ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2439/2021

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2021

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. x/2017, reclamanta Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - A., a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând obligarea pârâtei la plata următoarelor sume de bani, cu cheltuieli de judecată:

- 11.320,09 RON, reprezentând diferență de remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru radiodifuzarea prin intermediul postului de radio deținut, "C.", a fonogramelor de comerț și a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, aferentă perioadei 01.04.2015 - 30.06.2017, calculată conform veniturilor declarate de pârâtă la A.;

- 5.509,05 RON reprezentând penalități de întârziere, ce se vor actualiza la zi, precum și penalități facturate pentru perioadele 01.01.2015 - 31.03.2015 și 01.01.2017 - 30.06.2017.

Pârâta B. S.R.L. a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat să se constate:

- inexistența dreptului reclamantei de a aplica și de a impune suma minimă de 250 euro/trimestru, drept remunerație echitabilă datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scopuri comerciale, corelativ cu existența dreptului subiectiv al pârâtei de a nu plăti reclamantei această remunerație;

- îndeplinirea condițiilor necesare și suficiente pentru aplicarea dispozițiilor art. 1353 C. civ. și, pe cale de consecință, respingerea primului capăt de cerere ca neîntemeiat;

- inexistența dreptului reclamantei de a aplica și impune taxă pe valoare adăugată, corelativ cu inexistența obligației pârâtei de a plăti, după 1 ianuarie 2007, taxa pe valoare adăugată la sumele reprezentând remunerație colectată de reclamantă în numele și pentru artiștii interpreți sau executanți și, pe cale de consecință, obligarea reclamantului la restituirea sumei de 883,05 RON reprezentând taxa pe valoare adăugată încasată ilegal;

- inexistența dreptului A. de a aplica și impune, pentru neplata la scadență a remunerației echitabile, o dobândă penalizatoare (penalitate) ce depășește dobânda legală cu mai mult de 50 % pe an și, pe cale de consecință, respingerea ca neîntemeiat a capătului de cerere accesoriu.

Prin cererea depusă la data de 5.02.2020, pârâta a solicitat suspendarea judecății și sesizarea CJUE cu întrebări vizând interpretarea regulilor de concurență prevăzute de art. 101 și art. 102 TFUE.

Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința nr. 150/18.03.2020 pronunțată de Tribunalul Brăila, secția I civilă - ca urmare a declinării competenței de către Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 438/7.03.2018 - a fost respinsă cererea de suspendare a judecății cauzei și de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene; a fost admisă în parte cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă A. și respinsă cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă B. S.R.L.; s-a dispus obligarea pârâtei-reclamante la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 7395,51 RON, cu titlu de remunerație datorată pentru perioada 1.04.2015-30.06.2017, precum și suma de 2500,71 RON cu titlu de penalități întârziere. De asemenea, pârâta-reclamantă a fost obligată să plătească reclamantei-pârâte suma de 1.600 RON cu titlu de cheltuieli judecată.

Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia nr. 79/23.09.2020, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinței menționate.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs pârâta B. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

- Hotărârea a fost dată cu neaplicarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor imperative ale art. 165 alin. (10) și ale art. 164 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, prin aprecierea potrivit căreia instanța nu ar avea competența de a aplica norme din domeniul dreptului concurenței, din moment ce este învestită cu un litigiu privind drepturi patrimoniale de autor, în care se aplică normele din domeniul dreptului de autor și al drepturilor conexe.

Art. 165 alin. (10) din Legea nr. 8/1996 reprezintă o veritabilă normă din "domeniul dreptului de autor și al drepturilor conexe" și, pe cale de consecință, instanța de apel era obligată să asigure realizarea efectului direct și deplin al dispozițiilor imperative ale acestei norme, mai ales într-o speță în care se impune repararea unui prejudiciu cauzat prin încălcarea clauzelor unui contract - licență neexclusivă sau ale unei metodologii publicate în Monitorul Oficial al României.

Din art. 165 alin. (10) din Legea nr. 8/1996 rezultă că, pentru aplicarea dispozițiilor imperative ale acestei norme, în cazul răspunderii civile contractuale trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: să existe valabil încheiat un contract - licență neexclusivă; să existe clauze în contractul- licență neexclusivă care încalcă regulile de concurență prevăzute de art. 101 și 102 TFUE, astfel cum sunt interpretate de CJUE, în special să existe în contractul - licență neexclusivă clauze care impun utilizatorilor remunerații inechitabile sau orice alte condiții inechitabile de tranzacționare a licențelor neexclusive.

