Decizia nr. 2340/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cauzei Prin cerere înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V-a civilă, la data de 2 martie 2017, sub nr. x/3/2017 reclamantul A a solicitat obligarea pârâtei B la plata sumei de 103.000 lei, după cum urmează: - obligarea pârâtei la repartizarea sumei de 20.000 lei cu titlu de remunerații pentru prestațiile artistice ale acestuia, încasate de pârâtă de la C raportat la repertoriul declarat de reclamant la B., pentru perioada 31 iunie 2012 – 4 februarie 2016; - obligarea pârâtei la repartizarea sumei de 20.000 lei cu titlu de remunerații cuvenite pentru prestațiile artistice provenind din sursa copie privată, încasate de pârâtă de la D remunerații ce au fost colectate de acest organism de gestiune colectivă, potrivit art. 107 din Legea nr. 8/1996, pe perioada cuprinsă între data de 31 iunie 2012 – 4 februarie 2016; - obligarea pârâtei la plata către acesta a sumei de 80.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru neîndeplinirea obligației de colectare de la utilizatori a remunerației aferente drepturilor acestuia, potrivit Deciziei O.R.D.A. nr. 101/2014, pentru radiodifuzarea prestațiilor artistice din domeniul audiovizual de către organismele de televiziune, precum și potrivit Deciziei O.R.D.A. nr. 81/2015 pentru radiodifuziunea fonogramelor publicate în scop comercial de către organismele de radiodifuziune, pentru perioada cuprinsă între datele de 31 iunie 2012 și 4 februarie 2016; - obligarea pârâtei la plata sumei de 3.000 lei cu titlu de dobândă legală calculată conform O.G. nr. 13/2011, prin raportare la data scadenței sumelor menționate și, în continuare, până la data plății efective. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă Prin sentința civilă nr. 622 din data de 16 aprilie 2021, Tribunalul București Secția a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A, în contradictoriu cu pârâta B., ca neîntemeiată. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă Prin decizia civilă nr. 1165A din data de 13 iulie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/3/2017, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de reclamantul A împotriva sentinței civile nr. 622 din data de 16 aprilie 2021, pronunțate de Tribunalul București, Secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. A schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că: A obliga-o pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 11.702,88 lei brut, din care se vor scădea impozit, contribuții și comision B., reprezentând diferența de remunerație cuvenită pentru sursele de gestiune colectivă obligatorie (mai puțin copia privată) pentru perioada 31 iunie 2012 – 4 februarie 2016. A obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului și dobânda legală aferentă sumei nete rezultate. A obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 16.254 lei brut, din care se vor scădea impozit, contribuții și comision B., reprezentând despăgubiri pentru radiodifuzarea prestațiilor artistice din domeniul audiovizual de către organismele de televiziune pentru perioada 31 iunie 2012 – 4 februarie 2016. A obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului și dobânda legală aferentă sumei nete rezultate. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate. A obligat-o pe intimata-pârâtă la 3.000 cheltuieli de judecată în fond și apel către apelantul-reclamant. II. Calea de atac declarată în cauză II.1. Înregistrarea recursurilor la Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă Împotriva deciziei civile nr. 1165A din data de 13 iulie 2022 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă a declarat recurs principal pârâta B., iar reclamantul A a formulat recurs incident. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă la data de 18 aprilie 2024 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2. II.2. Motivele de recurs II.2.1. Motivele de recurs formulate de pârâta B Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1, 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța anterioară sau, în cazul reținerii spre rejudecare, respingerea apelului ca neîntemeiat. Printr-o primă critică, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale prevăzute de art. 41 C. proc. civ., întrucât doamna judecător E a participat la judecata din fond, gestionând dosarul pentru un număr de aproximativ 25 de termene de judecată, în care a pronunțat mai multe încheieri interlocutorii, inclusiv cu privire la obiectivele expertizei tehnice dispuse în cauză. În opinia recurentei-pârâte, chiar dacă doamna judecător E nu a pronunțat efectiv hotărârea de la fond, prin măsurile și încheierile interlocutorii dispuse, aceasta a influențat în