art. 98 lit. g) prevede dreptul

artistului interpret sau executant de a autoriza sau a interzice

„radiodifuzarea sau comunicarea publică a interpretării sau a execuției sale,

în afara cazului în care interpretarea sau execuția a fost deja fixată sau

radiodifuzată”.

Curtea de apel a mai reținut că în

urma modificării, legea nu mai face vorbire despre prestații, ci despre

interpretări sau execuții, limitând drepturile artiștilor interpreți sau

executanți la autorizarea fixării interpretării sau execuției (în lit. a) a

textului) și a radiodifuzării interpretării sau execuției nefixate (în lit. g),

mai sus citată).

La data de 19 septembrie 2005 a fost

publicată în M. Of. O.U.G. nr. 123/2005, care a modificat art. 98 lit. g), în

sensul recunoașterii dreptului patrimonial al artistului interpret sau

executant de a autoriza „radiodifuzarea și comunicarea publică a interpretării

sau execuției sale, în afara cazului în care interpretarea sau execuția a fost

deja fixată sau radiodifuzată ori realizată pe baza unei fixări, caz în care

are dreptul numai la remunerație echitabilă.”

Prin Legea nr. 329/2006, publicată

în M. Of. la data de 31 iulie 2006, art. 98 lit. g) a fost modificat din nou,

având următorul cuprins: „radiodifuzarea și comunicarea publică ale

interpretării sau ale execuției sale, cu excepția cazului în care interpretarea

ori execuția a fost deja fixată sau radiodifuzată”, fiind introdusă lit. g),

potrivit cu care: „în situația specificată la lit. g) au dreptul numai la

remunerație echitabilă.”

Prin urmare, instanța de apel a

apreciat că ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 123/2005 (Legea nr. 329/2006

neschimbând în mod substanțial limitele drepturilor protejate), s-a prevăzut

dreptul la remunerație echitabilă al artiștilor interpreți și executanți pentru

radiodifuzarea și comunicarea publică ale interpretărilor sau execuțiilor lor

deja fixate sau radiodifuzate.

Din analiza coroborată a acestor

dispoziții legale, astfel cum au fost modificate succesiv, instanța de apel a

apreciat că în perioada dintre adoptarea Legii nr. 285/2004 (30 iulie 2004) și

intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 123/2005 (19 septembrie 2005), legea nu

prevedea dreptul la remunerație al artiștilor interpreți sau executanți, pentru

radiodifuzarea interpretărilor și execuțiilor fixate anterior.

Cu toate acestea, această chestiune

nu este relevantă pentru temeinicia apelului și pentru corecta dezlegare a

raportului juridic litigios, deoarece din petitul acțiunii reclamantei rezultă

că aceasta nu a solicitat plata remunerațiilor aferente utilizării

repertoriului de prestații artistice decât începând cu anul 2006, pentru

perioada anterioară, a anului 2005, solicitând numai remunerația aferentă

utilizării fonogramelor publicate în scop comercial.

Prin urmare, argumentele apelantei

pârâte, deși corecte, nu au eficiență în raportul juridic dedus judecății.

Cu privire la pretinsa abrogare

implicită a H.G. nr. 119/2002 prin modificările aduse Legii nr. 8/1996 de Legea

nr. 284/2004, Curtea de apel a reținut că, în realitate, actul normativ nu a

fost abrogat, ci a rămas temporar și parțial fără efecte, deoarece reglementa

și nivelul unor remunerații care nu mai erau prevăzute de lege, devenind din

nou aplicabil remunerațiilor pentru radiodifuzarea prestațiilor artistice în

domeniul audiovizualului după data de 19 septembrie 2005.

