ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 402/2021

Ședința publică din data de 9 martie 2021

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2016 din data de 28.11.2016, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei la plata remunerației in cuantum de 20.448 RON, reprezentând drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale pentru radiodifuzarea operelor muzicale de către pârâtă pe postul Radio C., în trimestrele 1 2015- III 2016, plata către A. a sumei de 4.747,20 RON, reprezentând penalități de întârziere de 0,1%lzi de întârziere, calculate până la data de 03.11.2016 pentru întârzierea plații remunerațiilor restante în cuantum de 20.448 RON, aferente trimestrelor 1 2015- III 2016, plata către A. a penalităților de 0,1%/zi de întârziere, pentru perioada cuprinsă între data de 04.11.2016 și data plății efective, aferente remunerațiilor restante în suma de 20.448 RON, datorate pentru trimestrele 1 2015 - III 2016, plata cheltuielilor de judecată privind prezenta cauză.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal

Prin sentința civilă nr. 1251 din 22.09.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L.; a obligat pârâta la plata către reclamant a următoarelor sume: 20.448,00 RON, cu TVA inclus, reprezentând remunerație minimă pentru radiodifuzarea pe postul de radio a operelor muzicale Radio C. în perioada trimestrele I 2015- III 2016, precum și la plata penalităților de întârziere de 0,1%/zi de întârziere aferente acestei sume, în cuantum de 4.747,20 RON, calculate până la data de 03.11.2016, precum și în continuare, începând cu data de 04.11.2016 și până la plata efectivă a remunerației; a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în suma de 100 RON.

I.3. Hotărârea pronunțată în apel de curtea de apel

Prin decizia nr. 583/A/16.05.2018 Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a admis apelul; a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 16.800 RON și la plata penalităților de întârziere în procent de 0,1% pe zi de întârziere, de la scadență până la plata efectivă a debitului principal.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 583A din data de 16 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă decizii au declarat recurs ambele părți.

II.1. Motivele de recurs formulate de reclamantă

Recurenta-reclamantă A. a întemeiat generic recursul pe dispozițiile art. 483 și urm. C. proc. civ., formulând următoarele critici:

- Hotărârea recurată este dată cu încălcarea art. 521 alin. (3) C. proc. civ., întrucât nu există o decizie pronunțată potrivit dispozițiilor art. 519-521 C. proc. civ. prin care să se fi dezlegat chestiunea de drept privind aplicabilitatea art. 126 alin. (1) lit. a) și art. 129 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal pentru colectarea, de către organismul de gestiune colectivă, a remunerațiilor datorate de utilizatori pentru dreptul de autor de radiodifuzare a operelor muzicale, reglementat de art. 13 lit. g) din Legea nr. 8/1996. Contrar hotărârii atacate, Decizia nr. 48/2017 a Înaltei Curți nu dezleagă această problemă, instanța de apel aplicând prin analogie această decizie, și altor drepturi patrimoniale decât cele cu privire la care a fost dezlegată chestiunea de drept;

- Hotărârea recurată este dată cu încălcarea art. 10 C. civ., care interzice aplicarea prin analogie a legii, instanța de apel soluționând cauza din această perspectivă, fără a realiza o interpretare și aplicare proprie a normelor de drept material incidente în această speță;