În prezenta cauză care vizează răspunderea civilă contractuală sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege, respectiv: există valabil încheiat între A. și B. S.R.L. contractul - licență neexclusivă nr. 35/09.01.2015; în acest contract există clauza de la art. III pct. 2 lit. a) care prevede "metoda de calcul cu tarif minim fix prestabilit" (250 euro/trimestru), metodă de calcul (remunerație) care este contrară, pe de o parte, art. 164 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, iar, pe de altă parte, dispozitivului hotărârii pronunțate de CJUE în cauza C-52/07, în care s-a statuat, în principiu, că o metodă de calcul a remunerației este abuzivă daca remunerația determinată cu ajutorul acestei metode nu reprezintă "o parte din venituri stabilita proporțional, în ansamblu, cu cantitatea de opere muzicale protejate prin dreptul de autor efectiv difuzate" în total timp de emisie.

Instanța de apel nu a verificat dacă există clauze în contractul - licență neexclusivă nr. 35/18.03.2015 care intră sub incidența dispozițiilor art. 165 alin. (10) și art. 164 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 8/1996 și nici nu a motivat neaplicarea acestor norme imperative din domeniul dreptului de autor.

Pe de altă parte, din același art. 165 alin. (10) din Legea nr. 8/1996 rezulta că, pentru aplicarea acestei norme în cazul unei metodologii, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: să existe o metodologie publicată în Monitorul Oficial, Partea I; să existe clauze în metodologie care încalcă regulile de concurență prevăzute de art. 101 și 102 TFUE, astfel cum sunt interpretate de CJUE, în special să existe în metodologia publicată clauze care impun remunerații inechitabile sau orice alte condiții inechitabile de tranzacționare a licențelor neexclusive.

Or, instanța de apel nu a raportat clauzele metodologiei publicate în Monitorul Oficial nr. 470/2011 la dispozițiile imperative ale art. 165 alin. (10) din Legea nr. 8/1996.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenta - pârâtă a solicitat, în temeiul art. 412 alin. (1) pct. 7 și art. 413 C. proc. civ., precum și art. 267 alin. (3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, suspendarea judecării cauzei și sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu următoarele întrebări vizând art. 101 și 102 TFUE în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare:

"1. Articolul 6 din Regulamentul CE nr. 1/2003 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la art. 81 și 82 TCE poate fi interpretat în sensul că o instanță națională, învestită să judece litigii între persoane de drept privat având ca obiect executarea contractelor privind drepturi patrimoniale de autor și obținerea de daune-interese, este competentă să aplice dispozițiile de ordine publică prevăzute de art. 101 și 102 din TFUE astfel cum sunt interpretate de CJUE prin declararea nulității clauzelor din respectivele contracte care încălcă dispozițiile art. 101 TFUE, precum și a practicilor abuzive constând în aplicarea respectivelor clauze anticoncurențiale?

Normele de drept comunitar ce se solicită a fi interpretate prin această cerere sunt reprezentate de art. 101 din TFUE (ex-art. 81 CE, ex-art. 85 TCEE), precum și art. 102 din TFUE (ex-art. 82 CE, ex-art. 86 TCEE).

Recurenta a invocat și jurisprudența pertinentă privind aplicarea art. 101 și 102 TFUE, respectiv hotărârile pronunțate în cauzele C-177/16 (punctul 1 al dispozitivului), C-351/12 (paragraf 80), C-311/84 (paragraf 18), C-1/12 (paragraf 48), C-123/83 (paragraf 22 și dispozitivul hotărârii), C-35/96 (paragraf 51), C-185/91 (paragraf 16), C-280/08 P (paragrafele 80 și 82).

Recurenta a învederat că cererea de sesizare a CJUE cu întrebările preliminare de mai sus este admisibilă, în condițiile în care art. 267 TFUE și art. 19 TUE, pe de o parte, conferă Curții de Justiție a Uniunii Europene competența generală de a oferi o interpretare a dreptului Uniunii utilă pentru soluționarea litigiilor naționale și, pe de altă parte, instituie dreptul fiecarei părți din proces de a solicita unei instanțe naționale trimiteri preliminare.

De asemenea, recurenta a făcut referire la obligația instanței naționale ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern de a sesiza Curtea de Justiție, relevată în jurisprudența CJUE (hotărârile pronunțate în cauzele C-283/81 Cilfit, C-3/16 Aquino), considerând că nu sunt întrunite în cauză cele trei situații de excepție de la această obligație.