S-a mai apreciat că argumentul

apelantei în sensul abrogării implicite a H.G. nr. 119/2002 este contrazis și

de poziția adoptată de aceasta în legătură cu reglementarea celeilalte

categorii de utilizări ce face obiectul cauzei, în condițiile în care apelanta

a considerat că după anularea Metodologiei publicate prin Decizia nr. 75/2006,

primesc din nou eficiență dispozițiile Metodologiei publicate în temeiul Deciziei

O.R.D.A. nr. 104/2005; or, consecvența raționamentului juridic impune concluzia

că și H.G. nr. 119/202 va primi din nou efecte ca urmare a modificării

dispozițiilor legale care o lăsau fără aplicare anterior.

În consecință, instanța de apel a

reținut că pentru această categorie de drepturi ce face obiectul acțiunii

pentru perioada ulterioară anului 2006, remunerația se calculează în

conformitate cu H.G. nr. 119/2002.

O altă critică formulată de apelanta

pârâtă a privit chestiunea ponderării veniturilor ce constituie baza de calcul,

sens în care pârâta a invocat prevederile art. 1311 alin. (2) teza a II-a din

Legea nr. 8/1996, potrivit cu care: „Pentru activitatea de radiodifuzare,

remunerațiile procentuale se vor stabili diferențiat, direct proporțional cu

ponderea utilizării repertoriului gestionat colectiv în această activitate, iar

în lipsa veniturilor, în funcție de cheltuielile ocazionate de utilizare.”

Aceste dispoziții sunt aplicabile,

în condițiile în care H.G. nr. 119/2002, nu cuprinde nicio referire la

ponderare în pct. 3 (ce reglementează baza de calcul).

Instanța a reținut că, în anexa 2 a

raportului de expertiză C.A., ce cuprinde varianta de calcul însușită de

apelanta pârâtă prin motivele de apel, nu se face un calcul în funcție de

ponderea utilizării prestațiilor în audiovizual.

Pe de altă parte, s-a constatat că

la discutarea obiectivelor expertizei, încuviințate de instanță întocmai cum au

fost solicitate de ambele părți, apelanta pârâtă nu a făcut referire la

necesitatea ponderării veniturilor ce constituie baza de calcul.

În plus, din probatoriul cauzei nu a

rezultat că apelanta pârâtă ar fi administrat probe care să permită expertului

întocmirea unui asemenea calcul, iar instanței verificarea corectitudinii

acestuia, deși potrivit art. 130 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 8/1996 pârâta

avea obligația comunicării către reclamantă a listei cu operele utilizate în

activitatea de televiziune pentru determinarea ponderii acestora în totalul

programelor pârâtei; de altfel, prin sentința apelată instanța a dispus și

obligarea pârâtei la comunicarea acestor informații, dispoziție ce nu a fost

contestată prin motivele de apel.

Mai mult decât atât, deși avea

posibilitatea procedurală prevăzută de art. 292 și art. 295 C. proc. civ., dar

și obligația cuprinsă în art. 129 alin. (1) teza finală, de a solicita

administrarea de probe noi în apel, în dovedirea criticilor referitoare la

modalitatea de ponderare a veniturilor ce constituie baza de calcul (respectiv,

efectuarea pe calea unei noi expertize a unui alt calcul, pe baza criteriilor

pe care le considera corecte), apelanta pârâtă nu a formulat o asemenea cerere,

declarând cu ocazia dezbaterilor că nu solicită administrarea altor probe în

apel.

În aceste condiții, instanța a

înlăturat criticile privind greșita calculare a acestor remunerații, întrucât

apelantei pârâte îi revenea sarcina probei, probă care nu a fost propusă în

apel.

Apelanta a mai susținut că expertul

a calculat în mod greșit remunerațiile pentru difuzarea fonogramelor aferente

altei perioade decât cea indicată de instanță în obiectivele expertizei.

Potrivit celor invocate în mod

corect de intimata reclamantă prin întâmpinare, la pct. 5 din Metodologia

publicată în baza Deciziei O.R.D.A. nr. 104/2005 se prevede că remunerația se

plătește trimestrial până la data de 26 a primei luni următoare trimestrului

pentru care este datorată.