mod semnificativ cursul judecății, astfel încât nu se poate admite participarea sa în calea de atac a apelului. În dezvoltarea celui de al doilea motiv de recurs, recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii, apreciind, în esență, că, în ceea ce privește calculul sumelor brute ce i se cuvin intimatului-reclamant, alegerea de către instanța de apel a calcului C în defavoarea calcului B. și al expertului s-a realizat fără a fi prezentat vreun motiv și contrar tuturor probelor administrate în dosar, fapt ce contravine principiilor fundamentale ale unui proces echitabil, precum și dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ.. Totodată, recurenta-pârâtă a afirmat și că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, instanța de apel, în opinia sa, ignorând însăși cererea de chemare în judecată și dispozițiile art. 1349 și ale art. 1381 C. civ., realizând o judecată și stabilind răspunderea sa în baza altor norme de drept material, respectiv în temeiul art. 1350 C. civ., deși nu acesta a fost temeiul cererii de chemare în judecată. A mai arătat și că hotărârea recurată este nelegală, chiar și în ipoteza reținerii răspunderii civile contractuale – art. 1350 C. civ. –, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile impuse de lege pentru angajarea acesteia, lipsind: încălcarea contractuală și prejudiciul (nu se poate determina nicio întindere a presupusei ineficiențe a B., în sensul cuantificării/determinării unor sume de bani care să reprezinte câștigul nerealizat de recurentul-reclamant – de altfel, chiar instanța de apel a recunoscut că prejudiciul nu poate fi cuantificat, iar, potrivit art. 1533 C. civ., debitorul nu răspunde pentru un prejudiciu care nu se poate prevedea). Recurenta-pârâtă a subliniat că instanța de apel a reținut că se impune cuantificarea prejudiciului în echitate și s-a raportat la adresa C, deși aceasta nu poate constitui un reper echitabil pentru stabilirea prejudiciului, fiind nelegală și nejustificată aprecierea instanței de apel în sensul determinării cuantumului prejudiciului ca fiind egal cu totalul sumelor provenite din gestiunea obligatorie, menționate în respectiva adresă. A susținut că nu poate achita remunerațiile suplimentare, pe care nu le-a colectat niciodată, și, implicit, nici daune materiale pentru acestea, iar în ceea ce privește incidența cauzei de exonerare – potrivit art. 1352 și art. 1371 C. civ., a arătat că recurentul-reclamant a contribuit în mod direct la maniera în care B. și-a desfășurat activitatea de care acesta este nemulțumit, făcând parte din Consiliul Director al B., în perioada 2015-2016. De asemenea, a afirmat că, potrivit art. 1232 alin. (2) din forma anterioară a Legii nr. 8/1996 [art. 146 alin. (2) din forma actuală a legii], controlul activității organismelor de gestiune colectivă se realizează de către O.R.D.A., astfel că angajarea răspunderii pentru activitatea B. se poate realiza doar prin intermediul acestuia, și nu direct de către recurentul-reclamant. Cu referire la cel de-al treilea capăt de cerere, a pretins că nemulțumirea recurentului-reclamant nu privește modalitatea de calcul/repartiție a B., ci simplul fapt că nu a colectat mai multe sume, respectiv că nu a avut o activitate mai eficientă, însă obligația organismelor de gestiune colectivă este una de diligență, întrucât niciodată rezultatul final nu este sau nu poate fi garantat. Recurenta-pârâtă a pretins și că instanța de apel a încălcat prevederile art. 130 alin. (1) lit. e din forma anterioară a Legii nr. 8/1996 [art. 162 lit. e din forma actuală a legii], prin instituirea unor obligații suplimentare de plată, cu titlu de remunerații și/sau despăgubiri, fără ca aceste sume suplimentare să fi fost în realitate colectate vreodată. A mai arătat și că, potrivit art. 134 alin. (2) lit. b din forma anterioară a Legii nr. 8/1996 [art. 162 alin. (1) lit. h din forma actuală a legii], comisionul reținut de B. are ca destinație exclusiv acoperirea cheltuielilor de funcționare, iar, conform art. 134 alin. (3) din forma anterioară a Legii nr. 8/1996 [art. 169 alin. (1) lit. b din forma actuală a legii], remunerațiile încasate de organismele de gestiune colectivă nu sunt și nu pot fi asimilate veniturilor acestora. Totodată, a subliniat că, întrucât nu are alte surse de venit, fiind o asociație non-profit, fără excedent de comision, nu are efectiv posibilitatea de a pune în executare decizia atacată, fără a afecta alți artiști, din patrimoniul cărora să provină sumele în cauză. Prin cel de-al patrulea motiv de recurs, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești, intervenind în mod nelegal în activitatea sa de colectare și repartizare, ignorând situația contabilă existentă și instituind obligații