ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 830/2021

Obiectul cauzei: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 22.09.2015 sub nr. x/2015, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B., obligarea acesteia: - la plata către A. a sumei de 63.174,12 RON, inclusiv TVA, reprezentând remunerații restante datorate de pârâtă cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru radiodifuzarea operelor muzicale în trimestrele III și IV 2014 și trimestrele I si II 2015, pe posturile sale de radio: x; - la plata sumei de 9.771,31 RON, reprezentând penalități de 0,1%/zi de întârziere, aferente remunerațiilor neachitate pentru trimestrele III si IV 2014 și trimestrele I si II2015, penalități calculate pana la data de 21.09.2015; - la plata penalităților de întârziere de 0,1%/zi de întârziere începând cu data de 22.09.2015 și până la plata efectiva a sumei de 63.174,12 RON, reprezentând remunerații restante; - la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu (taxa de timbru, onorariu avocat, onorariu expert, etc.).

Sentința Tribunalului București Prin sentința civilă nr. 1272 din 18.10.2016, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B., a obligat pârâta la plata remunerației în cuantum de 60.117,03 RON inclusiv TVA, reprezentând remunerația pentru perioada trimestrele III, IV 2014 - trimestrele I, II 2015, la 9.771,31 RON penalități de întârziere de 0,1%/zi de întârziere aferente perioadei trimestrele III, IV 2014-trimestrele I, II 2015, calculate până la data de 21.09.2015, precum și la plata în continuare a penalităților de întârziere de 0,1%/zi de întârziere până la plata efectivă și a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.100 RON.

Decizia Curții de Apel București Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 159A din 14 februarie 2018, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. B. și a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 50.946,87 RON fără TVA, reprezentând remunerație pentru radiodifuzarea operelor muzicale pentru trimestrele III și IV 2014 și trimestrele I și II 2015; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a penalităților de întârziere aferente de 0,1% pe zi de întârziere; au fost păstrate restul dispozițiilor sentinței.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV- a civilă au declarat recurs reclamanta A. și pârâta S.C. B. 4.1. Recurenta-reclamantă A. a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la instanța de apel pentru rejudecarea apelului. Într-o primă critică, s-a arătat că hotărârea recurată este dată cu încălcarea art. 521 alin. (3) C. proc. civ., reclamanta învederând că nu există o decizie prin care să se fi dezlegat chestiunea de drept privitoare la aplicabilitatea sau nu a art. 126 alin. (1) lit. a) și a) art. 129 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal pentru colectarea de către organismul de gestiune colectivă a remunerațiilor datorate de utilizatori pentru dreptul de autor de radiodifuzare a operelor muzicale reglementat de art. 13 lit. g) din Legea 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe. Contrar hotărârii apelate, Decizia nr. 48/2017 a Înaltei Curți de Casație si Justiție nu dezleagă chestiunea de drept a aplicabilității normelor referitoare la TVA și pentru cazul dreptului patrimonial de autor de radiodifuzare a operelor muzicale reglementat de art. 13 lit. g) din Legea 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe. O doua critică vizează încălcarea prevederilor art. 10 C. civ. referitoare la interzicerea analogiei, susținându-se că instanța de apel a interpretat și a aplicat prin analogie dispozițiile art. 126 alin. (1) lit. a) și art. 129 din Legea nr. 571/2013 privind Codul fiscal, astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 48/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deși privesc altă problemă de drept. Recurenta a arătat că instanța a dat o interpretarea prea restrânsă art. 126 alin. (1) lit. a) și art. 129 din Legea nr. 571/2013 privind Codul fiscal, atunci când a stabilit că acesta nu se aplică în cazul autorizării folosinței dreptului patrimonial de autor de radiodifuzare a operelor muzicale. Pentru a restrânge interpretarea textelor de lege anterior menționate, instanța de apel și-a întemeiat hotărârea pe decizia nr. 48/2017 a Înaltei Curții de Casație si Justiție și prevederile art. 521 