- Hotărârea recurată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 126 alin. (1) lit. a) și art. 129 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal și art. 13 lit. g) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, respectiv a dat o interpretare prea restrictivă acestor texte legale atunci când a stabilit că ele nu se aplică în cazul autorizării folosirii dreptului patrimonial de autor de radiodifuzare a operelor muzicale. Prin Decizia nr. 48/2017 a Înaltei Curți, pronunțată în mecanismul hotărârii prealabile, s-a reținut că pentru cele două drepturi conexe nu există un drept de a autoriza sau de a interzice folosința drepturilor, ci doar un drept la o remunerare echitabilă. În condițiile în care, în absența dreptului de autorizare, nu are loc o transmitere a folosinței drepturilor conexe, sumele datorate în acele situații sunt, în fapt și în drept, despăgubiri iar nu remunerații, datorate în schimbul autorizării (transmiterii folosirii drepturilor). Prin derogare de la prevederile art. 126 și art. 129, prin dispozițiile exprese ale Legii nr. 571/2003, se statuează că nu există o prestare de serviciu și nu se datorează TVA în cazul despăgubirilor stabilite prin hotărâre judecătorească. În prezenta cauză însă, este vorba de o altă situație litigioasă, și anume de un drept de autorizare reglementat expres de art. 13 lit. g) din Legea nr. 8/1996, în temeiul căruia a fost încheiată între părți autorizația licență neexclusivă care a permis intimatei folosința neexclusivă a drepturilor patrimoniale de autor, în limitele autorizației acordate. Potrivit art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 în forma în vigoare la data utilizării operelor muzicale, autorizația licență neexclusivă se acordă în schimbul unei remunerații;

- Hotărârea recurată încalcă principiul neutralității fiscale care reglementează impozitele indirecte, așa cum este cazul TVA, în sensul că nu ține seama de întregul lanț al activității de gestiune colectivă, în cadrul căruia titularii de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale editori, persoane juridice, persoane fizice autorizate și organisme similare din străinătate, sunt persoane impozabile în scopuri de TVA, respectiv facturează către A. remunerațiile și le adaugă TVA-ul aferent, pe care A. este obligată să-1 plătească acestora. Dacă A. nu colectează de la utilizatori acest TVA, va trebui să plătească titularilor de drepturi de autor, din resurse proprii, TVA reprezentând un procent de 19% aplicat asupra remunerațiilor. Legea nr. 8/1996 interzice însă A. să obțină venituri din gestiunea colectivă care să poată acoperi nivelul de 19% al TVA-ului (art. 134 din lege limitează veniturile A. la maxim 15% din sumele pe care le repartizează individual titularilor de drepturi patrimoniale de autor). Încălcarea principiului neutralității fiscale constă în faptul că TVA va fi aplicat numai pe ultima parte a lanțului, adică va fi suportat ca sarcină finală de către A., care nu este consumatorul final și nu va avea dreptul de a deduce acest TVA, întrucât hotărârea recurată a reținut în mod nelegal că activitatea A. dedusă judecății nu este impozabilă în scopuri de TVA.

II.2. Motivele de recurs formulate de pârâtă

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a întemeiat recursul propriu pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., formulând următoarele critici:

- Referitor la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel nu respectă dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în ceea ce privește motivarea hotărârii, respectiv ignoră cu desăvârșire aspectul învederat de recurentă prin întâmpinare privind faptul că pretențiile intimatei se întemeiază pe o autorizație de licență neexclusivă, emisă pentru un post de radio diferit de cel ce face obiectul cererii de chemare în judecată, iar în lipsa unei precizări la acțiune formulată în termenul legal, aceasta se impune a fi respinsă, ca nefondată. Instanța de apel nu a expus motivele pentru care a înlăturat aceste apărări și nu a prezentat argumentele pentru care a apreciat că nu este relevant că recurentei i s-au imputat obligații de plată de către reclamantă, în baza unei autorizații asumată de către o altă societate.

Instanța de apel s-a rezumat la a consemna faptul că hotărârea instanței de fond îndeplinește condițiile legale sub aspectul motivării, reținând, în lipsa unei argumentări potrivit legii, că motivele de apel privind stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, sunt nefondate.

- Referitor la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că intimata A. și-a întemeiat pretențiile privind obligarea pârâtei la plata remunerației pentru radiodifuzarea operelor muzicale și a penalităților de întârziere aferente, pe prevederile autorizației licență neexclusivă de utilizare a operelor muzicale pentru emisiuni nr. 10/07.07.2011. Această autorizație a fost emisă pentru postul D., în vreme ce acțiunea reclamantei urmărește obligarea pârâtei pentru plata remunerației privind postul Radio C..

