ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2560/2021

Ședința publică din data de 23 noiembrie 2021

După deliberare,

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2014, reclamanta A. - B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L., a solicitat instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să se dispună: obligarea pârâtei la plata sumei estimate provizoriu la 60.844,09 RON, cu TVA, reprezentând drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale pentru radiodifuzarea operelor muzicale de către pârâtă în perioada 01.10.2012 -30.06.2014 pe postul de televiziune D.; obligarea pârâtei la plata sumei de 2.863,09 RON reprezentând penalități de 0,1%/zi de întârziere, calculate până la data de 04.09.2014, aferente remunerațiilor restante menționate la capătul 1;

obligarea pârâtei la plata penalităților egale cu dobânda legală începând cu data de 05.09.2014 și până la plata efectivă a remunerațiilor restante conform capătului 1 al cererii; obligarea pârâtei la comunicarea rapoartelor trimestriale pentru perioada 01.10.2012-3 0.06.2014, cuprinzând lista operelor muzicale utilizate zilnic pe postul de televiziune D., cu menționarea pentru fiecare operă în parte a denumirii și autorului; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2321/14.12.2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiate: cererea de suspendare a judecării cauzei până la soluționarea dosarului nr. x/2016; excepția nelegalității invocată de către pârâtă; excepția lipsei calității procesuale active invocată de către pârâtă și excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de către parata.

A admis în parte cererea; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 53.488,16 RON (exclusiv TVA) cu titlu de remunerație aferentă perioadei 01.10.2012-30.06.2014. A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 16.330,85 RON cu titlu de dobândă legală aferentă remunerației în cuantum de 53.488,16 RON (exclusiv TVA), calculată de la scadență și până la plata de 07.10.2016, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare prevăzute de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 calculate în continuare până la plata integrală a remunerației. A obligat pârâta la comunicarea către reclamantă a rapoartelor trimestriale pentru perioada 01.10.2012-30.06.2014, în format scris și electronic cuprinzând lista operelor muzicale utilizate zilnic pe postul de televiziune D. (inclusiv cele cuprinse în spoturile publicitare, teleshopping, promo, muzica de fundal) cu menționarea pentru fiecare operă muzicală în parte a denumirii operei, autorului/autorilor (compozitor, textier, aranjor), ora, data, durata de radiodifuzare. A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4.575 RON cu titlu de cheltuieli de judecată din care 100 RON reprezentând taxă judiciară de timbru, 2.975 RON reprezentând onorariu avocat și 1.500 RON reprezentând onorariu expert.

Prin decizia civilă nr. 1377A din 22 octombrie 2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.R.L. împotriva încheierii de ședință din 21.11.2018 și împotriva sentinței civile nr. 2321/14.12.2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă. A obligat apelanta la 2.975 RON cheltuieli de judecată către intimată.

Împotriva încheierii de ședință din 11 decembrie 2019 și a deciziei nr. 1377A din 22 octombrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs pârâta C. S.R.L.

În motivarea recursului astfel promovat se susține, în esență, că, prin încheierea de ședință din data de 11.12.2019, instanța de apel a respins, în mod nelegal, cererea de suspendare a judecării cauzei până la soluționarea dosarului nr. x/2016 Recurenta precizează că nu s-a solicitat, prin acțiunea formulată în dosarul nr. x/2016, ca instanța să dispună rezilierea pentru viitor, ci a solicitat să se constate că a intervenit de la data de 15.06.2012 (care cuprinde toată perioada în litigiu). De asemenea, recurenta a arătat instanței de apel argumentele pentru care depinde de soluționarea dosarului nr. x/2016 și stabilirea tipului de gestiune pe care B. îl poate realiza în raport cu recurenta, anume că aceasta radiodifuzează pe postul TV pe care ii deține operele audiovizuale (videoclipuri) care sunt supuse gestiunii facultative, caz în care reclamanta ar putea pretinde și colecta remunerații doar în numele autorilor de opere muzicale care i-au acordat mandat expres.

În ceea ce privește recursul îndreptat împotriva deciziei civile nr. 1377A/2010, recurenta arată că, subsumat motivului de recurs reglementat prin art. 488. alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., se arată că instanța de apel a modificat din oficiu cadrul procesual, recalificând pretențiile formulate de reclamantă ca fiind formulate de către aceasta în temeiul calității sale de organism de gestiune colectivă; cu înfrângerea principiului disponibilității și depășirea rolului activ al judecătorului, instanța a procedat, de fapt, la o modificare a cadrului procesual, golind de conținut excepția lipsei calității procesuale active. A mai învederat că, în apel, cadrul procesual nu se poate modifica, decât la solicitarea expresă a reclamantului și cu acordul expres al tuturor părților din dosar, în conformitate cu art. 204, alin. (3) din C. proc. civ.