alin. (3) C. proc. civ., însă din coroborarea considerentelor deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curții de Casație si Justiție cu dispozițiile art. 98 alin. (1) lit. g) 1 ) si art. 106 5 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe rezultă neîndoielnic motivul pentru care s-a reținut că nu intră în sfera operațiunilor impozabile în scopuri de TVA colectarea remunerațiilor pentru cele două categorii de drepturi conexe reglementate, care este cu totul altul decât cel reținut de instanța de apel. În condițiile în care, în absenta dreptului de autorizare, nu are loc o transmitere a folosinței drepturilor conexe, sumele datorate în acele situații sunt în fapt și în drept despăgubiri și nu remunerații datorate în schimbul autorizării (transmiterii folosinței drepturilor). Prin derogare de la prevederile art. 126 si art. 129, prin dispozițiile exprese ale art. 137 din Legea nr. 571/2013 privind Codul fiscal se statuează că nu există o prestare de servicii și nu se datorează TVA în cazul despăgubirilor (daunelor interese) stabilite prin hotărâre judecătorească. Cu totul alta este situația litigioasă dedusă judecății în prezenta speță. În cauză există un drept de autorizare în favoarea pârâtei, drept reglementat în mod expres de art. 13 lit. g) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe. În temeiul și în exercitarea acestui drept a fost emisă autorizația de licență neexclusivă care a permis intimatei folosința neexclusivă a drepturilor patrimoniale de autor, în limitele autorizației acordate. O altă critică se referă la încălcarea principiului neutralității fiscale, care reglementează impozitele indirecte, asa cum este cazul TVA-ului. Reclamanta a susținut că hotărârea recurată nu ține seama de întregul lanț al activității de gestiune colectivă, anume titlular de drepturi patrimoniale de autor, A. și utilizatorul final. Astfel, utilizatorul plătește către A. remunerații, iar asociația repartizează si plătește aceste remunerații către titularii de drepturi patrimoniale de autor. În acest lanț, titularii de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale editori persoane juridice, persoane fizice autorizate și organisme similare din străinătate sunt persoane impozabile în scopul perceperii TVA-ului. În situația în care nu se colectează TVA de la utilizatori, A. va trebui sa plătească titularilor de drepturi de autor, din resurse proprii taxa pe valoarea adăugată în procent de 19% aplicat asupra remunerațiilor. S-a arătat de către recurentă că Legea 8/1996 interzice organismului de gestionare colectivă să obțină venituri din care să poată acoperi nivelul de 19% al TVA-ului. Consecința va fi aceea că autorii ar fi obligați să factureze TVA și să și-l plătească tot ei, ceea ce nu este admisibil conform legislației. Reclamanta învederează faptul ca reținerea de 15% reprezintă o contribuție a autorilor, aplicată sub forma unei cote părți din remunerațiile ce le revin, ce este destinată exclusiv acoperirii cheltuielilor comune de funcționare a asociației non-profit A. pe care au constituit-o sau la care au aderat ulterior. Recurenta a făcut referire și la caracteristicile impozitelor indirecte, ce au fost definite în jurisprudența CJUE, respectiv în cauza C-475/03-Banca popolare di Cremona la punctul 28, care sunt următoarele: aplicarea generală a TVA-ului în cazul tuturor tranzacțiilor care au ca obiect bunuri și servicii, stabilirea cuantumului acestuia proporțional cu prețul perceput de către persoana impozabilă în schimbul bunurilor și serviciilor pe care le furnizează; perceperea acestei taxe în fiecare etapă a procesului de producție și de distribuție, inclusiv în cea a vânzării cu amănuntul, indiferent care ar fi numărul tranzacțiilor intervenite anterior; deducerea TVA-ului datorat de o persoană impozabilă din sumele achitate în cadrul etapelor precedente ale procesului de producție și distribuție, astfel încât taxa să se aplice, într-o etapă determinată, numai valorii adăugate în acea etapă; sarcina finală a taxei menționate să revină în cele din urmă consumatorului. A mai susținut recurenta că, în speță, este încălcat principiul neutralității fiscale, întrucât TVA va fi aplicat numai pe ultima parte a lanțului de efectuare a prestărilor de servicii și va fi suportat de către A., care nu este consumatorul final, fără a avea dreptul de deducere, dacă prestațiile pentru care se datorează remunerațiile nu sunt supuse impozitării. 