Decizia nr. 574/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 13.05.2019 sub nr. x/2019, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - A. a solicitat instanței în contradictoriu cu pârâta B. Întreprindere Individuală ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună: - obligarea pârâtei la plata sumei de 2043,06 RON (cu TVA inclus), reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.07.2016-31.03.2019; - obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere în cuantum de 1262,62 RON calculate până la data de 19.04.2019 și în continuare până la recuperarea integrală a remunerației datorate; - obligarea pârâtei obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1166, 1350 și următoarele C. civ., Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe și Decizia ORDA nr. 399/2006, Decizia ORDA nr. 189/2013, Decizia ORDA nr. 99/2015. Pârâta Întreprinderea Individuală B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal. Prin sentința civilă nr. 2137/09.10.2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. Întreprindere Individuală, a obligat pârâta la plata către reclamanta a sumei de 1712 RON remunerație cuvenită artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual, în perioada 01.07.2016-31.03.2019, a obligat pârâta la plata sumei de 1262 RON penalități de întârziere calculate până la data de 19.04.2019 și în continuare la plata de penalități de 0,1% pe fiecare zi de întârziere până la plata debitului, a respins acțiunea cu privire la TVA și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 600 RON cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de apel. Prin decizia nr. 772A din 15 iulie 2020 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă B. Întreprindere Individuală, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Centrul Român Pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - A., CIF x, ca nefondat și a obligat apelanta să plătească intimatei suma de 400 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 772A din 15 iulie 2020 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs pârâta Întreprinderea Individuală B.. Pârâta Întreprinderea Individuală B. solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție în temeiul art. 496-497 C. proc. civ. să admită prezentul recurs, să caseze decizia recurată și să trimită cauza spre o nouă judecată, primei instanțe, urmând a se casa și sentința civilă nr. 2137 din 09.10.2019, pronunțată de Tribunalul București. Se apreciază că și în condițiile în care s-a procedat la analiza celorlalte motivelor invocate de pârâtă, prin apel, ar lipsi un grad de jurisdicție. Pe de altă parte, cât timp din conținutul sentinței instanței de fond lipsesc aceste elemente definitorii (verificarea competenței și duratei) și nici nu s-a procedat la îndreptarea acestei erori, se apreciază că se impune anularea sentinței instanței de fond, cu atât mai mult cu cât formalismul cu care s-a aplecat instanța de fond în soluționarea cererii, rezultă și din greșita apreciere a nedepunerii în termen a întâmpinării. Procedând la analizarea aspectelor de competență (materială și teritorială) invocate de pârâtă, s-a apreciat că prima instanță competentă să judece prezentul litigiu ar fi Judecătoria Brașov. Este adevărat că instanța de apel a analizat apărările pârâtei cu privire la necompetența materială și teritorială a Tribunalului București; timbrarea necorespunzătoare a cererii; puterea facturilor proforma, precum și aspectele legate de încetarea efectelor autorizațiilor licență neexclusivă încheiate în anul 2009 între părți, însă a omis să se pronunțe cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtă. În ceea ce privește modalitatea în care instanța de apel a dezlegat celelalte motive invocate în apărarea pârâtei, se consideră că hotărârea atacată este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii - art. 408 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În speța dedusă judecății, competența de soluționare în primă instanță a cererii se leagă și determinarea timbrajului, deci a naturii răspunderii (respectiv dacă ea este contractuală sau delictuală) și în acest sens trebuia verificat dacă într-adevăr în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1.166 și 1350 și urm. C. civ., respectiv "răspunderea contractuală", pe care și-a întemeiat reclamantul cererea, implicit prin aceasta încercând să inducă instanței faptul că între părți ar exista un contract în desfășurare. Se apreciază însă că nu este corectă și temeinică argumentarea