S-a subliniat, totodată, că metodologia publicată în Monitorul Oficial nu este un act normativ - ci are natura unor contracte-cadru între părți, conform Deciziei nr. 1061/2009 a Curții Constituționale, iar Legea nr. 8/1996 nu impune stabilirea, în metodologii sau în contracte-licență neexclusivă, de remunerații minime fixe prestabilite drept remunerație echitabilă datorată pentru radiodifuzarea fonogramelor.

Din acest motiv, întrebările formulate tind la stabilirea de către CJUE dacă impunerea unei asemenea remunerații prin clauzele dintr-o metodologie sau dintr-un contract-licență neexclusivă încalcă regulile de concurență prevăzute de art. 101 alin. (1) lit. a) TFUE (întrebarea nr. 2) sau intră sub incidența art. 101 alin. (1) lit. d) și art. 102 lit. c) TFUE (întrebarea nr. 3) ori reprezintă o practică abuzivă, interzisă de art. 102 lit. a) TFUE, a unui organism de gestiune colectivă ce deține o poziție dominantă pe piață.

Recurenta a invocat și art. 6 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 care prevede că, într-o cauză pendinte, "instanțele naționale sunt competente să aplice articolele 81 și 82 din tratat", precum și efectele hotărârilor pronunțate de CJUE privind interpretarea normelor de drept comunitar, respectiv autoritatea de lucru judecat/interpretat erga omnes și efectul retroactiv - de la data intrării în vigoare a normelor interpretate (paragraf 14 din hotărârea pronunțată în cauza C-106/77 Simmenthal).

S-a menționat și faptul că atât competența, dar și obligația instanței învestite cu judecarea prezentului litigiu, ce are ca obiect executarea clauzelor unui contract-licență neexclusivă și ale unei metodologii publicate în Monitorul Oficial, de a aplica cu prioritate normele de ordine publică prevăzute de art. 101 și 102 TFUE, astfel cum sunt interpretate de CJUE, sunt date de art. 4 C. proc. civ. și art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție, precum și de dispozițiile imperative ale art. 165 alin. (10) din Legea nr. 8/1996.

Nu în ultimul rând, recurenta a citat paragrafele 49 și 50 din hotărârea CJUE din cauza C-8/08, referitoare la aplicarea obligatorie, chiar din oficiu, a art. 101 TFUE (ex-art. 81 CE), fiind vorba despre o dispoziție de ordine publică, indispensabilă pentru îndeplinirea misiunilor atribuite Comunității Europene, interpretarea acestuia realizată de Curte fiind obligatorie pentru toate instanțele naționale ale statelor membre.

Prin urmare, instanța națională care trebuie să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile de drept al Uniunii Europene are obligația de a asigura efectul deplin al acestor norme, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu, aplicarea oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, chiar ulterioare, fără a fi necesar să solicite sau să aștepte înlăturarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional (după cum se arată în dispozitivul cauzei C-106/77Simmenthal).

- Decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 3 din O.G. nr. 13/2011 astfel cum a fost modificată și completată prin art. 22 și art. 2 pct. 2 din Legea nr. 72/2013.

Astfel, instanța de apel a apreciat în mod greșit că intimata A. este un "profesionist" în sensul O.G. nr. 13/2011 și a stabilit dobânda penalizatoare datorată de recurenta B. S.R.L. prin aplicarea dispozițiilor art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011, care se referă la raporturile dintre profesioniști.

Potrivit art. 22 din Legea nr. 72/2013, "Termenul profesionist prevăzut la art. 3 alin. (2

1

) din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011, aprobată prin Legea nr. 43/2012, cu completările aduse prin prezenta lege, va avea sensul prevăzut la art. 2 pct. 2 din prezenta lege."

Art. 2 pct. 2 din Legea nr. 72/2013 definește noțiunea de "profesionist" prin "orice persoană fizică sau juridică care exploatează o întreprindere cu scop lucrativ".

Or, contrar aprecierii instanței de apel, A. nu exploatează o întreprindere cu scop lucrativ, deoarece art. 151 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 prevede în mod expres că "Organismele de gestiune colectivă ... funcționează potrivit reglementarilor privind asociațiile fără scop patrimonial...".