4.2. Recurenta-pârâtă S.C. B. a invocat motivul de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că decizia instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a art. 3 lit. d) din Metodologia aprobată prin Decizia ORDA nr. 432/2006. În dezvoltarea criticilor formulate, pârâta a arătat că instanța de apel a respins ca nefondată critica întemeiată pe prevederile art. 3.1. din Autorizația licență 11/R/03.11.2009, care stabilea plata unei remunerații trimestriale de 3,5% din baza de calcul reprezentând totalitatea veniturilor trimestriale ale pârâtei obținute de activitățile de radiodifuziune. Astfel, Curtea de Apel, însușindu-și judecata primei instanțe de fond, a reținut că remunerația datorată de pârâtă se calculează prin aplicarea procentului de 4% prevăzut la art. 3 lit. d) din Metodologia aprobată prin Decizia ORDA nr. 432/2006, iar nu de 3,5%, astfel cum s-a prevăzut contractual. Având în vedere principiile legate de procesul echitabil în fața unui judecător imparțial, cu referire concretă la art. 6 din Convenția Europeană, recurenta arată că se impunea pentru instanța de apel a verifica calculul și concordanța sumelor percepute prin acțiunea introductivă cu referire concretă la sumele solicitate de A. pe diferite perioade pentru cinci posturi de radio pentru care s-au calculat remunerații și penalități individuale în baza aceleiași Autorizații de Licență neexclusivă de utilizare a operelor muzicale pentru emisiuni radio. Astfel potrivit art. 3.1. din Autorizația licență nr. x/03.11.2009 pârâta se obliga să plătească organismului de gestiune colectivă A. o remunerație trimestrială de 3,5% din baza de calcul reprezentând totalitatea veniturilor trimestriale obținute de activitățile de radiodifuziune. Potrivit art. 3.4 din autorizația menționată anterior pârâta se obliga să plătească trimestrial în a 26-a zi a lunii umătoare trimestrului caracteristic remunerația prevăzută la art. 3.1. din autorizație. Prin urmare, raporturile juridice dintre părți erau cârmuite de convenția din 03.11.2009, când a fost emisă de către reclamanta A. neexclusivă de utilizare a operelor muzicale pentru emisiuni Radio înregistrată sub numărul x l/R/03.11.2009. Instanța de fond, fără a analiza această apărare, a stabilit că pârâta avea obligația plății unei remunerații procentuale "reprezentând 4% din veniturile trimestriale, obținute din activitatea de radiodifuziune, cu titlu de drepturi de autor pentru radiodifuzarea operelor muzicale de către pârâta pe postul C., în perioada trimestrului III 2013-trimestrul 2015" - potrivit Metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 432/2006. În afară de faptul că se face trimitere la un alt post de Radio "C." și la o altă perioadă de timp "trimestrul III 2013 - trimestrul III 2015" decât cea solicitată în cererea introductivă, instanța nu a analizat pretențiile reclamantei prin prisma contractului încheiat între părți, ci a trimis la o bază de calcul dintr-o Metodologie a unei Decizii ORDA. Instanța de apel, fiind învestită cu această critică, a reținut că procentul de 3,5 % stabilit contractual era aplicabil pentru o pondere de 70% a utilizării operelor muzicale în programele pârâtei, însă potrivit rapoartelor comunicate la A., ponderea cumulată de utilizare a operelor muzicale este de 86,5%, fiind compusă din 71% opere muzicale de pe fonograme de comerț și 15% opere muzicale de pe fonogramele publicate în scop comercial. Potrivit dispozițiilor art. 3 lit. d) din Metodologia aprobată prin Decizia ORDA nr. 432/2006 - remunerația procentuală se raportează la procentul de 4% din baza de calcul în cazul în care durata operelor muzicale depășește 75% din durata totală de emisiei. Potrivit art. 3.1. din Autorizația de licență 1 l/R/03.11.2009, pârâta se obliga să plătească organismului de gestiune colectivă A. o remunerație trimestrială de 3,5% din baza de calcul reprezentând totalitatea veniturilor trimestriale obținute de activitățile de radiodifuziune. Pârâta a apreciat că în situația de față, raportat la procentul de 71% opere muzicale de pe fonograme de comerț, acesta se situează sub procentul de 75% prevăzut de art. 3 lit. d) din Metodologia aprobată prin Decizia ORDA nr. 432/2006, astfel că procentul la care trebuia stabilită remunerația era acela de 3,5%. În cauză, niciuna dintre părțile din litigiu nu a formulat întâmpinare.