suplimentare de plată ce nu provin din sume colectate și care nu se pot achita decât cu prejudicierea unor alți artiști, prin diminuarea nejustificată a sumelor la care aceștia ar fi fost îndreptățiți. În plus, a arătat că, deși, în speță, nu ne aflăm în ipoteza unui prejudiciu moral, instanța de apel a procedat la cuantificarea presupusului prejudiciu material, într-o așa zisă echitate, ignorând probele din dosar, specificul activității sale, precum și necesitatea coroborării oricăror sume cu elemente justificative (de contabilitate sau de orice alt tip). Prin motivul al cincilea de recurs, recurenta-pârâtă a invocat că instanța de apel a încălcat normele de procedură prevăzute la art. 293 și la art. 295 C. proc. civ., apreciind în mod eronat că nu a pus la dispoziția expertului toate înscrisurile pe care le deținea și că, astfel, s-a făcut dovada pretențiilor recurentului-reclamant, respectiv o dovadă a neîndeplinirii de către B. a obligației de colectare. II.2.2 Recursul incident declarat de reclamantul A Recurentul-reclamant a invocat incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a deciziei atacate, modificarea în parte a acesteia, în sensul admiterii cererii sale și cu privire la aplicarea prevederilor art. 145 (în forma anterioară art. 123 și ale art. 188 alin. (2) lit. b (în forma anterioară art. 139 din Legea nr. 8/1996, respectiv să se dispună acordarea triplului remunerației ce i se cuvine, și anume suma totală de 48.762 lei (16.254 lei dispusă de instanța de apel x 3). Astfel, a susținut că hotărârea din apel a fost dată cu încălcarea parțială și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a art. 145 (în forma anterioară art. 123 și a art. 188 alin. (2) lit. b (în forma anterioară art. 139 din Legea nr. 8/1996. A apreciat că instanța de apel a considerat în mod greșit că, prin capătul al treilea de cerere, a solicitat remunerații ce erau supuse gestiunii facultative, în condițiile în care, potrivit dispozițiilor art. 145 din Legea nr. 8/1996 (în forma anterioară art. 123 recurenta-pârâtă, în temeiul mandatului născut de la lege, avea obligația de a colecta sumele datorate de utilizatori cu titlu de remunerație. În opinia recurentului-reclamant, temeiul juridic al răspunderii recurentei-pârâte este reprezentat, cu privire la sursele de gestiune obligatorie, de răspunderea delictuală, nu de cea contractuală, astfel încât, în situația gestiunii colective obligatorii, nu este necesar vreun mandat contractual acordat ca organismul colector să își îndeplinească obligațiile legale. A subliniat că, potrivit Deciziilor O.R.D.A. nr. 81/2015 și nr. 101/2014, colector al remunerației în calitate de organism de gestiune colectivă, pentru sursele de gestiune colectivă obligatorie în discuție, era chiar recurenta-pârâtă și a subliniat că ipoteza de fapt a speței se circumscrie răspunderii delictuale prevăzute de art. 188 alin. (2) – anterior, art. 139 alin. (2) – din Legea nr. 8/1996, iar calitatea procesuală pasivă decurge din faptul ilicit prejudiciabil al recurentei-pârâte ce rezultă din încălcarea obligațiilor legale și statutare de a gestiona drepturile sale conexe de autor. II.3. Apărările formulate în cauză II.3.1. Întâmpinarea formulată de recurentul-reclamant A la recursul principal formulat de pârâta B. Combătând susținerile formulate de recurenta-pârâtă B., recurentul-reclamant a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat. Astfel, pe de o parte, a apreciat că, în speță, nu este incident cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 41 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, a susținut că, dacă s-ar considera întemeiat motivul de recurs conform căruia instanța de apel nu a fost alcătuită potrivit legii, s-ar încălca prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., recursul nepermițând invocarea omisso medio a unor motive care ar fi putut fi ridicate în faza apelului. Totodată, recurentul-reclamant a susținut că hotărârea atacată conține motivele pe care se întemeiază și nu cuprinde motive contradictorii, decizia curții de apel, în opinia sa, necuprinzând vicii de motivare, având în vedere că motivarea există, este completă și nu este contradictorie, fiind prezentate motivele pentru care s-a considerat că este necesar să se țină cont de adresa C nr. x din data de 17 august 2016 și să fie înlăturat raportul de expertiză. Cu referire la acest aspect, a arătat și că, în realitate, recurenta-pârâtă își exprimă nemulțumirea față de concluziile la care a ajuns instanța de apel cu privire la pretențiile deduse judecății, iar o atare nemulțumire, ce vizează modul în care instanța de apel a analizat și a interpretat situația de fapt, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu o motivare insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Recurentul-reclamant a afirmat și că hotărârea atacată nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În plus, a arătat că nu se încadrează în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. critica recurentei-pârâte vizând stabilirea temeiului juridic de către instanță, întrucât calificarea juridică prin interpretarea probatoriului de la dosarul cauzei este exclusiv atributul instanței de judecată, fapt distinct de aplicarea corectă a normelor de drept substanțial. De asemenea, a subliniat că ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la situația în care instanța, deși a analizat textele de lege incidente speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit, ceea ce nu este cazul în privința hotărârii instanței de apel. Recurentul-reclamant a menționat că partea adversă, la data de 27 martie 2024, i-a achitat sumele dispuse de către instanță, respectiv suma totală de 29.859,49 lei, împrejurare care, în opinia sa, ar putea să constituie și o recunoaștere implicită a obligațiilor de către recurenta-pârâtă. II.3.2 Întâmpinarea formulată de recurenta-pârâtă B. la recursul incident formulat de reclamantul A Prin întâmpinarea formulată, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea recursului incident, ca nefondat, susținând, în esență că recurentul-reclamant a făcut mai multe confuzii de ordin legislativ, precum și că afirmațiile acestuia sunt formulate cu rea-credință, întrucât, tocmai prin invocarea în fond a adresei C nr. 16353 din data de 17 august 2016, a cunoscut și, implicit, a recunoscut faptul că remunerațiile aferente gestiunii obligatorii sunt colectate de către C și virate apoi către B., corespunzător repertoriului gestionat. II.3.2. Răspunsul formulat de recurenta-pârâtă B. la întâmpinarea depusă de recurentul-reclamant A la recursul principal Recurenta-pârâtă a solicitat respingerea apărărilor formulate de către partea adversă prin întâmpinare, reluând cele invocate prin cererea de recurs. Referitor la executarea voluntară a hotărârii din apel, a precizat că recurentul-reclamant este cel care i-a pus în vedere, prin notificarea din data de 12 martie 2024, să respecte caracterul executoriu al hotărârilor pronunțate în apel, iar prin adresa sa de răspuns din data de 15 martie 2024, a indicat părții adverse intenția de a formula calea de atac a recursului. A subliniat că, prin e-mail-urile din 20 martie 2024 și din 27 martie 2024, a indicat expres și faptul că efectuare plății nu va constitui niciun fel de recunoaștere din partea sa a pretențiilor invocate și nici vreo renunțare la dreptul de a formula recurs. II.3.3. Răspunsul formulat de recurentul-reclamant A la întâmpinarea depusă de recurenta-pârâtă B. cu privire la recursul incident Recurentul-reclamant, în esență, a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de recurenta-pârâtă și admiterea recursului incident, dezvoltând argumentele aduse prin recursul și întâmpinarea pe care le-a formulat în cauză. II.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă După efectuarea procedurilor de comunicare, în speță s-a procedat la întocmirea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursurilor, prin concluziile acestuia reținându-se că, față de prevederile art. 493 C. proc. civ., completul de filtru urmează a aprecia: asupra excepție tardivități recursului principal și, în măsura în care se impune, asupra rămânerii fără efect a recursului incident; dacă criticile formulate prin cererile de recurs pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege sau dacă este incidentă sancțiunea nulității recursurilor, reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.. Pentru situația în care instanța va trece peste excepțiile anterior evidențiate, s-a arătat că, în speță, completul de filtru se va pronunța asupra admisibilității în principiu a recursurilor. Raportul vizând admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părților, iar acestea au depus puncte de vedere. Astfel, recurenta-pârâtă B., prin punctul de vedere formulat, a solicitat respingerea excepției tardivității recursului principal, susținând că recursul a fost depus în termen legal, în raport cu dispozițiile art. 183 alin. (1) C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018. A arătat că, începând cu data de 21 decembrie 2018, legiuitorul a modificat și a clarificat conținutul art. 183 C. proc. civ., statuând în mod expres că: „Actul de procedură, depus înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poștal sau depus la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare ori trimis prin fax sau e-mail, este socotit a fi făcut în termen.” În opinia recurentei-pârâte, s-a reținut în mod