În consecință, la data sesizării

instanței (10 octombrie 2008) erau scadente (și neprescrise) remunerațiile

aferente perioadei începând cu trimestrul III 2005 (pentru care scadența se

împlinea la 26 octombrie 2005), astfel că, s-a apreciat că în mod corect au

fost calculate remunerațiile aferente întregii perioade (trimestrul III 2005

până în trimestrul II 2008 inclusiv), astfel cum reclamanta a solicitat prin

cererea depusă la primă instanță, tribunalul încuviințând în tot obiectivele

solicitate de ambele părți.

În consecință, reținându-se

caracterul fondat doar al criticii privind înlăturarea de la aplicare a

metodologiilor aprobate prin Hotărârile arbitrale din 10 aprilie 2006 și,

respectiv, 13 aprilie 2006, desființate pentru motivul nulității lor de

instanța judecătorească, curtea de apel a reținut că se impunea calcularea

remunerațiilor datorate de pârâtă în varianta cuprinsă în Anexa 2 a raportului

de expertiză, potrivit obiectivelor formulate de pârâtă (care au vizat

aplicarea metodologiei publicate prin Decizia O.R.D.A. nr. 104/2005 pentru

difuzarea fonogramelor și, respectiv, metodologia aprobată prin H.G. nr. 119/2002

pentru difuzarea interpretărilor și execuțiilor artistice în domeniul

audiovizual); suma totală a remunerațiilor astfel calculate și datorate,

actualizată cu penalitățile prevăzute de aceste reglementări, este de

336.822,01 lei; cu privire la celelalte critici, s-a apreciat fie că au fost

dezlegate implicit prin cele deja arătate, fie că au devenit lipsite de

relevanță în urma înlăturării de la aplicare a celor două metodologii publicate

prin Deciziile nr. 75/2006 și 85/2006.

În termen legal, împotriva acestei

decizii, reclamanta a promovat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct.

7 și 9 C. proc. civ.

recurate cu privire la nulitatea Deciziilor O.R.D.A. nr. 75/2006 și nr. 85/2006.

Recurenta învederează că deciziile

menționate au fost anulate prin hotărâre judecătorească fără a se analiza

fondul acestora, motivul anulării lor nefiind faptul că modalitatea de calcul

și remunerațiile prevăzute erau prea oneroase pentru radiodifuzori; astfel,

desființarea lor a fost dispusă ca o consecință a anulării Deciziei O.R.D.A. nr.

216/2005 de constituire a comisiei de negociere, prin sentința civilă nr. 940

din 20 aprilie 2006 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.

Drept urmare, până la data de 02 mai

2007 aceste două decizii s-au aplicat utilizatorilor de bună-credință, astfel

că, până la publicarea în M. Of. a hotărârilor judecătorești de anulare,

acestea au produs efecte, fiind intrate în circuitul civil; ca atare,

organismele de gestiune colectivă au colectat remunerațiile calculate conform

acestor două metodologii și, potrivit textului de lege, aceste remunerații au

fost repartizate la 6 luni.

Recurenta mai arată că remunerațiile

încasate de la utilizatori în perioada 01 ianuarie 2006 - 02 mai 2007 (dată

până la care s-au aplicat cele două decizii) au fost repartizate integral, în

această perioadă având loc 3 astfel de repartizări; de altfel, acesta este și

motivul pentru care instanța de apel nu a admis capătul de cerere privind

compensarea sumelor de bani achitate în baza deciziilor anulate, compensarea

fiind imposibilă din punct de vedere practic, imposibilitate ce subzistă și în

prezent, întrucât nu există un cadru legal care să reglementeze modalitatea în

care ar putea să opereze compensarea.

