ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2331/2021

Ședința publică din data de 9 noiembrie 2021

Deliberând, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a Civilă, la data de 03.10.2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. și Audiovizual - Societatea Autorilor Român din Audiovizual, a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună:

- obligarea pârâtei la plata remunerațiilor (actualizate cu indicele de inflație) ce i se cuvin pentru drepturile gestionate colectiv în mod obligatoriu de către aceasta (retransmitere prin cablu și copie privată) pentru perioada 2005- 2013 în cuantum total estimat de 700.000 EURO (retransmitere prin cablu + copie privată);

- obligarea pârâtei la plata dobânzii legale în temeiul O.G. nr. 13/2011 până la momentul plații efective;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr. 2310 din 13 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis cererea precizată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. și Audiovizual-Societatea Autorilor Român din Audiovizual.

A fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 5.700.292,80 RON reprezentând remunerație pentru drepturile gestionate colectiv de către pârâtă pentru perioada 2005-2013.

A fost obligată pârâta și la plata dobânzii legale, în temeiul O.G. nr. 13/2011 până la momentul plăți efective.

A fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 26.021,91 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru, onorariu expert judiciar, onorariu expert parte, onorariu avocat și s-a respins cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 466A din 10 iunie 2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B.

- Drepturi de Autor în Cinematografie și Audiovizual - Societatea Autorilor Români din Audiovizual împotriva sentinței civile nr. 2310/13.11.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2016.

A schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei nr. 466A din 10 iunie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului; casarea deciziei nr. 466A din 10.06.2020 și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel;obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul afirmă că decizia nr. 466A/10.06.2020 pronunțată în apel de Curtea de Apel București este nelegală, impunându-se admiterea recursului, în esență, pentru următoarele argumente:

1

, art. 123

2

, art. 129

1

, și art. 131

1

alin. (4) din legea nr. 8/1996 reținând în mod greșit că, pentru ipoteza în care cesiunea ar fi fost limitată exclusiv pentru utilizarea operei pentru postul D., acesta ar fi trebuit să informeze pârâta cu privire la operele a cărui autor este, opere pe baza cărora urmau să-i fie repartizate remunerațiile; or, nicio dispoziție a Legii nr. 8/1996 nu reglementează obligația pentru un titular de drepturi nemembru de a comunica organismului de gestiune operele sale; gestiunea colectivă obligatorie nu se exercită pe bază de mandat, fiind în prezența unei gestiuni extinse prin tocmai efectul și dispozițiile Legii nr. 8/1996; obligația de a face dovada calității de autor a nemembrului și de a-și declara repertoriul intervine exclusiv la momentul în care acesta își revendică drepturile, în conformitate cu prevederile art. 129

1

din Legea nr. 8/1996, în termen de 3 ani de la data notificării; or, în cauză, pârâta nu a emis notificările impuse de norma menționată, prescripția nefiind, astfel, întreruptă, sens în care pretențiile acestuia sunt întemeiate pentru perioada pentru care s-a formulat cererea de chemare în judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. și Audiovizual - Societatea Autorilor Români din Audiovizual a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.

Se arată că niciunul dintre argumentele recurentului nu se circumscriu motivelor de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ., instanța de apel interpretând și aplicând în mod corect legea.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 13 februarie 2019 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 466 A din 10 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a fixat termen de judecată la data de 9 noiembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

I. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Verificând hotărârea atacată, din perspectiva motivelor de casare susținute de reclamantul-recurent, se constată că recursul este nefondat și îl va respinge ca atare, în considerarea celor ce succed:

Sub aspectul împrejurărilor de fapt esențiale în prezenta cauză, astfel cum au fost ele stabilite prin hotărârea instanței de apel, Înalta Curte reține că reclamantul are calitatea de autor al operei audiovizuale reprezentată de un serial de comedie denumit "La Bloc" și, prevalându-se de această calitate, în anul 2013, a dat mandat scris pârâtei pentru gestiune colectivă, încasând remunerația compensatorie pentru retransmiterea prin cablu a operei și pentru copia privată.