Procedura de filtru Prin încheierea din 4 decembrie 2018 au fost admise în principiu recursurile declarate de reclamantă și de pârâtă și a fost acordat termen de judecată la data de 22 ianuarie 2019. Prin încheierea din 26 martie 2019 s-a dispus suspendarea judecății recursurilor până la pronunțarea unei hotărâri preliminare de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, sesizată în dosarul nr. x/2015 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Prin încheierea din 16 martie 2021, Înalta Curte a dispus repunerea pe rol a cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 415 alin. (3) C. proc. civ. și a acordat termen de judecată la 13 aprilie 2021. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți i) Recursul declarat de reclamanta A. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Motivele de recurs se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă. Trebuie subliniat că obiectul acțiunii privește, printre altele, și aspectul referitor taxarea din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată a unor operațiuni juridice care au ca obiect comunicarea publică a unor opere muzicale prin intermediul unui organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor asupra acestor opere. Reclamanta a susținut că, spre deosebire de operațiunile desfășurate de organismul de gestiune colectivă care gestionează colectiv drepturile conexe ale artiștilor interpreți sau executanți pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică a înregistrărilor sonore conținând fixarea prestațiilor artistice ale acestora, colectarea de către A. a remunerațiilor cuvenite autorilor de opere muzicale pentru comunicarea publică în spectacole a operelor muzicale reprezintă o operațiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată. Prin decizia recurată, instanța de apel a făcut aplicarea prin analogie a raționamentului dezvoltat în Decizia nr. 48/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care, în interpretarea dispozițiilor art. 126 alin. (1) lit. a) și art. 129 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, art. 98 alin. (1) lit. g) 1 ) și art. 106 5 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, s-a statuat că nu reprezintă o operațiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată colectarea de către organismul de gestiune colectivă a remunerațiilor cuvenite artiștilor interpreți și executanți pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică a înregistrărilor sonore conținând fixarea prestațiilor artistice ale acestora. Instanța de apel a considerat că, din perspectiva legislației fiscale, nici organismul de gestiune colectivă din prezenta cauză nu desfășoară o operațiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată, cu toate că nu este vorba despre aceleași drepturi patrimoniale ca cele din cauza în care s-a pronunțat hotărârea prealabilă menționată. Drept urmare, invocând drept motiv de ordine publică aplicarea Deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curți, apelul pârâtei a fost admis, iar sentința apelată a fost schimbată în parte, în sensul înlăturării din cuprinsul obligației stabilite de tribunal în sarcina pârâtei, a sumei corespunzătoare TVA, aplicată la remunerațiile restante datorate și la a căror plată a fost obligată. Înalta Curte reține că motivele invocate de reclamantă sunt fondate deoarece dispozițiile referitoare la TVA din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal (aplicabilă ratione temporis pretențiilor reclamantei vizând anul 2012) reflectă în dreptul național conținutul Directivei 2006/112/CE a Consiliului privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88/UE a Consiliului din 7 decembrie 2010, ca efect al transpunerii în dreptul intern. Din acest punct de vedere, este relevantă interpretarea dată acestei directive de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, sens în care, într-un alt litigiu aflat pe rolul instanței supreme s-a adresat instanței europene o întrebare preliminară în legătură cu caracterul impozabil în scop de TVA al colectării remunerațiilor pentru comunicarea publică a operelor muzicale și, în funcție de răspuns, o întrebare în legătură cu calitatea de persoană impozabilă a reclamantei. În prezentul litigiu, având în vedere că obiectul cauzei este similar cu cel în care a fost sesizată Curtea de la Luxembourg în dosarul nr. x/2015, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța a suspendat judecarea recursurilor până la pronunțarea de către de CJUE a unei hotărâri preliminare ce a făcut obiectul cauzei C-501/2019 (ECLI:EU:C:2021:50). Prin Hotărârea din 21 ianuarie 2021, instanța europeană a statuat următoarele: "Articolul 2 alin. (1) litera (c) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88/UE a Consiliului din 7 decembrie 2010, trebuie interpretat în sensul că un titular de drepturi de autor asupra unor opere muzicale efectuează o prestare de servicii cu titlu oneros în beneficiul unui organizator de spectacole, consumator final, atunci când acesta este autorizat, printr-o licență neexclusivă, să comunice public aceste opere în schimbul plății unor remunerații percepute de un organism de gestiune colectivă desemnat, care acționează în nume propriu, dar în contul acestui titular de drepturi de autor. 