eronat tardivitatea formulării recursului, la întocmirea raportului avându-se în vedere forma art. 183 C. proc. civ. anterioară modificării legislative din 2018, în contextul în care această normă este una de imediată aplicare. În susținerea poziției exprimate, a invocat că, prin decizia nr. 63/2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut cele statuate de către Curtea Constituțională, în sensul că: „(...), atunci când este vorba de un raport juridic neepuizat, indiferent de data începerii procesului, hotărârile sunt supuse căilor de atac existente la momentul pronunțării lor, această din urmă teză fiind, în accepțiunea sa, singura de ordin constituțional”. Prin urmare, în opinia recurentei-pârâte, deși calea de atac efectivă și termenul sunt același în ambele reglementări legale, trebuie ținut cont de modificarea legislativă apărută cu mult înainte de pronunțarea hotărârii recurate. Totodată, a apreciat că un alt aspect important este că decizia nr. 34/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, invocată în cuprinsul raportului întocmit în cauză, nu mai poate fi aplicată întrucât, potrivit art. 521 alin. (4) coroborat cu art. 518 C. proc. civ., aceasta își încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau constatării neconstituționalității dispoziției legale care a făcut obiectul interpretării. Făcând trimitere la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, recurenta-pârâtă a arătat că aceasta se aplică cu prioritate, potrivit art. 148 din Constituție și a subliniat că, prin aceasta, s-a consacrat, ca principiu general, aplicarea imediată a normelor de procedură, ceea ce înseamnă, în opinia sa, că dispozițiile art. 183 C. proc. civ., în forma modificată, ar trebui să se aplice și cauzei de față. În plus, a susținut că, în speță, este vorba despre o normă ce reglementează comunicarea prin e-mail cu instanțele de judecată, modalitate ce nu poate să fie decât una singură, respectiv cea în vigoare la momentul realizării comunicării, nefiind practic ca atât justițiabilii, cât și instanțele de judecată să se raporteze la mai multe modalități de comunicare, după cum ar fi fost valabil în diferite momente din trecut, altele decât momentul actual al realizării comunicării. Recurentul-reclamant A a depus punct de vedere la raportul vizând admisibilitatea în principiu a recursurilor, exprimându-și acordul cu privire la cele reținute în cuprinsul acestuia și solicitând respingerea, ca tardiv, a recursului declarat de către partea adversă. Prin rezoluția din data de 10 octombrie 2024, în conformitate cu prevederile art. 493 C. proc. civ., a fost fixat termen la data de 29 octombrie 2024, în vedere analizării admisibilității în principiu a recursurilor, în raport cu cele reținute prin raportul întocmit în cauză. La termenul din data de 29 octombrie 2024, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția tardivității recursului principal și a reținut cauza în pronunțare, urmând a analiza cu prioritate excepția invocată, iar, în măsura în care se va aprecia că recursul principal este tardiv formulat, va avea în vedere efectul unei atare soluții asupra recursului incident, respectiv rămânerea fără efect a acestuia. II.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă II.5.1. Recursul principal declarat de pârâta B. În condițiile art. 493 alin. (5) și art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând recursul, cu prioritate, prin prisma excepției tardivității căii de atac, Înalta Curte constată următoarele: Căile de atac și termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze. În consecință, nici părțile și nici instanța de judecată nu pot deroga, pe cale de interpretare, de la termenele prevăzute de lege pentru exercițiul unei căi de atac și de la modalitatea în care acestea se calculează. Potrivit art. 485 alin. (1) C. proc. civ., termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. În cauză, se observă că decizia civilă nr. 1165A din data de 13 iulie 2022 a fost pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/3/2017, având ca obiect o cerere ce se circumscrie materiei dreptului de autor și drepturilor conexe, împrejurare în raport cu care termenul de declarare a recursului este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii atacate, în conformitate cu prevederile art. 485 alin. (1) C. proc. civ., enunțate anterior, legea neprevăzând un alt termen derogatoriu de la cel de drept comun. În speță, raportat la data comunicării deciziei recurate către recurenta-pârâtă, 1 martie 2024 (dovada de comunicare a decizie pronunțate de instanța de apel către recurenta-pârâtă se află la fila nr. 100 din dosarul de apel), termenul pentru declararea recursului, calculat potrivit