În prezentul proces, invocând gestiunea colectivă extinsă obligatorie, în sarcina pârâtei, reclamantul solicită plata remunerației compensatorii aferente copiei private și retransmiterii prin cablu, pentru perioada anterioară încheierii contractului de mandat, respectiv 2005-2013, când reclamantul nu avea calitatea de membru al organismului de gestiune colectivă B..

Totodată, se reține că între anii 2002 și 2006, au fost încheiate, succesiv, mai multe contracte de cesiune, prin care coautorii operei audiovizuale "La Bloc", unul dintre ei fiind reclamantul, au cedat exclusiv producătorului S.C. C., toate drepturile patrimoniale de autor aferente acestei opere, cesiune care a vizat inclusiv dreptul de reproducere și dreptul de retransmitere prin cablu, cu privire la care se solicită, în prezent, plata remunerației compensatorii.

Chestiunea divergentă ține de obiectul contractelor de cesiune încheiate între coautori și producător, prima instanță stabilind că dreptul de radiodifuziune și cel de retransmitere prin cablu au fost acordate numai postului de televiziune D., iar instanța de apel stabilind că utilizarea operei nu a fost limitată la postul D., ea putând fi extinsă și la alte posturi de televiziune, câtă vreme cesiunea a fost una exclusivă, aplicându-se regimul juridic specific unei astfel de cesiuni.

Circumscris primelor două motive de recurs, întemeiate în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul afirmă o încălcare a prevederilor art. 39, art. 41 alin. (1), art. 42 și art. 70 din Legea nr. 8/1996, precum și art. 1267 C. civ., însă, în realitate, critică modul de interpretare a clauzelor contractuale de către instanța de apel, implicit situația de fapt reținută. Astfel, recurentul trimite explicit la dispoziții ale contractelor de cesiune încheiate cu producătorul, la regulile de interpretare a contractelor, pentru a concluziona în sens contrar celor stabilite în fapt de către instanța de apel. În opinia recurentului, din modul greșit în care instanța de apel a interpretat conținutul contractelor, rezultă concluzia eronată că drepturile patrimoniale de autor ar fi fost cesionate într-o manieră care permite utilizarea operei audiovizuale și de alte posturi de televiziune decât D.. Clauzele contractelor încheiate în formă scrisă, susține recurentul, pun clar în evidență modalitatea de difuzare a operei exclusiv pe postul D. și numai pentru o astfel de difuzare limitată a fost convenit și prețul cesiunii.

Înalta Curte reamintește că, în actuala sa reglementare, recursul privește numai chestiuni de legalitate, substanțială ori procedurală, iar nu chestiuni de temeinicie, legate de modul în care instanțele de fond (prima instanță și instanța de apel) au apreciat probatoriul și au stabilit faptele. Așa fiind, rămâne instanței de recurs să verifice dacă au fost corect aplicate normele de drept unei situații de fapt suveran stabilite de ultima instanță de fond, în speță, aceasta fiind instanța de apel.

În acest sens sunt dispozițiile art. 488 C. proc. civ., care nu permit un control extins, de netemeinicie, în recurs. Aprecierea probelor rămâne astfel de resortul judecătorului de fond, numitorul comun al cazurilor de casare fiind un control exclusiv de legalitate, de conformitate a hotărârii atacate cu regulile de drept incidente.

Din perspectiva cazului de casare reglementat prin art. 488 pct. 8 C. proc. civ., cel care fundamentează în drept și prezentul recurs, instanța încalcă normele de drept material în ipotezele în care nu identifică regula sau regulile de drept aplicabile în cauză (cu toate variantele posibile) ori, le identifică, însă le încalcă, fie interpretându-se eronat, fie aplicându-le eronat situației de fapt reținute în speță.

Așa fiind, invocarea corectă a acestui caz de casare, presupune enunțarea regulilor de drept aplicabile în speță, interpretarea acestora în raport cu circumstanțele cauzei și explicarea modului în care, în aprecierea recurentului, aceste reguli trebuie aplicate în cauza dedusă judecății.