Chiar dacă în cuprinsul Metodologiei publicată prin Decizia ORDA nr. 432/2006, publicate în Monitorul Oficial, Partea I nr. 93/06.02.2007, sunt prevăzute, cu titlu general, remunerațiile procentuale datorate de către utilizatorii care radiodifuzează opere muzicale, acestea se achită în temeiul autorizației licență neexclusivă și nu în temeiul Metodologiei, cum greșit a reținut instanța de apel.

Recurenta conchide în sensul că, în aceste condiții, acțiunea reclamantei este întemeiată în mod greșit pe prevederile autorizației licență neexclusivă de utilizare a operelor muzicale pentru emisiuni nr. 10/07.07.2011, aspect ignorat de instanțele anterioare.

II.3. Apărările formulate în cauză

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a depus, în termen legal, întâmpinare la recursul reclamantei, prin care au solicitat respingerea recursului acesteia, ca nefondat, și acordarea cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă nu a formulat întâmpinare.

În cauză nu s-a formulat răspuns la întâmpinare.

II.4. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 02 aprilie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 583A din 16 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și a fixat termen de judecată la data de 28 mai 2019, în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul de la această dată, s-a dispus amânarea cauzei pentru termenul din 17 septembrie 2019, solicitându-se părților un punct de vedere cu privire la oportunitatea suspendării judecării recursurilor până la pronunțarea unei hotărâri preliminare de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, sesizată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2015 cu o chestiune privind interpretarea Directivei TVA, hotărâre care ar putea fi incidentă și în cauza de față, date fiind motivele de recurs formulate de către reclamanta A..

La această solicitare a instanței a răspuns, prin intermediul unei adrese, recurenta-pârâtă, opinând că este oportună suspendarea judecării cauzei până la pronunțarea hotărârii preliminare de către CJUE.

În ședința publică de la 17 septembrie 2019, în aplicarea prin analogie a prevederilor art. 412 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., Înalta Curte a dispus suspendarea judecății până la pronunțarea deciziei preliminare de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în interpretarea Directivei 2006/112/CE (Directiva TVA).

Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în Cauza C-501/19 asupra trimiterii preliminare adresate de instanța din România, prin Hotărârea din 21 ianuarie 2021.

Recurenta-reclamantă, prin cererea formulată la data de 25 ianuarie 2021 a solicitat repunerea cauzei pe rol în vederea continuării judecății; în acest scop, s-a fixat termen în ședința publică de azi, dispunându-se repunerea cauzei pe rol, înainte de începerea dezbateri asupra recursurilor formulate în cauză.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta B. S.R.L. este nefondat, în timp ce recursul reclamantei A. este fondat și va fi admis, ca efect al pronunțării de către CJUE a deciziei preliminare evocate.

Având în vedere că recursul formulat de către reclamantă privește accesorii ale obligației principale, anume acordarea și a taxei pe valoarea adăugată aferentă remunerațiilor cuvenite titularilor de drept de autor pentru operele muzicale radiodifuzate de către pârâtă, iar, pe de altă parte constatându-se că pârâta, prin recursul propriu, contestă însăși obligația principală (plata remunerațiilor), Înalta Curte, subsumat unei ordini logice de analiză, va evalua cu prioritate criticile susținute de către pârâtă.

Recurenta-pârâtă s-a prevalat de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

Din perspectiva primului motiv de recurs, s-a învederat că motivarea deciziei recurate nu corespunde cerințelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., sub aspectul motivării, întrucât instanța de apel a ignorat cu desăvârșire aspectul pe care l-a invocat prin întâmpinarea formulată la prima instanță prin care a susținut că pretențiile reclamantei se întemeiază pe o autorizație licență neexclusivă, emisă pentru un post de radio diferit de cel ce face obiectul cererii de chemare în judecată, astfel că, în lipsa unei precizări de acțiune făcute de reclamantă, în opinia recurentei, cererea de chemare în judecată se impunea a fi respinsă.