instanței în privința ca fiind încă în ființă autorizațiile de licență neexclusivă încheiate de părți, care are în vedere faptul că invocarea clauzei "prevăzută la art. VI. 4, prevede încetarea de drept a contractului pentru ipoteza neexecutării obligațiilor timp mai îndelungat de 90 zile, însă pactul comisoriu este un mijloc de protecție a drepturilor creditorului obligației neexecutate." Astfel, deși se recunoaște că în conținutul autorizațiilor, la pct. 4 din Cap. VI, s-a prevăzut faptul că "în cazul întârzierilor de plată mai mari de 90 de zile, autorizația încetează de drept", se dă o interpretare eronată a acestui pact comisoriu, în sensul că singura parte care ar putea-o invoca este doar A.. Spre deosebire de reglementarea consacrată de vechiul C. civ., în care pactele comisorii nu erau prevăzute în mod expres, acestea fiind un rezultat al dezbaterilor doctrinare și ale jurisprudenței, noul Cod prevede nu doar mecanismul rezoluțiunii unilaterale, ci și posibilitatea operării rezoluțiunii în baza unor pacte comisorii, aspect ce rezultă din art. 1553 C. civ. Pactul comisoriu are ca efect rezoluțiunea/rezilierea de drept a contractului, însă este necesar ca prin acordul părților să fi fost prevăzut în mod expres care sunt obligațiile a căror neexecutare atrage acest remediu contractual [art. 1553 alin. (1) C. civ..]. Această cerință legală a fost denumită în doctrină "regula specializării pactului comisoriu", având drept consecință ineficienta unui pact care conține doar referiri generale la neîndeplinirea obligațiilor contractuale. Din analizarea celor trei alineate consacrate de C. civ. pactului comisoriu, reiese faptul că părțile trebuie să prevadă nu doar ce obligații determină încetarea contractului în baza clauzei rezolutorii, ci și condițiile în care aceasta operează. Tot în acest sens sunt și dispozițiile art. 1550 C. civ., care prevăd modul în care operează rezoluțiunea. În speța dedusă judecății, de vreme ce părțile au convenit în mod expres obligația a cărei neexecutare atrage desființarea de drept a contractului, se apreciază că nu era necesară nici punerea în întârziere și nici intervenirea instanței, introducerea unui astfel de pact comisoriu în contract fiind de esența voinței părților, în vederea producerii de efecte energice. Față de intervenirea pactului comisoriu înserat în contract, se apreciază că în cauză nu mai puteau fi în prezența unei răspunderi contractuale, ci doar a unei delictuale civile, care are repercusiuni asupra întregului probatoriu ce trebuie administrat de părți (depunerea unui contract față de dovedirea existenței unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, a culpei). Într-un final, se apreciază contrar opiniei exprimate de intimatul-reclamant, ca nici chiar instanța de judecată nu poate invoca o lipsă de interes în invocarea lipsei temeiului contractual, instanța de judecată neputând suplini sau trece peste voința exprimată de partea litigantă. În aceste condiții, având în vedere și perioada pentru care reclamanta solicită plata remunerațiilor, (01.07.2016 - 31.03.2019) rezultă fără putință de tăgadă faptul că, convenția încheiată între părți a încetat de drept. Prin urmare, se impune a se constata că licența/autorizația la care reclamanta face referire în cererea de chemare în judecată nu poate valida susținerea pe care reclamanta a formulat-o în sensul existenței unui raport juridic contractual între părți. Față de aceste aspecte, se apreciază că se impun următoarele observații: în primul rând, având în vedere că între părți nu există un contract în derulare, părțile nefiind ținute de nicio convenție privind atragerea competenței legilor dintre acestea la "instanța competentă din București", se apreciază că cererea de chemare în judecată a fost introdusă la o instanță necompetentă material și teritorial. Practic cererea reclamantei este o acțiune "în pretenții", care, față de cuantumul pretențiilor solicitate și raportat la prevederile art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ. (conform cărora judecătoriile judecă: orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști), este de competența materială a judecătoriilor. În ceea de privește competența teritorială, se apreciază că, față de sediul social al pârâtei, respectiv municipiul Săcele, care se află în raza teritorială a instanțelor din Brașov și față de prevederile art. 107 C. proc. civ. (conform cărora cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel), Judecătoria Brașov ar fi competentă teritorial să judece prezenta cauză.