În concret, recurentul afirmă că hotărârea instanței de apel este nelegală, că au fost încălcate dispozițiile de drept material aplicabile, al căror conținut este redat integral, însă descrierea încălcării acestor norme de drept material nu este argumentată, simplu și concis, prin raportare la datele speței, astfel cum ele au fost stabilite de către instanța de apel. Dimpotrivă, recurentul solicită aplicarea acestor norme unei situații de fapt diferite, criticând, în realitate, starea de fapt, interpretarea pe care instanța de apel a dat-o înscrisurilor probatorii depuse la dosarul cauzei, respectiv contractele de cesiune încheiate între coautori și producător. Trimiterile repetate și explicite la clauzele contractelor și la modul în care ele trebuiau interpretate de către instanța de apel sunt relevante sub acest aspect.

Or, aceste motive de recurs nu pot fi primite, întrucât, deși afirmativ se invocă nelegalitatea, în realitate se critică situația de fapt și modul de interpretare a probelor, convingerea celor care au apreciat probele.

Stabilind, în fapt, din interpretarea clauzelor contractelor de cesiune încheiate între anii 2002 și 2006, că autorii serialului "La Bloc" au cedat exclusiv drepturile patrimoniale producătorului, pentru 25 de ani, în schimbul unei sume de bani, convenite pentru toate drepturile prevăzute de art. 13 din Legea nr. 8/1996, instanța de apel concluzionează în sensul în care producătorul a devenit titularul dreptului de a utiliza opera, pe un anumit teritoriu și pe o anumită durată, ceea ce înseamnă că îl poate transmite altor persoane, fără consimțământul cedentului, iar cedentul nu mai poate utiliza el însuși opera și nu mai poate cesiona acest drept altor persoane.

Natura cesiunii, aceea de a fi fost exclusivă, a fost stabilită de către instanța de fond în procesul de interpretare a clauzelor contractului, iar concluziile sunt cele corecte, specifice efectelor juridice ale cesiunii exclusive, astfel cum apare reglementată aceasta prin art. 39 alin. (3) și alin. (4) din Legea nr. 8/1996.

Mai mult decât atât, instanța de apel reține, ca element de fapt, dedus din interpretarea înscrisurilor probatorii, că toate drepturile patrimoniale cesionate producătorului, așadar inclusiv retransmiterea prin cablu și copia privată, au fost negociate, autorul exprimându-și acordul pentru utilizarea operei de către producător în schimbul unei sume de bani. Se recunoaște, astfel, calitatea acestor drepturi de a intra în gestiunea colectivă extinsă obligatorie, însă se neagă dreptul autorului de a mai încasa remunerații pentru exploatarea operei, acestea aparținând producătorului-cesionar.

Dispozițiile art. 70 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, cele care instituie o prezumție legală relativă de cesiune exclusivă, în ipoteza contractelor încheiate între autorii operei audiovizuale și producător, au fost invocate de instanță ca argument complementar, menit să susțină concluziile anterioare, cele bazate pe interpretare înscrisurilor probatorii, în sensul unei cesiuni exclusive a drepturilor patrimoniale, cesiune care permite exploatarea operei audiovizuale și pe alte posturi TV decât D., în schimbul unor remunerații, care se cuvine producătorului cesionar, cel care ar mai putea pretinde încălcarea drepturilor de exploatare a operei.

Prin motivele 3 și 4 din declarația de recurs, se afirmă aplicarea greșită a normelor de drept material, cu referire la art. 121, 123

1

, 123

2

, 129

1

, art. 131

4

alin. (4) și art. 134 din Legea nr. 8/1996, cele care reglementează drepturile supuse gestiunii colective obligatorii și condițiile în care aceasta operează în privința titularilor de drepturi care nu au acordat mandat scris organismului de gestiune colectivă, cu referire la acele considerente ale deciziei atacate ce susțin o motivare realizată în subsidiar de către instanță, pentru ipoteza susținută de reclamant, aceea potrivit căreia cesiunea drepturilor patrimoniale a fost una exclusivă, însă doar pentru D..