Recurenta a mai susținut că instanța de apel nu a expus motivele pentru care a înlăturat aceste apărări și nu a prezentat argumentele pentru care a apreciat că nu este relevant că i s-au imputat obligații de plată de către reclamantă, în baza unei autorizații asumate de către o altă societate.

Asupra acestor critici, Înalta Curte constată că pârâta a susținut motive de apel identice, făcând aceleași susțineri și cu privire la motivarea primei instanțe, astfel încât, în recurs era necesar a se raporta la modalitatea de analizare a acestora de către instanța de apel.

Astfel, se constată că viciul unei motivări necorespunzătoare a fost imputat de către pârâtă și sentinței tribunalului, iar aceste susțineri din motivele de apel au fost găsite ca nefondate de către curtea de apel pentru argumente pertinente și concludente arătate în considerentele deciziei, de natură a finaliza raționamentul tribunalului și având aptitudinea de a susține pe deplin soluția pronunțată, din perspectiva dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

În plus, este de precizat că, potrivit normelor procedurale aplicabile în calea devolutivă de atac, prioritatea de analiză în sarcina instanței de apel operează în privința motivelor de apel, iar nu în mod direct cu privire la actele procedurale ale părților, efectuate de acestea la prima instanță; la o astfel de analiză se poate ajunge însă mediat, prin aplicarea limitelor judecății în apel, determinate în acord cu prevederile art. 477 și art. 478 din C. proc. civ., ca și prin aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 479 și a celorlalte norme care reglementează judecata în apel.

Înalta Curte constată că instanța de apel, în evaluarea pretinsei nemotivări în cuprinsul sentinței a unei apărări a pârâtei, invocată prin motivele de apel, a analizat și a răspuns nemijlocit ea însăși acesteia, apărare vizând lipsa de identitate între postul de radio menționat în cererea de chemare în judecată (C.) și postul de radio pentru care s-a emis autorizația licență neexclusivă (D.), invocată ca temei al obligațiilor pretinse de la pârâtă.

Se reține că, în analiza acestei critici, instanța de apel s-a raportat și la probele noi administrate de către intimata-reclamantă în calea de atac, anume proba cu înscrisuri emanând de la pârâta însăși din care a reieșit că aceasta, la data de 20.03.2012, a procedat notificarea A. cu privire la schimbarea denumirii postului său de radio din D. în C.. Cel din urmă post de radio a fost indicat de reclamanta în cererea de chemare în judecată prin care a solicitat achitarea remunerațiilor datorate pentru drepturile patrimoniale ale autorilor ale căror opere muzicale au fost radiodifuzate pe acest post de radio, în intervalul cuprins între trimestrul I 2015 - trimestrul III 2016, în baza art. 3.1 din autorizația licență neexclusivă nr. 10/07.07.2011 și art. 5 din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 432/07.12.2006 în M. Of. nr. 93 din 06.02.2007, adoptată în baza prevederilor Legii nr. 8/1996.

În consecință, a existat un temei contractual valid în baza căruia reclamantă era îndreptățită să pretindă plata remeunarțiilor datorate și nechitate de către pârâtă pentru radiodifuzare, sens în care s-a constatat incidența art. 8 din autorizația licență neexclusivă referitor la prorogarea termenului de valabilitate al acesteia, astfel încât, aceasta era în vigoare și în intervalul de referință pentru speța de față, având în vedere că de la acordarea ei, nicio parte nu a notificat celeilalte părți rezilierea acesteia, în termenii clauzei contractuale invocate.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod corect a stabilit că reclamanta nu avea obligația de a emite o nouă autorizație licență neexclusivă în favoarea pârâtei cu noua denumire a postului său de radio, având în vedere că nu s-a schimbat calitatea acesteia de utilizator al operelor prin radiodifuzare (debitor al obligației pretinse), indiferent de denumirea postului de radio, continuitatea acestui post fiind, de altfel, reținută în cauză, în mod argumentat, de către curtea de apel.