În opinia recurentei, aplicarea

principiului retroactivității nulității ar conduce la încălcarea unui alt

principiu constituțional, respectiv, principiul egalității de tratament,

întrucât s-a crea un dezechilibru inacceptabil și injust între utilizatorul de

bună-credință (care au plătit o remunerație mai mare pentru că la momentul

plății erau aplicabile norme metodologice care cuprindeau procente mai mari,

respectiv 1,25% pentru fonograme și 1,50% pentru audiovizual) și utilizatorul

de rea-credință care, neplătind remunerația la scadență, va beneficia prin

efectele nulității, de normele metodologice anterioare care cuprind procente

mai mici (1% pentru fonograme și 1,2 % pentru audiovizual).

În consecință, trebuie făcută

opțiunea între cele două principii enunțate cel al retroactivității nulității

și principiul egalității de tratament, cel din urmă fiind cel care primează,

susține recurenta, dată fiind garantarea respectării valorilor pe care se

fundamentează statul democratic.

Prin urmare, aplicarea în speță a

principiului restitutio in integrum nu este posibilă, ceea ce permite concluzia

că operează o veritabilă excepție de la principiul retroactivității nulității;

totodată, aplicarea acestei reguli ar atrage discriminarea artiștilor

interpreți sau executanți, precum și a utilizatorilor de bună-credință.

Potrivit celor învederate,

făcându-se aplicarea principiului egalității de tratament, precum și a

dispozițiilor art. 6 din Convenția de la Roma, recurenta conchide în sensul că,

pentru perioada 01 ianuarie 2006 - 02 mai 2007 trebuie să se aplice Deciziile O.R.D.A.

nr. 75/2006 și nr. 85/2006, astfel cum corect a procedat prima instanță,

reținând că este incidentă o situație de excepție de la regula restitutio in

integrum (în care, pentru anumite rațiuni, prestațiile efectuate în temeiul

actului anulat nu sunt supuse restituirii, ci se mențin); totodată, se

învederează că excepțiile de la restitutio in integrum sunt, în același timp,

și excepții de la retroactivitatea actelor nulității.

Ca atare, mai arată recurentul,

instanța de apel în mod nelegal a procedat la înlăturarea aplicării

metodologiilor aprobate prin cele două decizii anulate de instanța de judecată,

considerând că în cauză remunerațiile datorate de pârâtă sunt cele care au fost

calculate în varianta II a expertizei de la prima instanță (conform

metodologiei publicate prin Decizia O.R.D.A. nr. 104/2005 pentru difuzarea

fonogramelor și, respectiv, conform metodologiei aprobate prin H.G. nr. 119/2002

pentru utilizarea prestațiilor artistice din domeniul audiovizual), rezultând o

sumă totală de 336.822,01 lei.

că expertul contabil, subordonându-se obiectivelor formulate de pârâtă și

încuviințate de instanță de fond, a calculat ceea ce s-a solicitat în cuprinsul

acestora.

Or, din cuprinsul obiectivelor,

rezultă că pârâta nu a solicitat calcularea penalităților de întârziere, ci

aplicarea integrală a dispozițiilor Deciziei O.R.D.A. nr. 104/2005 pentru

întreaga perioadă, ceea ce contravine dispozițiilor Legii nr. 8/1996 privind

dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările

ulteriore, întrucât pentru fonograme calculul a fost făcut cu procentul de 1%

ponderat (astfel cum rezultă din anexa nr. 2 a raportului de expertiză

contabilă).

Ca atare, pentru fonograme ponderea

trebuia aplicată doar până la data de 31 decembrie 2005; însă, pentru perioada

01 ianuarie 2006 - 30 iunie 2008 expertul a calculat remunerația în varianta a

II-a a raportului de expertiză contabilă, cu încălcarea dispozițiilor legale in

vigoare, respectiv, ale art. 1231 alin. (1) lit. f), precum și a art. 1231 alin.

(2) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu

modificările și completările ulterioare, care, în cazul gestiunii colective

obligatorii instituie un mandat legal extins: „Pentru categoriile de drepturi

prevăzute la alin. (1), organismele de gestiune colectivă îi reprezintă și pe

titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat.”