art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., s-a împlinit la data de 1 aprilie 2024. Cererea de recurs a fost înaintată prin intermediul poștei electronice în ultima zi a termenului, respectiv la data de 1 aprilie 2024, ora 1903 (fila 4 din dosarul de recurs). Potrivit art. 182 alin. (1) și (2) C. proc. civ., termenul care se socotește pe zile se împlinește la ora 2400 a ultimei zile în care se poate îndeplini actul, iar, dacă este vorba despre un act ce trebuie depus la instanță sau într-un alt loc, termenul se va împlini la ora la care activitatea încetează în acel loc în mod legal, dispozițiile art. 183 fiind aplicabile (aceste ultime prevederi legale prevăzând că actele de procedură depuse înăuntrul termenului prin scrisoare recomandată la oficiul poștal ori depuse la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare, la unitatea militară ori la administrația de deținere unde se află partea, se socotesc a fi făcute în termen). Programul de lucru al instanțelor este de 8 ore zilnic și începe, de regulă, la ora 8:00 și se încheiere la ora 16:00, conform art. 89 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 1.254 bis din 27 decembrie 2022. Prin urmare, cum nu s-a susținut și nici nu a existat vreo dovadă în sensul că programul de lucru în cadrul Curții de Apel București nu s-ar desfășura în intervalul orar ce constituie regula instituită de dispozițiile anterior menționate, depunerea la această instanță a recursului, prin e-mail, în ultima zi a termenului, după ora 16:00, este socotită a fi fost realizată cu nerespectarea termenului legal. În acest sens, Înalta Curte reține că, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 803 din 11 octombrie 2017 a fost publicată decizia nr. 34/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel București, Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale privind dezlegarea modului de interpretare a dispozițiilor art. 182 și art. 183 C. proc. civ., în sensul de a se stabili dacă acțiunea introdusă prin e-mail/fax, în ultima zi a termenului ce se socotește pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanță, este socotită a fi făcută în termen. Prin această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 182 și art. 183 C. proc. civ., actul de procedură transmis prin fax sau poștă electronică, în ultima zi a termenului care se socotește pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanță, nu este socotit a fi depus în termen.” Ulterior, prin decizia nr. 45/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, privind examinarea sesizării formulate de Tribunalul Gorj, Secția I civilă, în dosarul nr. x/318/2019, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 961 din data de 20 octombrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 182 și art. 183 alin. (1) și (3) C. proc. civ., modificat prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, actele de procedură transmise prin fax sau e-mail, în ultima zi a termenului procedural care se socotește pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanță, este socotit a fi depus în termen”. Față de dispozițiile art. 24 și 25 C. proc. civ., care prevăd că dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare, procesele în curs de judecată, precum și executările silite începute sub legea veche rămânând supuse acelei legi, și raportat la data demarării prezentului proces, 2 martie 2017, acesta este supus normelor de procedură civilă anterioare modificărilor aduse de Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, intrate în vigoare la data de 21 decembrie 2018. Ca atare, din perspectiva excepției tardivității, contrar celor susținute de către recurenta-pârâtă prin punctul de vedere la raportul privind admisibilitatea în principiu a recursurilor, relevanță în prezenta cauză o au dispozițiile art. 182 și art. 183 C. proc. civ. în forma în vigoare la data inițierii prezentului litigiu [dată anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, prin care în enumerarea cuprinsă la art. 183 alin. (1) C. proc. civ. au fost introduse și actele de procedură trimise prin fax sau e-mail], astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 34/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În ceea ce privește argumentele prin care recurenta-pârâtă, în esență, a pretins că trebuie avute în vedere normele de procedură incidente în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, Înalta Curte reține că acestea nu își găsesc temei legal și nu sunt de natură a determina concluzia declarării în termen a căii de atac, fiind înlăturate chiar de dispozițiile art. 24 și 25 C. proc. civ., anterior evocate. Totodată, Înalta Curte constată că nu prezintă relevanță din perspectiva legii aplicabile