O altă critică susținută este aceea că instanța de apel a vătămat drepturile procesuale ale recurentei, lipsind-o pe aceasta de o cale de atac efectivă prin respingerea, ca neutilă, a probei cu expertiza contabilă.

La dosarul cauzei au fost depuse contracte de cesiune de drepturi de autor, pe care instanța de apel nu le-a avut în considerare, iar, prin respingerea solicitării de efectuare a unei expertize contabile care să aibă în vedere ponderea reală de utilizare a operelor muzicale și ponderea contractelor de cesiune, instanța de apel s-a antepronunțat, anticipând soluția.

Deși recurenta, prin cererea de revenire asupra probelor depuse în data de 02.06.2020, a învederat instanței de apel conținutul contractelor de cesiune și a dovedit identitatea dintre operele muzicale integrate în videograme radiodifuzate pe postul D. și operele muzicale ce formează obiectul contractelor de cesiune, instanța de apel a refuzat să revină asupra măsurii dispuse, deși pronunțarea s-a făcut printr-o încheiere preparatorie.

În coordonatele motivului de casare prevăzut de art. 488. alin. (1). pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale pasive în mod incorect, are carcater contradictoriu argumentația instanței de apel, care a reținut inițial existența unei denunțări doar pentru viitor a contractului, iar ulterior a pretins utilizatorului notificarea către organismul de gestiune colectivă a intervenirii oricărei modificări privind valabilitatea licenței, cu toate că această modificare, în opinia instanței, ar fi oricum nerelevantă.

Circumscris motivului de casare reglementat prin art. 488. alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., sunt formulate următoarele critici:

- instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 124 alin. (2) (după republicare, art. 150, alin. (2) din Legea nr. 8/1996). Soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale active, respectiv a excepției lipsei calității procesuale pasive, pronunțată de prima instanță și menținută de instanța de apel face abstracție de faptul că cererea de chemare în judecată este formulată de B. în nume propriu, iar nu în calitate de reprezentant al autorilor de opere muzicale, motiv pentru care reclamanta nu justifică calitate procesuala activă, iar recurenta nu justifică calitate procesuală pasivă. B. nu poate reclama încălcarea unor drepturi proprii, în activitatea de radiodifuzare desfășurată de societatea recurentă, întrucât nu deține aceste drepturi în patrimoniu;

- instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor contractuale referitoare la denunțarea unilaterală a contractului, în condițiile art. 1166 și urm., respectiv 1321 C. civ.. E modalitatea în care, în opinia părții, a fost rezolvită de drept licența neexclusivă nr. 02TV/24.01.2011. B. a continuat să înregistreze acțiuni împotriva societății recurente, demersuri întemeiate exclusiv pe licență, a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București dosarul nr. x/2016, prin care s-a solicitat să se stabilească faptul că rezilierea a intervenit de la momentul 15.06.2012;

- societatea recurentă face referire la Scrisoarea de punere în întârziere - încălcare nr. 2015/4027, trimisă de Secretariatul General al Comisiei Europene către Reprezentanța Permanentă a României pe lângă Uniunea Europeană - depusă la dosar - prin care s-a atrage atenția României asupra problemei conformității legii române privind drepturile de autor și drepturile conexe cu dreptul Uniunii, referitor la ce înseamnă efectiv dreptul autorilor de gestiune individuală a drepturilor;

- se mai arată că au fost depuse la dosar contracte de cesiune de drepturi de autor (modalitate de exercitare a gestiunii individuale asupra drepturilor), contracte pe care instanța de apel nu le-a avut în considerare, respingând - prin încheierea de ședință din data de 18.03.2020 - solicitarea recurentei de efectuare a unei expertize contabilă care să aibă în vedere ponderea reală de utilizare a operelor muzicale și ponderea contractelor de cesiune;

- se mai precizează că societatea recurentă a arătat în fața instanței de fond, respectiv apel, faptul că dreptul de încetare a relațiilor contractuale prin voința uneia dintre părți este recunoscut de prevederile art. 8 din licența invocată (licența ce se completează cu prevederile de drept general, respectiv prevederile art. 1166 și urm. C. civ., inclusiv prevederile art. 1321 C. civ. referitoare la încetarea contractului), unde se menționează clar că întârzierea la plată a remunerațiilor de către utilizator conduce la rezolvirea contractului, fiind apreciat acest comportament al utilizatorului ca intenția de încetare a raporturilor contractuale;