Totodată, pentru perioada 15 august 2005

- 31 decembrie 2005, ponderea care a fost comunicată de pârâtă către expertul

contabil pentru întocmirea variantei II a raportului de expertiză contabilă

este de 14,37%, deci, total diferită față de cea de 30 % agreată de părți,

precum și de ponderea declarată la C.N.A. pe proprie răspundere.

Recurenta solicită instanței de

recurs a avea în vedere că ponderile indicate de pârâtă nu pot fi mai mici

decât cele declarate pe proprie răspundere de reprezentații săi la C.N.A., sens

în care indică a se observa această declarație din care rezultă că SC N.T.R.

SRL radiodifuzează pe postul propriu de televiziune programe și emisiuni care

cuprind atât fonograme cât și prestații artistice din domeniul audiovizual,

astfel: filme în procent de 14,43%, programe de divertisment și alte tipuri de

programe în procent de 41,98% și publicitate 9,12%; or, toate aceste emisiuni

cuprind, prin definiție, un conținut mare de fonograme.

Se mai susține de recurent că, fiind

interesat în promovarea și susținerea propriei variante din raportul de

expertiză, nu putea solicita completarea obiectivelor formulate de pârâtă.

În consecință, prin înlăturarea

metodologiilor publicate prin Deciziile nr. 75/2006 și nr. 85/2006 se creează

astfel premisele acceptării unei variante a raportului de expertiză contabilă

care nu cuprinde o remunerație calculată în conformitate cu dispozițiile legii.

Față de aceste aspecte, recurenta

consideră că în situația în care instanța de recurs va respinge primul motivul

de recurs, pentru soluționarea corectă a cauzei este necesară suplimentarea

raportului de expertiză contabilă.

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul susține că

decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină soluția în ceea ce

privește reducerea cheltuielilor de judecată în valoare totală de 17.284,3 lei

la suma de 9.314,42 lei.

Astfel, instanța de apel a dispus

obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 9.314,42 lei

fără a specifica motivul diminuării cheltuielilor de la fond, în măsura în care

partea a avut cheltuieli și în apel în valoare de 6.200 lei cu TVA inclus.

În consecință, față de criticile

dezvoltate, recurentul solicită ca în ipoteza înlăturării primului motiv de

recurs să se admită celelalte două motive, astfel încât să se dispună casarea

deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea

suplimentării raportului de expertiză contabilă pentru o corectă dezlegare a

pricinii; a solicitat obligarea intimatei - pârâte la plata cheltuielilor de

judecată ocazionate de recurs, precum și obligarea acesteia la plata

cheltuielilor de judecată din apel.

S-au anexat motivelor de recurs un

înscris denumit „Anexa 1 și 2 – Formatul de principiu al serviciului de programe”,

posibil întocmit de SC N.T.R. SRL la 20 noiembrie 2003 și copia sentinței civile

nr. 577 din 18 martie 2010 a Tribunalului Constanța, secția civilă,

nedefinitivă – practică judiciară în materie.

Intimata pârâtă a depus la dosar

întâmpinare pentru termenul de azi prin care a solicitat respingerea recursului

ca nefondat.

Recursul formulat este nefondat,

astfel cum se va arăta.

instanțele de fond, prin Decizia civilă nr. 115/ A din 2 mai 2007, pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, s-a admis excepția nulității Hotărârii arbitrale din

10 aprilie 2006 și a Deciziei nr. 75/2006 a directorului general al O.R.D.A.,

admițându-se apelul S.R.T.V. și A.R.C.A. formulat împotriva Hotărârii arbitrale

și a Deciziei nr. 75/2006, în sensul desființării Hotărârii arbitrale din 10

aprilie 2006, publicată în M. Of. în baza Deciziei nr. 75/2006 a directorului

general al O.R.D.A.