2) Articolul 28 din Directiva 2006/112/CE, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88, trebuie interpretat în sensul că organismul de gestiune colectivă, care percepe în nume propriu, dar în contul titularilor de drepturi de autor de opere muzicale, remunerațiile care le sunt datorate în schimbul autorizației de comunicare publică a operelor lor protejate, acționează în calitate de "persoană impozabilă " în sensul acestui articol și, prin urmare, se consideră că a primit această prestare de servicii de la acești titulari, înainte de a o furniza personal consumatorului final. Într-o asemenea situație, acest organism este obligat să emită facturi în nume propriu pentru consumatorul final, în care să figureze remunerațiile percepute de la acesta, cu taxa pe valoarea adăugată (TVA). Titularii de drepturi de autor sunt la rândul lor obligați să emită către organismul de gestiune colectivă facturi cu TVA pentru prestația furnizată în temeiul remunerațiilor primite." Cu alte cuvinte, prin hotărârea pronunțată în cauza C-501/2019, Curtea a stabilit că un titular de drepturi de autor asupra unor opere muzicale efectuează o prestare de servicii cu titlu oneros în beneficiul unui organizator de spectacole, consumator final, atunci când acesta este autorizat să comunice public aceste opere în schimbul plății unor remunerații percepute de un organism de gestiune colectivă. În consecință, efectuarea prestării de servicii atrage aplicabilitatea taxei pe valoare adăugată în sensul directivelor europene incidente în această materie. Ca atare, în interpretarea art. 28 din aceeași Directivă - transpus în art. 129 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 -, organismul de gestiune colectivă, care percepe în nume propriu, dar în contul titularilor de drepturi de autor de opere muzicale, remunerațiile care le sunt datorate în schimbul autorizării comunicării publice a operelor lor, acționează în calitate de "persoană impozabilă" și, prin urmare, se consideră că a primit această prestare de servicii de la acești titulari, înainte de a o furniza consumatorului final. Față de dezlegarea dată de CJUE în cauza C-501/19, care are prioritate față de dreptul intern, urmează a fi înlăturat argumentul instanței de apel privind aplicabilitatea prin analogie a Deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curți de Casație - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Așa fiind, modalitatea în care instanța de apel a soluționat cererea de obligare a pârâtei la plata TVA nu corespunde interpretării date de instanța europeană articolului 2 alin. (1) litera (c) și articolului 28 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum au fost modificate prin Directiva 2010/88/UE a Consiliului din 7 decembrie 2010. Înalta Curte constată că motivul de recurs privind aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. apare ca fiind fondat, recursul reclamantei urmând să fie admis, hotărârea recurată să fie casată, cu trimitere cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, urmând ca instanța de apel să analizeze raportul juridic stabilit între părți ca pe o prestare de servicii cu titlu oneros supusă impozitării din punctul de vedere al TVA, din perspectiva statuărilor instanței europene în cauza C-501/2019 anterior citată. ii) Recursul declarat de pârâta S.C. B. este nefondat Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul S.C. B. este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Motivele de recurs se încadrează parțial în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă. Este nefondată critica referitoare la aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. d) din Metodologia aprobată prin Decizia ORDA nr. 432/2006 privind calculul remunerațiilor datorate de pârâtă. Astfel, în măsura în care instanța de apel a statuat că din probele administrate în cauză rezultă că durata operelor muzicale depășește 75% din durata totală a emisiei postului de radio, atunci în mod corect s-a constatat că au devenit incidente dispozițiile art. 3 lit. d) din Metodologia aprobată prin Decizia ORDA nr. 432/2006 în sensul că remunerația procentuală se raportează la procentul de 4% din baza de calcul, nu la 3,5%, așa cum susține pârâta. Înalta Curte, în acord cu instanța de apel, reține că în conformitate cu dispozițiile art. 3.1. și 3.2. din Autorizația de licență nr. x/03.11.2009 pârâta s-a obligat să plătească o remunerație de 3,5% către A., în situația în care se constată o pondere de 70% a utilizării operelor muzicale în programele S.C. B.. Totodată, se reține că potrivit art. 3.3.din autorizație, remunerația procentuală se raportează la procentul de 4% din baza de calcul în cazul în care durata cumulată a operelor muzicale depășește 75% din durata totală de emisie. Or, instanța de apel a reținut din rapoartele depuse la dosarul cauzei că durata difuzării operelor muzicale depășește durata convenită prin art. 3.1.