- B. nu a făcut aplicarea acestor dispoziții (obligatorii pentru părți, contractul având putere de lege între părți), apreciind un contract încheiat de 7 ani de zile ca fiind valabil în totalitate, fără a suferi nicio modificare, deși societatea recurentă și-a manifestat încă din anul 2015 intenția de încetare a legăturilor contractuale. Cu privire la acest aspect, instanța de fond a reținut în mod nelegal faptul că "susținerile pârâtei referitoare la neîndeplinirea de către aceasta din urmă a obligației de plată peste 30 de zile și a obligației comunicării play-listelor, nu conduc la lipsirea de efecte a autorizației încheiate în condițiile în care pactul comisoriu inserat la art. 8.2. din cuprinsul autorizației este instituit în favoarea reclamantei, doar aceasta din urmă putând opta pentru menținerea sau nu a autorizației";

- un alt aspect de nelegalitate susținut de recurentă este în sensul că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 123

2

, alin. (1), lit. d) al Legii nr. 8/1996 (după republicare, art. 146, alin. (1), lit. d) referitoare Ia gestiunea facultativă a operelor audiovizuale; precizează recurenta că a arătat, în fața instanțelor de fond și apel, faptul că operele muzicale pentru a căror folosire se reclamă remunerații generează drepturi gestionate facultativ de către organismul de gestiune colectivă - videoclipuri - asupra cărora societatea recurentă a obținut, în plus, dreptul de radiodifuzare fară a exista o obligație de plată (prin contractele de gestiune) în favoarea organismului de gestiune colectivă. Pentru acest motiv, în absența dovedirii mandatului autorilor reprezentanți și a repertoriului aferent, în conformitate cu prevederile art. 123

2

, alin. (2) al Legii nr. 8/1996 (actualul art. 146, alin. (2), după republicare), C. S.R.L. nu poate fi obligată la plată.

În cauză, părțile nu au formulat întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, iar prin încheierea din 14 septembrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva încheierii de ședință din 11 decembrie 2019 și deciziei nr. 1377A din 22 octombrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2014 și a fixat termen de judecată la data de 23 noiembrie 2021, cu citarea părților.

Analizând recursul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de prevederile art. 488 C. proc. civ.., Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu preliminar, este necesar a fi subliniată o trăsătură esențială a recursului, anume că această cale de atac extraordinară permite, în conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., realizarea doar a unui control judiciar care interesează nelegalitatea hotărârii judecătorești împotriva căreia a fost exercitată, și numai în măsura în care criticile formulate sunt susceptibile de încadrare în exigențele motivelor limitativ stabilite prin art. 488.

Din perspectiva normei înscrise în art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârile care fac obeictul recursului pendinte sunt cele pronunțate în etapa apelului.

Prin urmare, în recurs nu poate fi reevaluată temeincia susținerilor făcute de părți în precedentele etape procesuale, prin prisma probelor administrate sau a celor ce au fost propuse spore administrare, și nici nu poate fi reapreciată situația de fapt pe care instanțele de fond și apel au stabilit-o în urma demersului de evaluare a probelor.

De aceea, Înalta Curte nu va proceda la reevaluarea argumentelor pe care recurenta a înțeles să le reitereze pe larg în memoriul de recurs, pentru că respectivele chestiuni au fost tranșate de instațele ierarhic inferioare, ci va verifica legalitatea soluțiilor adoptate de instanța de apel, prin prisma criticilor care permit o atare verificare în coordonatele specifice recursului.

a. Recurenta a susținut nelegalitatea soluției adoptate de instanța de apel prin încheierea din data de 11.12.2019, respectiv a soluției de respingere a cererii de suspendare a judecării cauzei prezente până la soluționarea cauzei care formează obiectul dosarului nr. x/2016

Deși a afirmat că soluția astfel adoptată are caracter nelegal, recurenta nu a evidențiat vreo normă legală care să fi fost greșit aplicată sau interpretată de instanța de apel prin pronunțarea soluției menționate.

Înalta curte notează că măsura suspendării judecării unei cauze până la soluționarea în mod definitiv a unui alt litigiu își găsește fundamentul legal în prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., normă care prevede că, (1) Instanța poate suspenda judecata: 1.când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți;[...]".