În consecință, în cauză, dobânda penalizatoare datorată trebuie calculata prin aplicarea art. 3 alin. (2) și alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, care se refera la raporturi juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, a conchis recurenta - pârâtă.

III. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat respingerea cererii de sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, ca inadmisibilă și respingerea recursului ca nefondat.

Pârâta a depus răspuns la întâmpinare.

IV. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 21 septembrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 79 R din 23 septembrie 2020 a Curții de Apel Galați, secția I civilă și a fixat termen de judecată la data de 26 octombrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

V. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Cu titlu prealabil, este de observat faptul că, odată cu motivele de recurs, s-a solicitat formularea de către Înalta Curte, ca instanță de ultim grad de jurisdicție, a unei trimiteri preliminare la Curtea de Justiție a Uniunii Europene, pe temeiul art. 267 alin. (3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), recurenta propunând cinci întrebări referitoare la interpretarea art. 101 și art. 102 TFUE, precum și a art. 6 din Regulamentul CE nr. 1/2003 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la art. 81 și 82 TCE (actualmente art. 101 și 102 TFUE).

Fiind vorba despre o chestiune prejudicială, urmează ca cererea cu acest obiect să fie analizată prioritar față de motivele de recurs.

În conformitate cu dispozițiile art. 267 TFUE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, printre altele, asupra interpretării actelor adoptate de instituțiile Uniunii.

Cu toate că, potrivit alin. (3), "în cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea", obligația de sesizare este subordonată unor verificări proprii, astfel cum rezultă din jurisprudența constantă a CJUE, ce constituie veritabile condiții de admisibilitate a cererii de sesizare, după cum s-a arătat chiar prin motivele de recurs.

Astfel, instanța națională nu are obligația să sesizeze CJUE atunci când "constată că problema invocată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile; existența unei astfel de posibilități trebuie să fie evaluată în funcție de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultățile specifice pe care le prezintă interpretarea acestuia și de riscul divergențelor de jurisprudență în cadrul Comunității" (hotărârea din cauza C - 283/81 Cilfit).

Contrar celor susținute de către recurenta - pârâtă, problema invocată, în contextul în care a fost formulată, permite o interpretare clară și neechivocă a normei de drept al Uniunii Europene invocate prin solicitarea de sesizare a instanței europene.

Prin cererea formulată în cauză, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei B. la achitarea diferenței de remunerații cuvenite artiștilor interpreți și executanți pentru radiodifuzarea de fonograme prin intermediul postului de radio C., aferente perioadei 1.04.2015 - 30.06.2017 și penalități de întârziere, potrivit autorizației licență neexclusivă acordate pârâtei sub nr. x/20.01.2015.

Reclamanta a pretins - și i-a fost acordată prin hotărârea primei instanțe, menținută în apel - plata remunerației calculate în raport de suma forfetată minimă de 250 euro/trimestru, conform art. III pct. 2 lit. a) din autorizație și pct. 5 din Metodologia publicată în Monitorul Oficial în baza Deciziei ORDA nr. 216/2011.

În schimb, pârâta a susținut că datorează remunerația calculată prin raportare la veniturile trimestriale obținute din activitatea sa de radiodifuzare (remunerație pe care, în aceste limite, a și achitat-o), conform art. III pct. 2 lit. b) din autorizație, deoarece suma minimă forfetară nu poate fi aplicată.

În acest sens, pârâta a invocat nulitatea clauzei de la art. III pct. 2 lit. a) din autorizație, în baza clauzei de la art. VI teza I din autorizația/licență neexclusivă nr. 35/20.01.2015, potrivit căreia: "(...) Dispozițiile, clauzele și metodele de calcul al remunerației prevăzute în prezentul contract-autorizație-licență neexclusivă care încalcă sau vor încălca norme sau dispoziții de drept comunitar/național instituite pentru ocrotirea drepturilor și intereselor utilizatorilor sau ale organismelor de gestiune colectivă sunt nule de drept și vor fi înlocuite cu dispozițiile legale aplicabile."

Pârâta a susținut, în esență, că, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 261/2015, suma minimă de 250 euro/trimestru, prevăzută prin clauza a cărei nulitate a solicitat-o, a devenit contrară dispozițiilor de la pct. 2 și 3 din această lege.

Nu mai puțin, însă, pârâta a invocat nulitatea practicii abuzive a reclamantei constând în aplicarea și impunerea sumei minime inechitabile de 250 euro/trimestru.