Pentru a dispune în acest sens,

instanța a făcut aplicarea principiilor ce guvernează efectele nulității

actului juridic, în sensul anulării actului subsecvent celui nul, pornindu-se

de la premisa anulării Deciziei nr. 216/2005 a directorului general al O.R.D.A.

prin care s-au constituit comisiile de negociere a metodologiilor privind

utilizarea prin radiodifuzarea de către organismele de televiziune sau

radiodifuziune, a operelor muzicale audiovizuale sau scrise, soluție dispusă

prin sentința civilă nr. 940 din 20 aprilie 2006 a Curții de Apel București,

secția contencios administrativ.

Pe de altă parte, prin Decizia civilă

nr. 116/ A din 2 mai 2007 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a admis excepția nulității

Hotărârii arbitrale din 13 aprilie 2006 și a Deciziei nr. 85/2006 a

directorului general al O.R.D.A., admițându-se apelul S.R.T.V. și A.R.C.A.

formulat împotriva Hotărârii arbitrale menționate și a Deciziei nr. 85/2006, în

sensul desființării Hotărârii din 13 aprilie 2006, publicată în M. Of. în baza

Deciziei nr. 85/2006 a directorului general al O.R.D.A.

Și în acest caz, au fost avute în

vedere aceleași rațiuni, instanța dând eficiență principiului anulării actelor

subsecvente (Hotărârea arbitrală din 13 aprilie 2006 și Decizia nr. 85/2006)

unui act nul (Decizia nr. 216/2006 a Directorului General al O.R.D.A.); prin

această ultimă decizie, s-a constituit și comisia de negociere a metodologiilor

privind remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru

radiodifuzarea repertoriului de prestații artistice de către organismele de

televiziune.

În perioada cuprinsă între adoptarea

celor două Hotărâri arbitrale și desființarea lor (prin deciziile definitive și

irevocabile ale instanței, din 2 mai 2007), dată fiind forța obligatorie a

acestora ce decurgea dintr-o dispoziție legală imperativă – art. 1312 alin. (9)

din Legea nr. 8/1996 (forma legii modificate prin Legea nr. 285/2004 și O.U.G.

123/2005), efectele acestor metodologii s-au produs, iar remunerațiile pe care

le stabileau au fost colectate și datorate potrivit procentelor și modalității

de calcul pe care acestea le prevedeau.

Hotărârea arbitrală este supusă

apelului la Curtea de Apel București, iar instanța se pronunță printr-o

hotărâre definitivă și irevocabilă – art.  art. 1312 alin. (9) din Legea nr.

8/1996.

Astfel cum s-a arătat deja, același

text, referitor la forța obligatorie a hotărârii arbitrale prevede că

„hotărârea arbitrală este executorie de drept până la pronunțarea soluției cu

privire la menținerea sau modificarea metodologiilor”.

Din formularea normei reiese că

acest caracter executoriu de drept este unul temporar, provizoriu, întrucât el

dăinuie până la pronunțarea soluției definitive și irevocabile prin care se

mențin sau se modifică metodologiile aprobate prin hotărârea arbitrală apelată;

așadar, metodologiile pot fi menținute prin respingerea apelului, astfel că,

hotărârea Curții de Apel, fiind definitivă și irevocabilă, caracterul

executoriu de drept nu mai este conferit de norma analizată, ci ca efect al

consolidării lui prin confirmarea metodologiei în instanță, dată la care din temporar

devine definitiv.

Această constatare este valabilă în

egală măsură, iar raționamentul este identic și în ipoteza în care prin

soluționarea apelului, se modifică metodologiile aprobate prin hotărârea

arbitrală apelată, modificare ce poate fi totală sau parțială.