Astfel cum reiese din economia normei juridice enunțate, este vorba de o situație de suspendare facultativă, legiuitorul lăsând instanței facultatea de a aprecia dacă circumstanțele concrete ale unui litigiu justifică sau nu o asemenea măsură procesuală.

Dispunând motivat în sensul respingerii cererii pârâtei recurente de suspendare a judecății prezentului litigiu (declanșat în anul 2014) până la soluționarea pricinii ce formează obiectul dosarului nr. x/2016, instanța de apel și-a exercitat întocmai această prerogativă conferită prin lege, iar criteriul celerității soluționării cauzei pe care l-a avut în vedere spre a dispune în acest sens reflectă o corectă raportare la exigența fundamentală a respectării dreptului la un proces echitabil, în care se include și dreptul la soluținarea litigiului într-un termen rezonabil, astfel cum reiese din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Împrejurarea - evocată - că în alte două litigii (declanșate în anul 2018) s-a adoptat măsura suspendării judecății în considerarea existenței aceleași cauze ce formează obiectul dosarului nr. x/2016 nu este de natură a releva un viciu de nelegalitate a încheierii recurate pentru că, așa cum s-a arătat, instanțelor le-a fost conferită prerogativa de apreciere asupra oportunității unei asemenea măsuri, prerogativă care implică luarea în considerare a circumstanțelor ce sunt particulare fiecărui litigiu în care se pune în discuție o asemenea suspendare.

b. În cadrul recursului îndreptat împotriva deciziei civile nr. 1377/2020, o primă critică susținută de recurentă este aceea că instanța de apel a modificat din oficiu cadrul procesual în sensul că a recalificat pretențiile reclamantei B. ca fiind formulate de aceasta în calitate de organism de gestiune colectivă.

Verificând cererea de chemare în judecată, Înalta Curte constată că reiese fără echivoc, din cuprinsul acesteia, că reclamanta intimată a întreprins demersul judiciar în calitate de organism de gestiune colectivă, spre a colecta remunerația care se cuvenea titularilor de drepturi de autor asupra operelor muzicale, în temeiul Deciziei ORDA nr. 3/1997 și al Autorizației licență neexclusivă nr. 02/TV/24.11.2011 încheiată cu societatea pârâtă. Or, un atare demers întreprins de organismul de gestiune colectivă - care are printre atribuțiile specifice și pe aceea de a acorda autorizații neexclusive utilizatorilor și de a colecta remunerațiile pentru titularii de drepturi al căror repertoriu îl gestionează, în conformitate cu prevederile art. 124 coroborat cu art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea 8/1996, forma în vigoare la data introducerii acțiunii - nu este de natură a releva intenția reclamantei de a încasa pentru sine remunerația solicitată, astfel încât să poată fi acceptată premisa (propusă de recurenta pârâtă) că obiectul cererii de chemare în judecată ar fi fost reprezentat de pretenții formulate în nume propriu de către B. și că instanța de apel apel ar fi schimbat cadrul procesual apreciind că este vorba de pretenții formulate în calitate de organism de gestiune colectivă.

Un al doilea aspect de nelegalitate invocat de recurentă în coordonatele motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este acela că instanța de apel a lipsit partea de o cale de atac efectivă prin soluția de respingere a probei cu expertiză contabilă dispusă la data de 18.03.2020.

Este nefondată critica astfel susținută de recurentă, prin aceasta punându-se fără temei semnul echivalenței între administrarea unei probe și caracterul efectiv al unei căi de atac.

Conform art. 255 alin. (1) din C. proc. civ. "Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului".

Art. 258 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că, Probele se pot încuviința numai dacă sunt întrunite cerințele prevăzute la art. 255, în afară de cazul când ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere".

Din economia normelor procedurale enunțate reiese că instanța are competența de a aprecia cu privire la utilitatea și pertinența probelor propuse de părți pentru soluționarea litigiului aflat pe rolul său, și nicidecum că ar avea obligația de a încuviința orice probă solicitată de părți.

Prin urmare, dispoziția de respingere a unei probe reprezintă expresia exercitării unei prerogative conferite prin lege, neputând fi calificată - astfel cum propune recurenta - drept o restrângere nelegală a dreptului la exercitarea unei căi de atatc efective sau o antepronunțare.