Din această ultimă perspectivă, pârâta a solicitat, în toate etapele procesuale, inclusiv în recurs, trimiterea preliminară la CJUE, pentru interpretarea art. 101 TFUE, referitor la acordurile incompatibile cu piața internă - întrebările 2 și 3 din solicitarea formulată în recurs, astfel cum au fost redate în expunerea motivelor de recurs - și art. 102 TFUE, referitor la abuzul de poziție dominantă pe piață - întrebarea nr. 4.

Cu toate că aceste clarificări sunt formulate în contextul apărărilor pârâtei în cursul procesului, după cum s-a arătat anterior, Înalta Curte constată că răspunsul preconizat din partea CJUE la întrebările nr. 2, 3 și 4 depinde în mod esențial de răspunsul la întrebarea nr. 1 din solicitarea recurentei privind sesizarea CJUE.

Astfel, prin prima întrebare adresată CJUE, recurenta urmărește obținerea unei interpretări a art. 6 din Regulamentul CE nr. 1/2003 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la art. 81 și 82 TCE (actualmente, art. 101 și 102 TFUE), potrivit căruia "Instanțele naționale sunt competente să aplice articolele 81 și 82 din tratat" (art. 101 și 102 TFUE).

Recurenta întreabă, în esență, dacă într-un litigiu precum cel de față, având ca obiect plata remunerației cuvenite unor titulari de drepturi conexe, pe temei contractual, instanța astfel învestită poate să aplice în mod direct art. 101 și 102 TFUE, cu consecința înlăturării (constatării nulității) clauzei contractuale, reprezentate de art. III pct. 2 lit. a) din autorizația licență neexclusivă emisă în cauză, clauză ce relevă o încălcare a celor două norme de drept european.

Legătura dintre întrebări este indiscutabilă, în sensul că, în cazul unui răspuns negativ la prima întrebare, celelalte întrebări ar fi inadmisibile, atât timp cât judecătorul prezentei cauze nu ar putea face aplicarea directă a normelor de concurență din art. 101 și 102 TFUE, pentru a înlătura, prin intermediul acestui mecanism logico - juridic, clauza contractuală a cărei nulitate a fost invocată.

Dimpotrivă, în cazul unui răspuns afirmativ, instanța ar urma să cerceteze valabilitatea clauzei contractuale și pretențiile reclamantei întemeiate pe această clauză în raport de răspunsul CJUE la întrebările 2, 3 și 4 din sesizare.

Înalta Curte constată că răspunsul la prima întrebare este unul evident și se impune printr-o interpretare fără dificultăți a art. 6 din Regulamentul CE nr. 1/2003, în sensul că instanța națională, într-un litigiu precum cel de față, nu este competentă, pe temeiul acestei norme, să aplice în mod direct normele de concurență din art. 101 și 102 TFUE.

Art. 6 din Regulament nu poate fi citit în mod izolat, ci trebuie interpretat în contextul întregului act normativ și, în special, prin prisma celui de-al 7-lea considerent din preambulul Regulamentului, adică din partea ce cuprinde expunerea de motive și exprimă intenția legiuitorului în adoptarea reglementării.

Astfel, Regulamentul nr. 1/2003 are ca obiect de reglementare punerea în aplicare a normelor de concurență din tratat, iar potrivit art. 35 alin. (1), "Statele membre își desemnează autoritatea sau autoritățile de concurență responsabile cu aplicarea articolelor 81 și 82 din tratat astfel încât dispozițiile prezentului regulament să fie efectiv respectate."

Prin Legea concurenței nr. 21/1996, s-a stabilit că această autoritate este Consiliul Concurenței, ce aplică dispozițiile art. 101 și 102 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, potrivit prevederilor Regulamentului (CE) nr. 1/2003 (art. 3 alin. (2) din lege), iar deciziile adoptate de Consiliul Concurenței pot fi atacate în contencios administrativ la Curtea de Apel București (art. 51 alin. (1) din lege).

Este adevărat că art. 6 din Regulament se referă la competența instanțelor naționale de aplicare a dispozițiilor art. 101 și 102 TFUE, dar în considerentul 7 expus în preambulul reglementării se menționează faptul că "rolul instanțelor naționale este complementar celui al autorităților de concurență din statele membre", chiar atunci când este vorba despre un litigiu între particulari, indicându-se exemplul unei cereri având ca obiect acordarea de daune-interese victimelor încălcării normelor de concurență.