În situația modificării totale, din

nou, se constată caracterul provizoriu al executorialității de drept a

hotărârii arbitrale, dată de la care el încetează și este înlocuit cu

caracterul executoriu al hotărârii judecătorești (art. 376 C. proc. civ.),

decizia instanței de apel pronunțată în această materie fiind una sui generis,

întrucât este definitivă și, totodată, irevocabilă; în cazul modificării

parțiale, parte din hotărârea arbitrală menținută prin decizia instanței, își

consolidează caracterul executoriu provizoriu, iar partea substituită de

instanța de judecată se bucură de executorialitate ca efect al hotărârii

judecătorești, ce decurge din puterea lucrului judecat cu care decizie este

înzestrată.

În ce privește ipoteza desființării

hotărârii arbitrale, în mod evident acest caracter executoriu provizoriu se

stinge, se desființează și el cu caracter retroactiv ca și hotărârea arbitrală,

chiar dacă norma examinată se preocupă doar de situațiile în care soluția

instanței este de menținere sau de modificare a metodologiilor, iar nu și de

cea în care aceasta este desființată; referirea din normă doar la cele două

ipoteze evocate este generată de necesitatea reglementării caracterului

executoriu al metodologiilor și al momentului de la care acesta trebuie

aplicat, constatare din perspectiva calității normei de a fi precisă și

predictibilă (sub aspectul conformării conduitei subiectelor de drept vizate la

conținutul ei); în plus, o hotărâre judecătorească de respingere a cererii

deduse judecății deși are putere de lucru judecat, nu are caracter executoriu

pentru că nu conține o dispoziție aptă a fi adusă la îndeplinire pe cale de

executare benevolă sau silită.

Prin urmare, se poate constata că,

în acest caz, soluția dată de instanță joacă rolul unei condiții rezolutorii cu

privire la soarta metodologiei și, implicit, cu privire la caracterul ei

executoriu de drept (provizoriu).

Față de cele arătate, reiese că nu

pot fi primite susținerile recurentei dezvoltate în acest motiv de recurs,

susțineri care, în principal, sunt fundamentate pe prevederile dreptului comun

(principiile care guvernează efectele nulității), ignorându-se chiar

dispozițiile legii în materie (art. 1312 alin. (9) din Legea nr. 8/1996) care

statuează asupra caracterului executoriu provizoriu al metodologiilor; în mod

evident însă, pentru interpretarea acestei norme este permisă complinirea ei cu

prevederile dreptului comun, sens în care dispune art. 153 din Legea nr. 8/1996,

dreptul comun însemnând atât normele de drept substanțial, dar și cele de

procedură, întrucât unde legea nu distinge, nici interpretului nu îi este

permis să o facă.

În consecință, dacă însuși actul

normativ de referință statuează cu privire la întinderea caracterului

executoriu al metodologiilor, devine aplicabil principiul specialia generalibus

derogant, caz în care nu se poate susține teza neretroactivității sancțiunii

nulității dispuse prin Deciziile civile nr. 115/ A și nr. 116/ A din 2 mai 2005.

Astfel cum corect a constatat și

instanța de apel, nici principiul nediscriminării nu poate constitui temei al

înlăturării efectului retroactiv al nulității, aceasta fiind o susținere care

nu își găsește un suport legal în contextul în care este susținută aplicarea

lui.

Principiul nediscriminării nu este

reglementat în dreptul român ca o excepție de la aplicarea efectelor nulității,

nici prin legea specială în materie, nici în dreptul comun cu care aceasta se

completează.

Totodată, din perspectiva

exigențelor jurisprudenței Curții europene, Înalta Curte mai constată că o

regulă doctrinară, chiar în absența unei consacrări exprese în dreptul pozitiv,

se încadrează în accepțiunea materială a noțiunii de „lege”, instanța europeană

admițând în mod constant că aceasta nu are doar o accepțiune formală (act

normativ adoptat de puterea legiuitoare, valabil pentru dreptul continental),

ci și una de ordin material (cum sunt regulile doctrinare, dublate de o

jurisprudență constantă a instanțelor sau de tip infra-legislativ – acte ale

unor autorități competente adoptate în exercitarea unor atribuții de legiferare

delegate).