În acest punct al analizei, trebuie amintit că la judecata în fond a pricinii se stabilise că litigiul dintre părți se poartă pe tărâm contractual, având ca fundament autorizația x/24.01.2011. Or, instanța de apel avea a evalua utilitatea și pertinența probei cu expertiză prin raportare la judecata deja realizată în primă instanță, pentru că apelul reprezintă o etapă procesuală în care - potrivit art. 479 alin. (1) C. proc. civ. - se realizează controlul judiciar asupra legalității și/sau temeiniciei judecății din primă instanță.

Prin urmare, simpla împrejurare că a fost solicitată efectuarea în apel a unei noi expertize contabile și că au fost depuse contracte de cesiune a drepturilor de autor nu erau de natură a obliga instanța de prim control judiciar să încuviințeze respectivele mijloace de probă și să le analizeze în coordonatele pretinse de pârâta recurentă. Caracterul efectiv al căii de atac a apelului reiese cu evidență din corelarea măsurilor dispuse în timpul judecății din apel cu considerentele deciziei prin care a fost soluționată respectiva cale de atac, anume considerentele care relevă că reperul în raport de care se determină ponderea utilizării repertorului gestionat de reclamantă îl constituie raporturile contractuale stabilite între părți, iar nu aspectele de fapt invocate de pârâta recurentă ce sunt externe contractului menționat.

Depunerea unei cereri "de revenire asupra probelor" și a unor înscrisuri (contracte de cesiune) nu erau de natură să genereze pentru instanță obligația de a reanaliza o atare solicitare de probe pentru că respectivul demers al părții era lipsit de temei legal. În fața instanței de apel, probele se propun - sub sancțiunea decăderii - prin memoriul de apel sau prin întâmpinare, conform exigențelor stabilite prin art. 470 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., iar soluția pe care orice instanță o pronunță în privința unei atare solicitări are în mod neechivoc natura unei încheieri interlocutorii asupra căreia se poate reveni (printr-o dispoziție de suplimentare a probelor) numai în situații de excepție riguros reglementate prin lege (precum cele prevăzute în art. 254 alin. (2) și (5) din C. proc. civ.).

Critica circumscrisă motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. este nefondată în raport de considerentele ce succed:

Recurenta a invocat aspecte de contradictorialitate a considerentelor deciziei recurate, evocând două fragmente din aceasta. Însă, fragmentele astfel evocate sunt trunchiate și scoase din contextul analitic în care instanța de apel le-a expus.

Primul dintre pasajele la care recurenta face referire se regăsește în coordonatele analizei relative la critica ce privea modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesual pasive, iar cel de-al doilea este plasat în contextul evaluării criticiilor relative la aspectele de fond ale litigiului.

Verificând considerentele din care fac parte fragmentele pe care recurenta își fundamentează critica de contradictorialitate, Înalta curte constată că între ele există deplină coerență logică și juridică.

Primul dintre considerente relevă împrejurarea că denunțarea în perioada iulie- august 2015 a contractului dintre părți nu demonstrează lipsa calității procesual pasive decurgând din inexistența unei legături contractuale pentru perioada la care se referă litigiul (01.10.2012-30.06.2014) - așa cum se susținea prin motivele de apel - pentru că o atare denunțare a avut loc ulterior perioadei litigioase și ea produce efecte numai pentru viitor.

Cel de-al doilea considerent - circumscris analizei pe fondul raportului juridic litigios - relevă interpretarea unei clauze din cuprinsul contractului, anume clauza prin în care s-a stabilit ca schimbarea datelor declarate inițial (inclusiv cele relative la ponderea utilizării) să primească eficiență numai ulterior momentului în care pârâta ar fi înștiințat reclamanta cu privire la asemenea schimbări.

Înalta Curte nu identifică niciun spect de contradictorialitate între cele două considerente având conținutul anterior descris, fiecare dintre ele relevând: că în perioada la care se referă litigiul (01.10.2012 - 30.06.2014) se existau între părți raporturi contractuale în temeiul autorizației eliberate recurentei pârâte în anul 2011; că înștiințarea/notificarea de reziliere pe care pârâta a trimis-o reclamantei în vara anului 2015 este ulterioară perioadei litigioase; că această notificare produce efecte numai pentru viitor, astfel încât nu poate justifica apărarea pârâtei în sensul că reclamanta nu ar avea legitimare procesual pasivă în speță și/sau că aceasta nu ar fi îndreptățită să solicite, în temeiul autorizației, remunerațiile aferente repertoriului gestionat.