Apărările formulate în cauză În termen legal, intimatul-reclamant Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și în consecință, menținerea deciziei civile nr. 772A/15.07.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, ca fiind legală și temeinică; obligarea recurentei la achitarea cheltuielilor de judecată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Motivul de recurs invocat de recurentă vizează, în primul rând, eronata soluționare de instanțele de fond și de apel a excepției necompetenței materiale și teritoriale de soluționare a prezentului litigiu, ce poate fi circumscris motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., motiv ce se privește însă a fi nefondat. Curtea de apel a reținut în mod corect că litigiul de față are natura unui litigiu în materia proprietății intelectuale, întrucât derivă din pretinsa încălcare a unor drepturi conexe dreptului de autor, așadar, a unor drepturi de proprietate intelectuală ce fac obiectul reglementărilor legii speciale privind dreptul de autor și drepturile conexe, respectiv Legea nr. 8/1996. Raportat la obiectul acțiunii deduse judecății, și anume obligarea pârâtei la plata sumei de 2043,06 RON (cu TVA inclus), reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, se constată că reclamanta a invocat autorizațiile de licență încheiate, în cuprinsul cărora este inserată o clauză de prorogare a competenței teritoriale în favoarea instanțelor din Municipiul București. Așa cum a considerat și instanța de apel, nu pot fi primite susținerile recurentei privind competența judecătoriei în cauzele de proprietate intelectuală, deoarece domeniul proprietății intelectuale se încadrează în categoria cauzelor care nu pot fi considerate ca fiind atribuite prin lege în competența judecătoriei, motiv pentru care litigiile în această materie sunt de competența de primă instanță a tribunalului, în aplicarea art. 95 C. proc. civ. Așadar, în speță, competența de primă instanță în materia proprietății intelectuale aparține tribunalului, ca instanță de drept comun, indiferent de valoarea obiectului cererii, așa cum au statuat și instanțele de fond și de apel. În mod just a considerat instanța de apel că apare lipsit de efecte faptul că prima instanță nu și-a verificat competența de soluționare a cauzei. Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., privind aplicarea și interpretarea dispozițiilor legale incidente, a art. 123 1 , art. 123 2 și art. 130 din Legea nr. 8/1996, precum și a art. 1553 C. civ., nici acesta nu este fondat. Conform Deciziei ORDA nr. 399/2006, reclamanta A. este desemnată drept colector al remunerațiilor reprezentând drepturile patrimoniale cuvenite artiștilor interpreți sau executanți. Reclamanta și-a întemeiat pretențiile ce fac obiectul prezentei cereri de chemare în judecată pe răspunderea civilă contractuală, arătând în acest sens că a încheiat cu pârâta acele autorizații/licență neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/fonogramelor publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual nr. 9575 și 9576/11.06.2009. În contextul operațiunii de interpretare și aplicare a prevederilor legale incidente, în mod just a apreciat instanța că pârâta are obligația legală să achite remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial ori al reproducerilor acestora, precum și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în incinta spatiilor pe care le administrează, temeiul răspunderii civile fiind contractual, ce derivă din convenția încheiată în vederea obținerii autorizației/licență neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/fonogramelor publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual. Prin urmare, criticile recurentei sub acest aspect al naturii delictuale a răspunderii civile incidente nu subzistă, în mod corect a fost impusă obligația de plată a remunerației, prevăzută de altfel, la punctul I al licențelor, calculată în conformitate cu Metodologia reglementată de Decizia ORDA 399/2006, 189/2013 și respectiv Decizia ORDA nr. 99/2015. Constatând că sumele datorate cu titlu de remunerație sunt fixe, instanța corect a procedat la calculul acestora, soluția de admitere în parte a acțiunii pentru suma de 1712 RON remunerație, fiind justă. De asemenea, corect au fost reținute dispozițiile art. VI pct. 6.3 din autorizații/licențe ca temei al obligării pârâtei la penalități de 0,1% pe zi întârziere, aferente sumelor neachitate, în cuantum de 1262 RON, calculate până la data de 19.04.2019 și în continuare penalități de 0,1% pe zi întârziere, până la achitarea integrală a debitului, în condițiile în care respectivele autorizații nu și-au încetat efectele. Nu pot fi primite susținerile recurentei pârâte care a invocat încetarea de drept a contractului ca urmare a neplății timp de 90 de zile a remunerațiilor și deci, intervenirea pactului comisoriu inclus în aceste autorizații. Dând legala interpretare prevederilor legale incidente, corect s-a statuat de către curtea de apel că acea clauză, prevăzută la art. VI.4, prevede încetarea de drept a contractului pentru ipoteza neexecutării obligațiilor timp mai îndelungat de 90 de zile, iar pactul comisoriu este un mijloc de protecție a drepturilor creditorului obligației neexecutate, ce nu poate fi invocat de pârâtă, ca debitor al obligației neexecutate Nu subzistă critica recurentei în sensul încetării de drept a contractului părților, deoarece, în lipsa unei manifestări de voință contrare din partea vreuneia din părți, potrivit art. VIII din autorizația licență neexclusivă, a operat o prelungire automată cu perioade de câte 12 luni, astfel încât nu se poate constata încetarea raportului contractual, și deci a obligațiilor ce le incumbă părților. Pentru aceste considerente, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Întreprinderea Individuală B. împotriva deciziei nr. 772A din 15 iulie 2020 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.