Ca atare, Înalta Curte va înlătura ca nefondate susținerile recurentei-pârâte formulate în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 rap. la art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., curtea de apel analizând toate motivele de apel ale pârâtei, reluate de aceasta din cuprinsul întâmpinării formulate la prima instanță.

Pe temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă reia susținerea referitoare la absența unei autirizații licență neexclusivă pentru postul de radio pe care îl deține, astfel încât pretinde că nu era posibilă obligarea sa la achitarea remunerațiilor direct în temeiul Metodologiei.

Înalta Curte apreciază că a fot deja analizată și această critică a pârâtei în cadrul motivului de recurs anterior, având în vedere că recurenta-pârâtă s-a prevalat de aceeași critică, din altă perspectivă, și în susținerea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În acest sens, s-a menționat că instanța de apel a constatat că autorizația licență neeclusivă nr. 10/07.07.2011, emisă de reclamantă în favoarea pârâtei, pentru un interval de 12 luni a fost prelungită succesiv cu același termen, astfel încât era pe deplin operantă în intervalul ce interesează pricina de față (ianuarie 2015 - 30 septembrie 2016), prin reținerea incidenței art. 8 din cuprinsul acesteia.

Față de aceste considerente, în aplicarea prevederilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul declarant de pârâtă.

În ceea ce privește recursul reclamantei, Înalta Curte că constată reclamanta a dezvoltat critici în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. prin care tinde la înlăturarea aplicabilității în cauză a Deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care a avut efectul neacordării taxei pe valoarea adăugată aferente remunerațiilor cuvenite titularilor de drepturi patrimoniale de autor la a căror plată a fost obligată pârâta, în temeiul autorizației licență neexclusivă, pentru radiodifuzarea operelor muzicale.

Prin această decizie, pronunțată într-un mecanism de unificare a practicii judiciare, Înalta Curte a statuat astfel: "În interpretarea dispozițiilor art. 126 alin. (1) lit. a) și art. 129 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, art. 98 alin. (1) lit. g)^1) și art. 106

5

din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare, colectarea de către organismul de gestiune colectivă a remunerațiilor cuvenite artiștilor interpreți și executanți pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică a înregistrărilor sonore conținând fixarea prestațiilor artistice ale acestora nu reprezintă o operațiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată."

Deși în speța de față drepturile valorificate de organismul de gestiune colectivă în numele titularilor de drepturi de autor sunt drepturile patrimoniale ale autorilor de opere muzicale de a încasa remunerații pentru radiodifuzarea operelor lor, iar nu drepturi patrimoniale ale titularilor de drepturi conexe, respectiv remunerații cuvenite artiștilor interpreți sau executanți pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică a înregistrărilor sonore conținând fixarea prestațiilor artistice, în legătură directă cu care s-a pronunțat hotărârea prealabilă menționată, instanța de apel a făcut o aplicare prin analogie a raționamentului dezvoltat de Înalta Curte în această decizie, considerând că, din perspectiva legislației fiscale, organismul de gestiune colectivă din cauza de față (reclamanta) nu desășoară o operațiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată.

Drept urmare, pentru acest motiv de ordine publică, apelul pârâtei a fost admis, iar sentința apelată a fost schimbată în parte, în sensul înlăturării din cuprinsul obligației stabilite de tribunal în sarcina pârâtei, a sumei corespunzătoare TVA, aplicată la remunerațiilor restante datorate și la a căror plată a fost obligată.

Recurenta-reclamantă, prin motivele de recurs, a reiterat argumentul potrivit căruia Decizia nr. 48/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu este aplicabilă în cauză, astfel că decizia recurată este dată cu încălcarea art. 521 alin. (3) din C. proc. civ.