În condițiile în care ponderea utilizării (de 60%) a fost stabilită prin prisma clauzelor contractului menționat coroborate cu declarația făcută de pârâtă în conținutul cererii de eliberare a autorizației, apare ca fiind deplin concordantă și coerentă inclusiv aprecierea instanței de apel în sensul că: devine nerelavantă și chestiunea existenței unor contracte de cesiune pentru că important este faptul că trebuie dat efect ponderii declarate de utilizare anuală a operelor muzicale din repertioriul reclamantei. Aceste contracte de cesiune nu pot fi asimilate unei notificări sau înștiințări de natura celor la care se referă autorizația-contract încheiată între părțile aflate în litigiu, pentru că nu sunt acte juridice prin care recurenta pârâtă să fi adus la cunoștința organismului de gestiune colectivă (reclamanta) intenția sa de a aduce vreo modificare ponderii de utilizare a operelor muzicale gestionate de acesta din urmă.

Acest raționament adoptat de instanța de apel ilustrează aplicarea în contextul litigiului pendinte a prevederilor art. 969 din C. civ. de la 1864 (act normativ care guvernează efectele contractului în raport de data perfectării lui) care stabilește forța obligatorie a contractului (deci a fiecărei clauze a unui asemenea act juridic) în următorii termeni "Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Ele se pot revoca prin consimțămîntul mutual sau din cauze autorizate de lege".

Criticile formulate în coordonatele motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt apreciate nefondate prin prisma considerentelor ce vor fi expuse în continuare:

O primă critică se referă la modalitatea de evaluare a criticii (din apel) privind respingerea excepțiilor referitoare la lipsa calității procesual active și lipsa calității procesual pasive, considerând recurenta că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 124 alin. (2) din Legea nr. 8/1994 (după republicarea legii, renumerotat art. 150).

În acest punct al analizei, trebuie menționat că relevante în cauză sunt prevederile ce erau conținute de Legea nr. 8/1996 la data declanșării litigiului, pentru că cerințele legale pentru exercițiul acțiunii civile (astfel cum sunt cele referitoare la calitatea procesuală) trebuie verificate și stabilite prin prisma cadrului legal de la data inițierii unei atare acțiuni, corespunzător și rigorilor ce se desprind din principiul general de drept tempus regit actum.

Art. 124 din Legea nr. 8/1996, în forma în care acest act normativ o avea în anul 2014, la data promovării acțiunii pendinte, avea următorul conținut: "Organismele de gestiune colectivă a dreptului de autor și a drepturilor conexe, denumite în cuprinsul legii organisme de gestiune colectivă, sunt, în sensul prezentei legi, persoane juridice constituite prin liberă asociere, care au ca obiect de activitate, în principal, colectarea și repartizarea drepturilor a căror gestiune le este încredințată de către titulari".

Referirea făcută de recurentă la un al doilea alineat al art. 124 sugerează faptul că partea se raportează la forma legii ce a fost modificată prin Legea nr. 74/2018, modificare ce nu constituie un reper valid pentru stabilirea cadrului procesual subiectiv din prezenta cauză, atâta vreme cât ea a intrat în vigoare cu mult ulterior datei la care puteau fi verificate condițiile formale de exercițiu al acțiunii.

Observând că prevederile enunțate ale art. 124 din Legea nr. 8/1996 conferă organismelor de gestiune colectivă a drepturilor de autor atribuția de a colecta și repartiza drepturile a căror gestiune le este încredințată și ținând seama că s-a stabilit în speță - în raport de probele administrate - că reclamanta intimată a încheiat cu pârâta recurentă un contract-autorizație pentru utilizarea repertoriului gestionat de cea din urmă, Înalta Curte constată că aprecierea în sensul că părțile justifică legitimarea procesual activă, și respectiv cea pasivă este în deplin acord cu menționata normă apartenentă legii speciale și cu reglementarea de principiu ce se regăsește în art. 969 din C. civ. de la 1864.

Se cere a fi menționat că, în speță, nu s-au analizat sau recunoscut drepturi ce decurg din utilizarea de către reclamanta intimată a repertoriului pe care aceasta îl gestionează, ci - așa cum s-a arătat anterior - au fost evaluate drepturi în privința cărora reclamanta își exercită prerogativele de organism de gestiune colectivă.

Prin urmare, sunt lipsite de orice corespondent cu conținutul deciziei recurate argumentele prin care recurenta evocă interdicția legală ca organismele de gestiune colectivă să utilizeze ele însele repertoriul protejat.