litigiului, trimiterea pe care recurenta-pârâtă o face la decizia nr. 63/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a reținut că instanța de contencios constituțional a statuat că, „atunci când este vorba de un raport juridic neepuizat, indiferent de data începerii procesului, hotărârile sunt supuse căilor de atac existente la momentul pronunțării lor, această din urmă teză fiind, în accepțiunea sa, singura de ordin constituțional.” Astfel, la art. 67 din decizia nr. 63/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (la care a făcut referire recurenta-pârâtă), s-a reținut că: „Deși problema aplicării în timp a dispozițiilor de drept procesual referitoare la regimul căilor de atac este reglementată de art. 27 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul, în cazul special în care norma procesuală este înlăturată din ordinea juridică ca urmare a declarării neconstituționalității sale, Curtea Constituțională a dezvoltat o jurisprudență clară, explicită, neechivocă și general obligatorie prin care a statuat că, într-o astfel de situație, nu sunt incidente prevederile art. 27 C. proc. civ., ci chestiunea trebuie rezolvată strict prin prisma efectului general obligatoriu al deciziei de neconstituționalitate, aceasta fiind o sancțiune de drept constituțional care se aplică imediat situațiilor pendinte (a se vedea în acest sens Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018 – paragraful 63 și Decizia nr. 874 din 18 decembrie 2018 – paragraful 76). Curtea Constituțională a statuat în principiu că, într-o astfel de situație, atunci când este vorba de un raport juridic neepuizat, indiferent de data începerii procesului, hotărârile sunt supuse căilor de atac existente la momentul pronunțării lor, această din urmă teză fiind, în accepțiunea sa, singura de ordin constituțional.” Or, rezultă că aspectul asupra căruia a statuat Curtea Constituțională în considerentele la care a făcut referire recurenta-pârâtă nu se referă la ipoteza incidentă prezentei spețe, respectiv aceea a modificării unei norme de procedură ca urmare a unei noi reglementări legislative, ci la cazul special în care norma procesuală este înlăturată din ordinea juridică ca urmare a declarării neconstituționalității sale. De altfel, prin decizia nr. 314/2023 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 24 ale art. 27 și ale art. 83 alin. (1) și (2) C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 933 din data de 16 octombrie 2023, Curtea Constituțională, cu referire la prevederile art. 24 și art. 27 C. proc. civ., a arătat următoarele: 13. «(...) Cele două prevederi legale sunt pe deplin coerente, asigurând unitatea de logică juridică sub aspectul soluționării conflictelor de legi în timp și al determinării normelor aplicabile în fiecare situație, reflectând noua concepție legislativă adoptată prin actualul Cod de procedură civilă de către legiuitor, în virtutea competenței sale atribuite la nivel constituțional prin art. 126 din Legea fundamentală. 14. De altfel, în jurisprudența sa, Curtea a mai examinat o problematică similară, reținând, prin Decizia nr. 495 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 679 din 1 septembrie 2016, paragraful 16, că prevederile art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora „Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare”, trebuie privite în coroborare cu soluția legislativă prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, care dispune că „Dispozițiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare.” 15. Totodată, prin Decizia nr. 409 din 28 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 521 din 13 iulie 2015, paragraful 12, Curtea a constatat că, prin art. 24 C. proc. civ., legiuitorul a optat ca legea de procedură nouă să se aplice numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, spre deosebire de vechea reglementare procesual civilă (art. 725 alin. (1) C. proc. civ. din 1865), potrivit căreia legea nouă se aplica, de la data intrării ei în vigoare, și proceselor și executărilor silite începute sub legea veche. 