și art. 3.2. din autorizația de licență neexclusivă, ceea ce determină incidența dispozițiilor din Metodologia aprobată prin Decizia ORDA nr. 432/2006. Înalta Curte constată că este nefondată critica pârâtei în sensul că instanța de apel nu a analizat criticile din apel referitoare la calculul efectuat pentru stabilirea remunerației. Examinând actele și lurările dosarului, precum și hotărârea atacată, Înalta Curte reține că instanța de apel a analizat susținerile apelantei S.C. B., a verificat incidența dispozițiilor legale prin raportare la dispozițiile din Autorizația de licență neexclusivă nr. 11/03.11.2009 și a efectuat raționamentul jurisidicțional care a permis pronunțarea soluției în cauză, cu respectarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității. Critica formulată de pârâtă, că procentul utilizării operelor muzicale de pe fonogramele de comerț se situează sub cel de 75% care determină incidența art. 3 lit. d) din metodologia menționată anterior, se subsumează unor aspecte de netemeinicie, presupunând, în esență, ca instanța de recurs să reevalueze probele administrate în fața instanțelor anterioare pentru a determina situația de fapt, respectiv să stabilească, pe baza înscrisurilor depuse de părți care este procentul difuzării operelor muzicale de către pârâtă. Or, o astfel de argumentare nu reprezintă în realitate o critică a greșitei aplicări a legii, ci tinde la schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel, aspect incompatibil cu structura recursului, așa cum este reglementat prin Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. cu mențiunea că dispozițiile art. 483 din actul normativ menționat îngăduie ca prin intermediul recursului să fie dedusă analizei numai conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.: "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile." În mod constant, în jurisprudența sa, Înalta Curte a statuat că interpretarea greșită a probelor cauzei este o chestiune de netemeinicie care nu se încadrează în motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 C. proc. civ. În cauză, instanța anterioară a administrat un probatoriu corespunzător, încuviințând solicitările reclamantului, precum și pe cele ale pârâtului, care au depus documente menite să dovedească situația de fapt dedusă judecății. Reiterăm că scopul dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ. este acela de a reglementa o cale de atac ce poate fi exercitată exclusiv pentru motive de nelegalitate nu și de netemeinicie. După abrogarea C. proc. civ. din 1865, recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate, aspect confirmat și de structura art. 488, care prevede expres și limitativ motivele de casare, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea probelor. Or, criticile formulate în recurs trebuie să aibă aptitudinea de a demonstra aplicarea greșită a legii de către instanța de apel, nu schimbarea situației de fapt, adică a situației premisă la care se aplică norma de drept. Așa fiind, critica referitoare la stabilirea procentului utilizării operelor muzicale de pe fonogramele de comerț nu poate fi analizată de instanța de recurs, deoarece privește situația de fapt și nu poate fi subsumată niciunuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. De asemenea, și celelalte critici formulate de pârâtă referitoare la numărul posturilor de radio, la denumirea acestora și la perioada de timp pentru care se calculează remunerația reprezintă chestiuni de evaluare a probatoriului și nu de nelegalitate și, pe cale de consecință, nu pot face obiectul analizei instanței de recurs. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul pârâtei S.C. B., ca nefondat. Trebuie subliniat că instanța supremă a fost învestită cu judecarea a două cereri de recurs, prima dintre ele, respectiv cea formulată de reclamantă, determinând admiterea recursului casarea deciziei și trimiterea spre rejudecare a cauzei cu privire la TVA-ul datorat de pârâtă pentru remunerațiile plătite reclamantei, iar cealaltă, respectiv cererea de recurs a pârâtei a fost respinsă ca nefondată. În acest context, urmare a respingerii recursului declarat de pârâtul S.C. B., în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., acesta datorează cheltuieli de judecată în sumă de 1500 RON reprezentând jumătate din onorariul de avocat plătit în recurs de reclamanta A., cu mențiunea că onorariul de avocat a fost plătit, atât pentru combaterea recursului formulat de pârât, cât și pentru susținerea propriului recurs. Or, dacă soluția pronunțată în propriul recurs a determinat casarea cu trimitere a deciziei recurate, atunci cheltuielile de judecată vor fi recuperate după încheierea procesului și tranșarea litigiului dedus judecății.