O asemenea distincție se regăsește

de ex. și în par. 61 din Cauza Bock și Palade contra României din 15 februarie 2007,

cauză în care Curtea europeană a făcut o analiză a dreptului de superficie, ca

drept real fără consacrare legislativă expresă în dreptul pozitiv românesc, sau

în par. 94 din Cauza Păduraru în care se evocă principiul error cummunis facit

jus, dar și conceptele de bună credință, vânzare a lucrului altuia, etc., ca reguli

de drept în sens material.

Pe de altă parte, în absența

consacrării sale cu valoare de excepție de la principiul retroactivității

efectelor nulității, principiul nediscriminării ar fi putut fi invocat din

perspectiva art. 14 din Convenția europeană, cu scopul înlăturării aplicării principiilor

ce guvernează efectele nulității, finalitatea către care tinde recurenta.

Înalta Curte constată că instanța de

apel în mod corect a analizat această susținere în raport cu semnificația

acestui principiu ce decurge din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, aplicarea unui regim juridic diferit unor persoane aflate în situații

identice sau similare, fără o justificare rezonabilă.

Or, faptul că alți utilizatori au

achitat remunerațiile datorate pentru cele două forme de utilizare în discuție,

pentru că au respectat scadențele obligațiilor, remunerații calculate în baza

metodologiilor anulate, aceasta nu înseamnă că recurenta susține aplicarea unui

tratament discriminatoriu în ce o privește, după cum nici nu presupune că acei

utilizatori nu pot formula o cerere în restituirea unei plăți nedatorate; nici

argumentul privind imposibilitatea recuperării sumelor deja distribuite cu

titlu de drept de autor, în favoarea celor ale căror drepturi le gestionează C.

(artiști interpreți și executanți) nu poate fi reținut, întrucât recurentul are

la îndemână remedii procesuale suficiente, adecvate și eficiente pentru a

obține recuperarea acestor plăți pe care deja le-a efectuat, dacă nu s-ar

ajunge la o soluție amiabilă, în sensul compensării cu cele pe care le va

distribui în viitor.

În aceste condiții, instanța de apel

în mod corect a înlăturat pretinsa excepție de la aplicarea efectului

retroactiv al nulității, constatând că, retroactivitatea presupune înlăturarea

efectelor actului, produse între momentul încheierii (adoptării) lui și acela

al anulării, astfel că, în temeiul retroactivității efectelor nulității, se

ajunge în situația anterioară încheierii ori adoptării acestuia.

Retroactivitatea decurge din

principiul legalității, scopul ei fiind tocmai restabilirea legalității

încălcate la momentul adoptării hotărârii arbitrale desființate, prin

înlăturarea efectelor produse în temeiul unei operațiuni juridice astfel

realizate.

Ca atare, în mod corect curtea de

apel a dispus schimbarea soluției tribunalului, în sensul omologării celei de-a

doua variante (anexa 2) din raportul de expertiză efectuat la prima instanță,

variantă prin care au fost determinate remunerațiile datorate de pârâtă

potrivit regulilor anterioare metodologiilor anulate, anume, metodologia

publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 104/2005 pentru difuzarea fonogramelor și,

respectiv, metodologia aprobată prin H.G. nr. 119/2002 pentru difuzarea

interpretărilor și execuțiilor artistice în domeniul audiovizual; de altfel,

aplicarea metodologiilor anterioare are un temei legal expres, anume, art. 1313

alin. (3) din Legea nr. 8/1996.

recurs, recurentul critică raportul de expertiză efectuat la prima instanță,

fără a se raporta la dezlegarea dată de instanța de apel acelorași critici

susținute de pârâtă prin motivele de apel – chestiunea ponderării veniturilor

ce constituiau baza de calcul, recurentul, susținând, în plus, că nu s-a

stabilit ca obiectiv al expertizei calcularea penalităților de întâ