Argumentele reiterate în sensul că instanța de apel a recalificat pretențiile reclamantei, nesocotind astfel principiul disponibilității și al rolului activ au fost analizate deja în cadrul motivului de recurs fondat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Cum simpla reiterare a acestor argumente nu relevă vreun aspect de greșită interpretare sau aplicare a vreunei norme de drept material, nu există fundamentul necesar realizării unei analize suplimentare în coordonatele motivului de casare reglementat prin pct. 8 al aceluiași art. 488 din C. proc. civ.

Mai invocă recurenta, în coordonatele art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., aplicarea greșită a prevederilor art. 1166 și a art. 1321 din C. civ., cu referire la analiza relativă la excepția lipsei calității procesual pasive.

O primă observație care se impune este aceea că prevederile art. 1166 și ale art. 1321 din C. civ. adoptat în anul 2009 nu sunt aplicabile litigiului pendinte, pentru că acesta are ca premisă un contract încheiat anterior intrării în vigoare a noului C. civ., iar acest ultim cod se aplică numai actelor juridice încheiate sub imperiul său, după cum reise din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 6 alin. (5): "Dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare".

Argumentele (reiterate în recurs) referitoare la invocata rezolvire de drept a licenței neexclusive nr. 02TV/24.01.2011, prin raportare la înștiințarea/adresa trimisă de recurentă intimatei pârâte la data de 21.08.2005, nu sunt de natură a releva vreun viciu de nelegalitate a deciziei supuse controlului judiciar. Așa cum s-a reținut, instanța de apel a constatat că această din urmă adresă este ulterioară perioadei în litigiu și că denunțarea/rezoluțiunea operează numai pentru viitor.

Altfel spus, nu s-a reținut lipsa oricărei eficacități a adresei de reziliere din luna august 2015, ci s-a apreciat că aceasta nu are aptitudinea de a produce vreun efect pentru perioada în litigiu, pentru că această perioadă este anterioară comunicării ei către cocontractantul B.. Analiza astfel realizată relevă aplicarea prevederilor art. 1020-1021, coroborat cu art. 969 alin. (2) din C. civ. de la 1864, norme ce conferă părților contractante dreptul de a conveni cu privire la modalitatea în care se produce rezoluțiunea/rezilierea unei convenții.

Or, recurenta nu evidențiază vreun aspect de nelegalitate a aprecierilor făcute în sensul arătat de instanța de apel, spre a oferi suportul unui control judiciar specific recursului. Simpla reluare a acelorași argumente nu indică vreun reper critic adecvat spre a face posibilă o analiză, în recurs, relativă la pretinsa aplicare eronată a normelor aparținând, ci reprezintă o critică pur formală.

Cât privește documentul Scrisoare de punere în întârziere-incălcare nr. 2015/4027 trimis de Secretarul General al Comisiei Europenecătre Reprezentanța permamentă a României pe lângă Comisia Europeană, pe care recurenta îl invocă, nu se poate reține că reprezintă un reper apt pentru evauarea legalității deciziei supuse controlului judiciar, atâta vreme cât respectiva scrisoare nu constituie un act normativ, ci este numai o solicitare (punere în întârziere) de conformare a legislației naționale la legislația europeană, care nu a fost emisă la o dată din interiorul perioadei la care se referă litigiul.

Și argumentele referitoare la depunerea contractelor de cesiune și la dispoziția instanței de apel de respingere a cererii de administrare efectuare a unei expertize contabile care să stabilească ponderea utilizării sunt unele care au fost analizate în cadrul motivului de recurs fondat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Constatând că ele sunt reiterate în aceiași termeni în cadrul motivului de recurs fondat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., fără ca recurenta să fi evidențiat vreun aspect de greșită interpetare sau aplicare a unor norme de drept material relevante cauzei, Înalta Curte apreciază că se impune constatarea caracterului lor nefondat, atâta vreme cât recurenta nu a concretizat un reper de drept apt a determina o evaluare deosebită de cea deja realizată.

Împrejurarea - din nou evocată în motivele de recurs - că recurenta și-a exercitat dreptul de a înceta relațiile contractuale în conformitate cu prevederile art. 8 din autorizația licență neexclusivă de utilizare a operelor muzicale nu este de natură a releva nelegalitatea deciziei recurate, în condițiile în care s-a reținut (iar recurenta nu contestă) faptul că voința societății pârâte de a rezilia contractul respectiv nu a fost manifestată anterior anului 2015, spre a putea fi plasată înăuntrul perioadei la care se referă litigiul (adică 01.10.2012- 30.06.2014).