Așadar, Regulamentul are în vedere acele instanțe naționale care acționează subsecvent exercitării atribuțiilor autorității naționale de concurență, fie pentru verificarea legalității deciziilor acesteia din urmă, fie, precum în exemplul din preambulul Regulamentului, pentru repararea prejudiciului creat printr-o încălcare a normelor de concurență constatată de aceeași autoritate.

Întrucât Regulamentul nu individualizează instanțele naționale competente, este pe deplin aplicabil principiul autonomiei procedurale, ce caracterizează dreptul Uniunii Europene, în virtutea căruia trebuie constatat că instanțele din România ce aplică Regulamentul în discuție și legislația națională de concurență sunt exclusiv cele de contencios administrativ, potrivit art. 51 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, menționat anterior, respectiv pe temeiul normelor de drept comun reprezentate de Legea nr. 554/2004, în alte litigii decât cele generate de aplicarea Legii nr. 21/1996.

Prin urmare, din interpretarea logică și sistematică a dispozițiilor art. 6 al Regulamentului nr. 1/2003 rezultă fără echivoc concluzia conform căreia această normă are în vedere exclusiv acele instanțe, stabilite la nivel național potrivit autonomiei procedurale, ce aplică Regulamentul, legislația națională de concurență și, eventual, dispozițiile naționale de drept comun pentru litigii subsecvente unei încălcări a normelor de concurență.

Această interpretare se impune în mod rezonabil și fără vreo dificultate de corelare a normelor într-un raționament logico - juridic, dată fiind, în special, intenția exprimată de legiuitor chiar în expunerea de motive a Regulamentului.

De altfel, dezlegarea Curții din hotărârea pronunțată în cauza C-177/16, invocată de către recurentă, a fost dată într-o trimitere preliminară a unei instanțe de contencios administrativ într-un litigiu având ca obiect anularea unei decizii a Consiliului Concurenței din statul respectiv, prin care un organism de gestiune colectivă a fost sancționat pentru abuz de poziție dominantă prin anumite practici tarifare.

În consecință, aplicarea corectă a dreptului Uniunii Europene, în privința primei întrebări solicitate de către recurentă a fi adresată CJUE, se impune cu o asemenea evidență încât nu lasă loc vreunei îndoieli rezonabile, sesizarea CJUE nefiind, astfel, admisibilă, potrivit exigențelor din hotărârea CJUE pronunțată în cauza Cilfit, menționate anterior.

Dată fiind legătura cu prima întrebare, demonstrată în cele ce preced, nici celelalte întrebări nu sunt admisibile, motiv pentru care Înalta Curte va respinge solicitarea recurentei ca inadmisibilă.

În ceea ce privește motivele de recurs formulate, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Prin primul motiv de recurs, s-a susținut că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 165 alin. (10) și ale art. 164 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, prin aprecierea potrivit căreia nu ar avea competența de a aplica norme din domeniul dreptului concurenței, din moment ce este învestită cu un litigiu privind drepturi patrimoniale de autor, în care se aplică normele din domeniul dreptului de autor și al drepturilor conexe.

Atare critică a recurentei are aceeași finalitate precum sesizarea CJUE, analizată anterior, anume nulitatea clauzei de la art. III pct. 2 lit. a) din autorizația licență neexclusivă și înlăturarea acesteia (astfel cum s-a invocat în cursul judecății), însă, de această dată, prin aplicarea unor norme din legislația națională, și nu în virtutea unei eventuale statuări a instanței europene asupra incompatibilității cu dreptul Uniunii Europene a sistemului de tarifare practicat de organismul de gestiune colectivă și aplicabil erga omnes.

Art. 165 alin. (10) din Legea nr. 8/1996 prevede următoarele:

"Sunt interzise clauzele oricărui contract-licență neexclusivă și ale oricărei metodologii publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, care încalcă regulile de concurență prevăzute de articolele 101 și 102 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, astfel cum sunt interpretate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în special cele care:

a) stabilesc și impun utilizatorilor remunerații inechitabile sau orice alte condiții de tranzacționare a licențelor neexclusive inechitabile;

b) aplică, în raporturile cu utilizatorii, remunerații inegale sau alte condiții inegale la prestații echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurențial;

c) condiționează încheierea contractelor-licență neexclusivă de acceptarea de către utilizatori a unor prestații suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu dispozițiile legale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte."