S-a invocat faptul că această decizie nu dezleagă problema de drept incidentă în cauza de față, anume desfășurarea unei operațiuni impozabile sau neimpozabile din punctul de vedere al TVA de către A., care gestionează colectiv alte drepturi patrimoniale decât cele cu privire la care a fost dezlegată chestiunea de drept, drepturi supuse autorizării de către titularul lor, spre deosebire de drepturile conexe ale artiștilor interpreți sau executanți pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică a înregistrărilor sonore conținând fixarea prestațiilor artistice ale acestora.

S-a susținut, totodată, că, instanța de apel, aplicând prin analogie Decizia nr. 48/2017 a încălcat și prevederile art. 10 din C. civ. care interzic analogia în cazul normelor speciale, instanța de apel fiind ținută să facă o evaluare proprie a prevederilor art. 126 alin. (1) lit. a) și art. 129 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în corelație cu art. 13 lit. g) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, direct incidente în cauză.

Recurenta a invocat și încălcarea principiului neutralității fiscale care reglementează impozitele indirecte, așa cum este cazul TVA, în sensul că nu ține seama de întregul lanț al activității de gestiune colectivă, în cadrul căruia titularii de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale editori, persoane juridice, persoane fizice autorizate și organisme similare din străinătate, sunt persoane impozabile în scopuri de TVA, respectiv facturează către A. remunerațiile cărora le adaugă TVA-ul aferent, pe care A. este obligată să-1 plătească acestora.

Având în vedere că dispozițiile fiscale din legea națională (fie Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal aplicabil până la 1 ianuarie 2016, fie Legea nr. 227/2015 prin care a fost adoptat noul Codul fiscal, incident după data menționată), reflectă în dreptul național conținutul (și) al Directive 2006/112/CE a Consiliului privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88/UE a Consiliului din 7 decembrie 2010, ca efect al transpunerii lor în dreptul intern, se constată că, relevantă din acest punct de vedere, este jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în interpretarea acestei Directive.

Față de intervalul de referință relevant pentru cauză (trimestrul I 2015 - trimestrul III 2016), rezultă că interesează în speță formele succesive ale Codul fiscal, anume dispozițiilor 126 alin. (1) lit. a) și art. 129 din Legea nr. 571/2003, cărora în noul Codul fiscal le corespunde prevederile art. 268 alin. (1) lit. a) și cele de la art. 271 din Legea nr. 227/2015.

În acest context, potrivit celor deja arătate, Înalta Curte a pus în discuția părților oportunitatea suspendării judecării recursurilor până la pronunțarea deciziei preliminare de către CJUE, urmare a unei întrebări preliminare adresate de această instanță în dosarul nr. x/2015 pentru interpretarea unor dispoziții din Directiva menționată [(art. 2 alin. (1), art. 24 alin. (1) și art. 28], chestiune ce interesează și pricina de față; drept urmare, judecata a fost suspendată, iar după pronunțarea hotărârii în cauza C-501/19 de către CJUE, la 21 ianuarie 2021, s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Prin această Hotărâre, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat următoarele:

1)

Articolul 2 alin. (1) litera (c) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88/UE a Consiliului din 7 decembrie 2010, trebuie interpretat în sensul că un titular de drepturi de autor asupra unor opere muzicale efectuează o prestare de servicii cu titlu oneros în beneficiul unui organizator de spectacole, consumator final, atunci când acesta este autorizat, printr-o licență neexclusivă, să comunice public aceste opere în schimbul plății unor remunerații percepute de un organism de gestiune colectivă desemnat, care acționează în nume propriu, dar în contul acestui titular de drepturi de autor.

2)

Articolul 28 din Directiva 2006/112/CE, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88, trebuie interpretat în sensul că organismul de gestiune colectivă, care percepe în nume propriu, dar în contul titularilor de drepturi de autor de opere muzicale, remunerațiile care le sunt datorate în schimbul autorizației de comunicare publică a operelor lor protejate, acționează în calitate de "persoană impozabilă" în sensul acestui articol și, prin urmare, se consideră că a primit această prestare de servicii de la acești titulari, înainte de a o furniza personal consumatorului final. Într-o asemenea situație, acest organism este obligat să emită facturi în nume propriu pentru consumatorul final, în care să figureze remunerațiile percepute de la acesta, cu taxa pe valoarea adăugată (TVA). Titularii de drepturi de autor sunt la rândul lor obligați să emită către organismul de gestiune colectivă facturi cu TVA pentru prestația furnizată în temeiul remunerațiilor primite."