Înalta Curte relevă că nu a fost contestat, în cadrul procesului, regimul juridic al celor două drepturi patrimoniale cu privire la care autorul solicită plata remunerațiilor, dreptul de retransmitere prin cablu și copia privată, Dimpotrivă, instanțele de fond rețin că acestea sunt supuse gestiunii colective obligatorii. Ceea ce se contestă este dreptul autorului cedent de a încasa aceste remunerații, instanța de apel stabilind, în mod corect, că ele se cuvin cesionarului, în persoana producătorului, prin efectul legal al cesiunii exclusive care a operat, dedusă din interpretarea clauzelor contractului de cesiune și aplicarea prezumției legale relative instituite prin art. 70 din Legea nr. 8/1996.

Or, atâta timp cât instanța de apel stabilește, cu certitudine, că a avut loc o cesiune exclusivă, pentru utilizarea operei audiovizuale și pe alte posturi TV decât D., aplică textele normative incidente acestei situații de fapt și concluzionează, pe cale de consecință, în mod concret, că reclamantul cedent nu este îndreptățit, în aceste circumstanțe, de fapt și de drept, să încaseze remunerațiile pentru cele două drepturi gestionate colectiv obligatoriu, motivarea subsidiară vizează o situația ipotetică contrară, care devine lipsită de relevanță în soluționarea litigiului. Ea nu doar că nu susține în mod fundamental rezolvarea dată litigiului dar este și inutilă cauzei.

Pe ale de consecință, motivele de recurs care vizează aceste considerente ale hotărârii instanței de apel vor fi înlăturate. Legalitatea hotărârii atacate are a se aprecia în raport cu soluția pronunțată și considerentele care o susțin, cu acele raționamente de ordin factual și juridic care au determinat adoptarea soluției.

Recurentul critică hotărârea atacată și pentru interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 13 lit. a), art. 34 și art. 107 din Legea nr. 8/1996, instanța de apel asimilând în mod greșit remunerația compensatorie pentru copia privată dreptului de reproducere și trecând în acest fel peste voința părților, exprimată în contract.

Înalta Curte reține că, în raport cu art. 13 lit. a) din Legea nr. 8/1996, "Utilizarea unei opere dă naștere la drepturi patrimoniale, distincte și exclusive, ale autorului de a autoriza sau de a interzice reproducerea operei".

Potrivit art. 14 din Legea nr. 8/1996, "Prin reproducere, în sensul prezentei legi, se înțelege realizarea, integrală sau parțială, a uneia ori a mai multor copii ale unei opere, direct sau indirect, temporar ori permanent, prin orice mijloc și sub orice formă, inclusiv realizarea oricărei înregistrări sonore sau audiovizuale a unei opere, precum și stocarea permanentă ori temporară a acesteia cu mijloace electronice.".

În raport cu art. 34 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, "(1) Nu constituie o încălcare a dreptului de autor, în sensul prezentei legi, reproducerea unei opere fără consimțământul autorului, pentru uz personal sau pentru cercul normal al unei familii, cu condiția ca opera să fi fost adusă anterior la cunoștința publică, iar reproducerea să nu contravină utilizării normale a operei și să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularul drepturilor de utilizare.".