Întîrzierea la plata remunerațiilor din partea societății recurente reprezintă, în lumina prevederilor art. 1020 din C. civ. de la 1864, expresia unei conduite de neîndeplinire a obligațiilor contractuale care dă naștere dreptului cocontractantului de a cere rezoluțiunea contractului. O atare conduită nu numai că nu este de natură a genera de plin drept rezoluțiunea convenției, dar nici nu conferă debitorului obligației neexecutate dreptul de a se sustrage de la consecințele conduitei sale invocând încetarea contractului, atâta vreme câtă art. 1021 din același C. civ. conferă dreptul de a invoca o asemenea sancțiune numai în favoarea părții "în privința căreia angajamentul nu s-a executat".

Fără temei reproșează recurentul instanței de apel că nu a analizat critica (din apel) privind efectele înștiințării prin care această parte a transmis reclamantei intimate intenția sa de încetare a legăturilor contractuale, în condițiile în care considerentele deciziei recurate relevă în mod neechivoc faptul că au fost evaluate efectele respectivei înștiințări și s-a apreciat că ele nu interesează perioada la care se referă litigiul pendinte, pentru că este ulterioară acestei perioade, iar efectele sale se produc numai pentru viitor.

O ultimă critică susținută de recurentă în coordonatele motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este aceea că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 123

2

alin. (1) lit. d) din Legea nr. 8/1996 (renumerotat art. 146 alin. (1) lit. d), după republicarea legii), apreciind că radiodifuzarea de opere muzicale se referă și la transmiterea de opere muzicale însoțite de imagini prin intermediul televiziunii - în cazul de față imaginile fiind făcute pentru pentru a însoți muzica, iar nu muzica pentru a da fundal sonor imaginilor.

Și în dezvoltarea acestei critici, recurenta se limitează la a reitera argumente susținute în fața instanțelor de fond și apel, fără a releva vreun aspect de nelegalitate a aspectelor reținute de instanța de apel relativ la modalitatea de transmitere a operelor muzicale.

Prin urmare, se constată că nu există suportul critic necesar identificării unui viciu de nelegalitate a deciziei supuse controlului judiciar din perspectiva prevederilor art. 123

2

alin. (1) lit. d) din Legea nr. 8/1996.

Împrejurarea - evocată - că videoclipurile ar reprezenta operele audiovizuale relativ la care drepturile de autor sunt supuse gestiunii colective facultative nu relevă vreun criteriu legal imperativ care să fi fost ignorat de instanța de apel în aprecierea potrivit căreia, în concret, recurenta pârâtă difuzează, în principal, muzică (mai concret opere muzicale) însoțită de imagini, deosebindu-se de operele audiovizuale prin aceea că nu reprezintă imagini care au doar ca fundal sonor opere muzicale.

Înalta Curte notează că interpretarea astfel dată de instanța de apel categoriei operelor audiovizuale este în deplin acord cu prevederile art. 64 din Legea nr. 8/1996 (forma legii în vigoare în perioada la care se referă litigiul) care relevă, astfel, caracterul secundar și nedeterminant al muzicii: "Opera audiovizuală este opera cinematografică, opera exprimată printr-un procedeu similar cinematografiei sau orice altă operă constând dintr-o succesiune de imagini în mișcare, însoțite sau nu de sunete".

Or, în condițiile în care nu s-a demonstrat caracterul eronat al statuării instanței de apel că pârâta recurentă datorează - pe temei contractual - remunerații pentru că difuzează opere muzicale supuse gestiunii colective obligatorii, trebuie reținut că alegațiile recurentei relative la necesitatea unui mandat ce ar trebui exhibat de reclamantă pentru exercitarea gestiunii colective faculative au caracter pur ipotetic și nu au aptitudinea de a releva aspecte de nelegalitate a deciziei supuse controlului judiciar.

Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor aduse de recurentă hotărârii instanței de apel.

Prin urmare, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., urmează a se dispune respingerea recursului, astfel cum acesta a fost susținut prin criticile analizate anterior.

Având în vedere că, față de soluția de respingere a recursului, recurenta se află în poziția procesuală de parte care a pierdut procesul, în sensul prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a se dispune, față de cererea intimatei de acordare a cheltuielilor avansate în cadrul judecății în recurs, obligarea acesteia la plata către intimată a cheltuielilor de judecată în sumă de 2.975 RON reprezentând onorariu asistență juridică, potrivit înscrisurilor doveditoare depuse la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L., împotriva încheierii de ședință din 11 decembrie 2019 și deciziei nr. 1377A din 22 octombrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă recurentul la plata către intimatul B. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.975 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 noiembrie 2021.