Cum dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88/UE a Consiliului din 7 decembrie 2010, sunt transpuse în dreptul intern și corespund prevederilor art. 268 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal [art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal anterior], rezultă că titularii drepturilor de autor de opere muzicale efectuează o prestare de servicii cu titlu oneros în favoarea organizatorilor de spectacole, în circumstanțele anterior citate din decizia preliminară.

Ca atare, în interpretarea art. 28 din aceeași Directivă [sau a prevederilor corespondente din dreptul intern - art. 271 alin. (2) din Legea nr. 227/2015 ori art. 129 alin. (2) din Legea nr. 571/2003] și organismul de gestiune colectivă, care percepe în nume propriu, dar în contul titularilor de drepturi de autor de opere muzicale, remunerațiile care le sunt datorate în schimbul autorizației de comunicare publică a operelor lor protejate, acționează în calitate de "persoană impozabilă" și, prin urmare, se consideră că a primit această prestare de servicii de la acești titulari, înainte de a o furniza personal consumatorului final.

Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă, fiind citată pentru repunerea pe rol a cauzei după pronunțarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-501/19 la 21 ianuarie 2021, a comunicat instanței de recurs că hotărârea invocată nu este incidentă în cauză, întrucât privește comunicarea publică din sfera drepturilor patrimoniale ale titularilor de drept de autor (art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996), iar nu radiodifuzarea, care constituie modalitatea concretă de utilizare a operelor în cazul său, prevăzută de art. 13 lit. g) din același act normativ.

Înalta Curte va înlătura ce nefondată această apărare a recurentei pârâte, întrucât mecansmul utilizării drepturilor patrimoniale de autor prin radiodifuzare este identic mecanismului utlizării acelorași drepturi prin comunicare publică directă (tipul de utilizare care a generat trimiterea preliminară), din perspectiva calificării ca fiind o prestare de servicii cu titlu oneros a titularilor de drept autor asupra operelor muzicale în beneficiul radiodifuzorilor (utilizator/consumator final), întrucât și radiodifuzorul este autorizat printr-o licență neexclusivă să radiodifuzeze aceste opera, în schimbul plății unor remunerații, percepute sau colectate de organismul de gestiune colectivă desemnat, care acționează în nume propriu, dar în contul acestor titulari de drepturi de autor.

Atât dreptul patrimonial de a autoriza sau a interzice comunicarea publică, precum și cel de a autoriza sau interzice radiodifuzarea sunt supuse gestiunii colective obligatorii, potrivit prevederilor art. 123

1

alin. (1) lit. d) și e) din Legea nr. 8/1996, utilizatorii având obligația legală de a solicita, înainte de utlilizarea dreptului patrimonial specific, eliberarea unei autorizații licență neexclusivă de la organismul de gestiune colectivă desemnat drept colector al remunerațiilor respective, în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile și cu respectarea Metodologiilor adoptate în aplicarea legii, conform procedurii prevăzute de actul normativ de referință.

În consecință, Înalta Curte apreciază că dezlegarea dată de CJUE în Cauza C-501/19 este aplicabilă cauzei de față, înlăturând argumentul instanței de apel privind aplicabilitatea prin analogie a Deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curți de Casație - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Având în vedere cele ce preced, în aplicarea prevederilor art. 497 coroborate cu cele de la art. 496 alin. (1) și rap. la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamantei și va casa decizia atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, pentru ca instanța de apel să procedeze la aplicarea la speță a celor statuate de CJUE în Cauza C-501/19, context în care au devenit inutil de analizat celelalte argumente ale reclamantei din motivele de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 583A din data de 16 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 martie 2021.