Potrivit art. 107 din Legea nr. 8/1996, " Autorii operelor înregistrate sonor sau audiovizual, pe orice fel de suporturi, au dreptul, împreună cu editorii și producătorii operelor respective și cu artiștii interpreți sau executanți ale căror executii sunt fixate pe aceste suporturi, la o remunerație compensatorie pentru copia privată efectuată în condițiile art. 34 alin. (2) din prezenta lege.(2) Remunerația prevăzută la alin. (1) va fi plătită de fabricantii sau importatorii de suporturi utilizabile pentru reproducerea operelor și de către fabricantii sau importatorii de aparate ce permit reproducerea acestora. Remunerația se va plati în momentul punerii în circulație pe teritoriul național a acestor suporturi și aparate și va reprezenta 5% din prețul de vînzare al suporturilor și aparatelor fabricate în țara, respectiv 5% din valoarea înscrisă în documentele organelor vamale pentru suporturile și aparatele importate. (3) Remunerația prevăzută la alin. (1) se repartizează, prin intermediul organismelor de gestiune colectivă a drepturilor de autor, între autori, artiști interpreți sau executanți, editori și producători, după cum urmează:a) în cazul operelor înregistrate sonor pe suporturi, 40% din remunerație revine, în părți negociabile, autorilor și editorilor operelor înregistrate, iar restul de 60% revine, în părți egale, artiștilor interpreți sau executanți, pe de o parte, și producătorilor de înregistrări sonore, pe de altă parte;b) în cazul operelor înregistrate audiovizual pe suporturi, remunerația se împarte în mod egal între autori, artiști interpreți sau executanți și producători.(4) Colectarea sumelor datorate în temeiul alin. (1) se va face de către un singur organism de gestiune colectivă pentru un domeniu, desemnat de Oficiul Roman pentru Drepturile de Autor. Procedura repartizării acestor sume între beneficiari se va stabili printr-un protocol negociat între aceștia.(5) Organismele de gestiune colectivă care colectează sumele datorate în temeiul alin. (1) au dreptul să solicite de la fabricanti și importatori informații privind situația vinzarilor și, respectiv, a importurilor de suporturi și aparate și sa controleze exactitatea acestora.(6) Dreptul prevăzut la alin. (1) nu poate face obiectul unei renunțări din partea autorilor și a artiștilor interpreți sau executanți."

Identificând aceste texte normative, aplicabile speței, instanța de apel le interpretează corect și le aplică judicios. Contrar celor afirmate de recurent, instanța de apel distinge și ea între cele după drepturi, dreptul de reproducere și copia privată, nu le asimilează, dimpotrivă, le califică juridic concret și stabilește legătura existentă între ele, în sensul celor precizate inclusiv de către recurent, "reproducerea are în vedere modalitatea în care este realizată copia privată". Or, dată fiind această legătură, corect instanța de apel reține că, în principiu, remunerația compensatorie pentru copia privată aparține autorilor operei susceptibile de reproducere și concluzionează în sensul că dreptul la remunerația compensatorie pentru copia privată nu poate fi conceput separat de dreptul de reproducere a operei audiovizuale; cel dintâi este generat chiar de reproducerea operei. Cum în speță este dovedit că dreptul de reproducere a fost cedat producătorului, prin cesiune exclusivă pentru 25 de ani, concluzia care se impune este ca și remunerația pentru copia privată (pentru suporturile necesare reproducerii) se cuvine tot cesionarului.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că statuările instanței de apel sunt expresia unei corecte interpretări a legii substanțiale și a unei judicioase aplicări la circumstanțele de fapt speței, așa cum au fost ele stabilite prin hotărârea atacată.

Prin motivul final al declarației de recurs, recurentul susține că hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii și instanța a aplicat greșit art. 124 și art. 15 din Legea nr. 8/1996, ipoteze specifice cazurilor de casare reglementate de art. 488 pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Referirile la art. 124 din Legea nr. 8/1996 sunt cuprinse în motivarea subsidiară a instanței de apel, prin urmare, instanța de recurs le va înlătura pentru că ele nu vizează legalitatea hotărârii sub aspectele care susțin în mod decisiv și fundamental soluția pronunțată de către instanța de apel.

De asemenea, trimiterea la art. 15 din Legea nr. 8/1996, în cuprinsul analizei dreptului de reproducere, este consecința unei evidente erori materiale, exclusă unui control de legalitate, în fața instanței de recurs. În realitate, instanța de apel a vizat ipoteza art. 14 din Legea nr. 8/1996, iar concluziile exprimate sunt în acord cu dispozițiile art. 14, aplicabile în speță.

Pentru toate cele ce preced, constatând că niciuna dinte criticile aduse deciziei atacate nu poate fi încadrată într-un motiv de nelegalitate care să conducă la casarea hotărârii instanței de apel, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 466 A din 10 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 noiembrie 2021.