16. Curtea a reținut că dispozițiile legale criticate au fost adoptate de legiuitor în cadrul competenței sale, astfel cum aceasta este consacrată prin prevederile constituționale ale art. 126 alin. (2) potrivit cărora „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.”» Prin urmare, cum, în prezenta cauză, suntem în prezența unei modificări legislative a normei de procedură edictate de art. 183 C. proc. civ., nefiind înlăturată aplicarea acesteia prin admiterea unei excepții de neconstituționalitate, conflictului de drept intertemporal se soluționează prin aplicarea art. 24 și art. 27 C. proc. civ., în raport cu care se impune a se avea în vedere forma art. 183 C. proc. civ. de la momentul demarării litigiului, respectiv anterior intrării în vigoare a prevederilor Legii nr. 310/2018. Totodată, în privința interpretării acestor dispoziții procedurale, se reține că este aplicabilă decizia nr. 34/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (și nu decizia nr. 45/2020), întrucât aceasta a analizat textul normativ, astfel cum era în vigoare la momentul învestirii instanței de judecată, respectiv în forma aplicabilă litigiului, potrivit prevederilor art. 24 și art. 27 C. proc. civ., susținerile prin care partea a înțeles să invoce încetarea aplicării acesteia, în temeiul dispozițiilor art. 521 alin. (4) coroborate cu cele ale art. 518 C. proc. civ., fiind nefondate. În ceea ce privește susținerea recurentei-pârâte, potrivit căreia art. 183 C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, este incidentă în cauză, având în vedere regula aplicării imediate a normelor de procedură civilă, ce rezultă din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, aceasta este contrazisă chiar de către norma constituțională invocată de parte, respectiv art. 148 alin. (2) din Constituția României. Astfel, conform acestor dispoziții constituționale, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Or, recurenta-pârâtă, în încercarea sa de a plasa momentul declarării căii de atac pe care a promovat-o în interiorul termenului prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., nu a demonstrat în niciun fel că prevederile naționale, prin care legiuitorul a statuat asupra aplicării în timp a normelor de procedură civilă, sunt contrare principiilor generale ce se desprind, sub acest aspect, din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, condiție esențială pentru a se putea acorda prioritate acestora din urmă, argumentele părții reprezentând doar exprimarea propriei opinii despre modul în care instanța de judecată trebuie să aplice și să interpreteze dispozițiile art. 183 C. proc. civ.. Ca atare, față de cele anterior reținute, Înalta Curte constată că înaintarea recursului prin intermediul poștei electronice în ultima zi a termenului (1 aprilie 2024, ora 19:03), după ora la care se încheiase activitatea la Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, cerere care a primit dată certă pe data de 2 aprilie 2024, determină concluzia că prezenta cale de atac a fost declarată cu încălcarea termenului reglementat de 485 alin. (1) C. proc. civ.. Fiind vorba despre un termen legal peremptoriu, nerespectarea acestuia atrage sancțiunea decăderii recurentului-pârât din dreptul de a exercita recursul, sancțiune reglementată prin norma imperativă înscrisă în art. 185 alin. (1) C. proc. civ.. Față de considerentele expuse și de dispozițiile legale evocate, Înalta Curte va respinge, ca tardiv formulat, recursul principal declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 1165A din data de 13 iulie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă. II.5.2. Recursul incident declarat de reclamantul A Potrivit prevederilor art. 472 alin. (2) C. proc. civ., aplicabile corespunzător și în recurs, conform art. 491 alin. (1) din același act normativ, în situația în care recurentul principal își retrage recursul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, recursul incident rămâne fără efect. Or, în cauză, așa cum s-a arătat anterior, urmează a se respinge, ca tardiv, recursul principal declarat de pârâtă, soluție ce nu impune o analiză pe fond a motivelor de recurs, astfel încât, în aplicarea prevederilor legale anterior evocate, Înalta Curte va constata ca rămas fără efect recursul incident formulat reclamantul A. II.5.3. Față de soluția pronunțată în apel și de cea ce urmează a fi dată asupra recursului principal, astfel cum au fost reținute în cuprinsul prezentei decizii, Înalta Curte constată că partea care a pierdut procesul este recurenta-pârâtă și, ca atare, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va admite cererea formulată de recurentul-reclamant și o va obliga pe recurenta-pârâtă B. la plata către acesta a cheltuielilor de judecată (dovedite prin înscrisurile aflate la filele 104 și 105 din dosarul de recurs), în cuantum de 1.628 lei, suma fiind apreciată ca fiind una justificată prin activitatea depusă de avocatul părții și în concordanță cu complexitatea problemei de drept supuse analizei instanței de recurs. II.5.4. În raport cu soluția ce urmează a fi pronunțată și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ. teza finală, potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat pe fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza criticilor formulate prin cererile de recurs și nici celelalte aspecte susținute în cauză. PENTRU ACESTE MOTIVE,