De asemenea, potrivit art. 164 alin. (2) teza a doua din lege, "Pentru activitatea de radiodifuzare, organismele de gestiune colectivă pot solicita numai remunerații procentuale, diferențiate prin directă proporționalitate cu ponderea utilizării de către fiecare utilizator - organism de televiziune sau de radiodifuziune, a repertoriului gestionat colectiv în această activitate."

Se observă că recurenta, prin susținerile din cadrul primului motiv de recurs, face referire la forma din anul 2018 a dispozițiilor art. 165 alin. (10) și art. 164 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, inclusiv în privința numerotării textelor, astfel cum legea a fost modificată și republicată în baza Legii nr. 74/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 268 din 27 martie 2018, în vigoare din 30 martie 2018 (actualul art. 165 alin. (10) corespunde fostului art. 131

2

alin. (10) din Legea nr. 74/2018, iar art. 164 alin. (2) teza a doua - art. 131

1

alin. (2) teza a doua, în numerotarea Legii nr. 74/2018).

Potrivit art. 6 alin. (3) C. civ., "Actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispozițiilor legii vechi (...)".

Pe acest temei, nulitatea actului juridic este supusă legii în vigoare în momentul încheierii actului, iar validitatea sa se apreciază potrivit condițiilor stabilite de legea în vigoare în momentul încheierii actului juridic.

Or, Legea nr. 74/2018, de modificare a Legii nr. 8/1996 și în baza căreia Legea nr. 8/1996 a fost republicată, chiar dacă a interzis în mod expres clauzele oricărui contract-licență neexclusivă care încalcă regulile de concurență prevăzute de articolele 101 și 102 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, se aplică doar contractelor încheiate după data intrării în vigoare a acestei legi, fără a produce efecte retroactive, în sensul nulității unei clauze dintr-un contract încheiat anterior.

Tot în virtutea principiului neretroactivității legii, art. 165 alin. (10) nu poate constitui nici temeiul aptitudinii instanței civile învestite cu cercetarea valabilității unei clauze dintr-un contract-licență neexclusivă, de a cenzura această clauză prin prisma compatibilității cu normele de concurență din Tratat, în măsura în care contractul a fost încheiat anterior începerii activității legii modificatoare (respectiv la data de 30.01.2015, în timp ce Legea nr. 74/2018 a intrat în vigoare, după cum s-a arătat, la 30.03.2018).

În consecință, față de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că primul motiv de recurs este nefondat și îl va respinge ca atare.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, referitor la modul de aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor O.G. nr. 13/2011, în motivarea respingerii motivului de apel al pârâtei în privința penalităților de întârziere calculate de prima instanță, Înalta Curte constată că finalitatea criticii cu acest obiect rezidă în constatarea în recurs a inaplicabilității art. 3 alin. (2)

1

și a incidenței art. 3 alin. (2) și (3) din O.G. nr. 13/2011.

Susținerile cu acest obiect contrazic prevederile art. III.4 din autorizația-licență neexclusivă nr. 35/9.01.2015 emisă de către reclamantă și relevă, din acest punct de vedere, apărarea constantă în cauză a pârâtei, chiar de la formularea cererii reconvenționale, referitoare la aplicabilitatea acestei clauze în raporturile juridice dintre părți și inaplicabilitatea Metodologiei aprobate prin Decizia ORDA nr. 216/2011 privind penalitățile de întârziere.

Potrivit art. III pct. 4 din autorizația-licență neexclusivă, pentru întârzierea la plată a remunerației, pârâta datorează dobânda penalizatoare maximă stabilită conform O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

În condițiile în care ambele instanțe de fond au făcut aplicarea acestei clauze contractuale și nu a celei de la pct. 8 din Metodologie vizând aplicarea de penalități per zi de întârziere, iar recursul privește exclusiv rata dobânzii penalizatoare calculate, este pe deplin aplicabil principiul libertății contractuale, regăsit în art. 1 din O.G. nr. 13/2011, în conformitate cu care "Părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât și întârzierea la plata unei obligații bănești".

În prezența stipulației exprese în contract privind nivelul maximal al dobânzii penalizatoare prevăzute de O.G. nr. 13/2011, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de apel a confirmat aprecierea primei instanțe vizând incidența art. 3 alin. (2)

1

din acest act normativ, ce reglementează cel mai ridicat nivel al acestei dobânzi, aplicabil în raporturile dintre profesioniști.

În consecință, nu pot fi primite susținerile recurentei care tind la înlăturarea efectelor contractului pe aspectul ratei dobânzii penalizatoare.

Pe de altă parte, contrar celor susținute în motivarea recursului, în speță nu sunt întrunite cerințele de aplicare a prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Potrivit acestei norme, "În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%".

În cauză, executarea contractului încheiat între părți presupune utilizarea de către recurenta - pârâtă, în activitatea sa comercială, a obiectului protecției legale, sens în care a fost autorizată de către intimată - reclamantă, în numele și pe seama titularilor de drepturi.

Or, necontestat fiind că pârâta desfășoară o activitate cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) C. civ., raportul juridic născut din contractul părților nu se încadrează în sfera de aplicare a prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, ce vizează exploatarea unei întreprinderi fără scop patrimonial.

În schimb, calitatea pârâtei de profesionist ce exploatează o întreprindere cu scop lucrativ atrage incidența art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011, astfel cum, în mod corect, au stabilit ambele instanțe de fond din cauză și cum, de altfel, părțile au convenit prin contractul încheiat, potrivit celor expuse anterior.

Recurenta - pârâtă face referire în mod corespunzător la Legea nr. 72/2013, ce restrânge - în scopul aplicării sale - definiția dată "profesionistului" prin C. civ. la acel profesionist ce exploatează o întreprindere cu scop lucrativ și care, totodată, prevede în mod expres că atare semnificație este aplicabilă și în cazul art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011.

Astfel, potrivit art. 22 din Legea nr. 72/2013, "Termenul profesionist prevăzut la art. 3 alin. (2^1) din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011, aprobată prin Legea nr. 43/2012, cu completările aduse prin prezenta lege, va avea sensul prevăzut la art. 2 pct. 2 din prezenta lege", iar art. 2 pct. 2 din același act normativ prevede că "profesionistul" este reprezentat de orice persoană fizică sau juridică care exploatează o întreprindere cu scop lucrativ.

Contrar, însă, susținerilor din motivarea recursului, pentru aplicarea art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011 este suficientă întrunirea în persoana uneia dintre părțile raportului juridic dedus judecății a calității prevăzute de art. 2 pct. 2 din Legea nr. 72/2013.

Chiar dacă formularea "între profesioniști" din art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011 este, aparent, restrictivă, trebuie ținut cont de faptul că norma a fost introdusă în corpul ordonanței prin Legea nr. 72/2013, ce a făcut absolut necesară corelarea cu ansamblul reglementării, așadar, inclusiv cu definiția profesionistului din Legea nr. 72/2013.

Interpretarea art. 3 alin. (2)

1

trebuie, însă, să aibă în vedere necesitatea integrării normei și în ansamblul O.G. nr. 13/2011, subsumat intenției legiuitorului de a reglementa diferitele situații juridice existente în practică, prin norme succesive, pentru stabilirea ratei dobânzii aplicabile.

După cum s-a arătat anterior, art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 evocă tot calitatea de profesionist, dar în înțelesul larg din art. 3 alin. (3) C. civ., astfel încât legiuitorul din anul 2013 a urmărit reflectarea, printr-o normă distinctă, a noțiunii restrânse de profesionist, din Legea nr. 72/2013.

Din acest motiv, art. 3 alin. (2)

1

trebuie citit în aceiași termeni în care este formulată norma imediat următoare, aceea din alin. (3), care are drept reper de identificare a situațiilor juridice reglementate conținutul raportului juridic, și nu calitatea părților acestuia.

Prin urmare, art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011 reglementează situația raporturilor juridice care decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în timp ce alineatul următor situația raporturilor juridice care decurg din exploatarea unei întreprinderi fără scop lucrativ.

Ipoteza reglementată prin art. 3 alin. (2)

1

este întrunită în cauză, cât timp recurenta - pârâtă desfășoară o activitate de exploatare a unei întreprinderi cu scop lucrativ, indiferent dacă partea cocontractantă, respectiv reclamanta este sau nu este un profesionist în înțelesul art. 2 pct. 2 din Legea nr. 72/2013.

În consecință, cel de-al doilea motiv de recurs va fi respins și, față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 496 C. proc. civ.

Pe temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2.500 RON, către intimata-reclamantă Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - A., conform ordinului de plată din data de 1 februarie 2021 .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 79 R din 23 septembrie 2020 a Curții de Apel Galați, secția I civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2.500 RON, către intimata-reclamantă Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 noiembrie 2021.