Decizia nr. 65/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2018 din data de 26 noiembrie 2018 reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat: obligarea pârâtei la plata sumei de 1.903,16 RON (cu TVA inclus) reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, în perioada 1 decembrie 2015-31 decembrie 2018; obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere în cuantum de 827,09 RON calculate până la data de 19 noiembrie 2018, și în continuare până la recuperarea integrală a remunerației datorate; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1.166, art. 1.350 și următoarele C. civ., Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe cu modificările și completările ulterioare (în vigoare pentru perioada dedusă judecății), inclusiv cu forma republicată la data de 14 iunie 2018 în M. Of. Partea I nr. 489 din 14 iunie 2018 și Decizia ORDA nr. 399/2006, Decizia ORDA nr. 189/2013, Decizia ORDA nr. 10/2016 și Decizia ORDA nr. 120/2016, ca norme de aplicare. Pârâta B. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată. A invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalul București și a solicitat declinarea în favoarea Tribunalului Suceava. A solicitat respingerea capetelor de cerere privind obligarea la plata sumelor de 1.903,16 RON cu TVA și 827,09 RON cu T VA reprezentând remunerație și penalități datorate artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor sau reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizualului. Reclamantul A. a formulat cerere de modificare a acțiunii în sensul invocării răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru remunerația datorată în perioada 1 decembrie 2015-31 decembrie 2018, ca urmare a săvârșirii faptei ilicite de către pârâtă de a comunica public fonograme publicate în scop comercial de comerț/fonograme sau reproduceri ale acestora și prestații artistice din domeniul audiovizual fără a deține autorizație/licență și fără a achita remunerația cuvenită artiștilor interpreți. Pârâta B. S.R.L. a formulat întâmpinare la cererea de modificare a acțiunii principale prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată. A reiterat excepția invocată prin întâmpinarea anterioară cu privire la necompetența teritorială a Tribunalului București.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal. La termenul de judecată din data de 21 mai 2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins ca neîntemeiată excepția necompetenței teritoriale invocată de pârâtă, reținând incidența în cauză a dispozițiilor art. 126 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. VII din Convenția dintre părți. Prin sentința civilă nr. 1206 din data de 4 iunie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., având ca obiect drepturi de autor și drepturi conexe, a obligat pe pârâtă la plata către reclamanta a sumei de 123 RON repararea prejudiciului cauzat artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual, în perioada 1 decembrie 2015-29 februarie 2016, a obligat pe pârâtă la plata către reclamanta a sumei de 4.410 RON repararea prejudiciului cauzat artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual, reprezentând triplul remuneraților datorate în perioada 1 martie 2016-31 decembrie 2018, a obligat pe pârâtă să încheie cu reclamanta autorizații/licențe neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în spațiile administrate, a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată și a obligat pe parată la plata către reclamantă a sumei de 727 RON, cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de apel. Prin decizia nr. 1659A din data de 6 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1206 din data de 4 iunie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți. A obligat pe apelantă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 400 RON.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs pârâta B. S.R.L. Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a deciziei recurate și pe fondul cauzei respingerea acțiunii formulate de reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți-A. ca nefondată și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată. În esență, recurenta-pârâtă a susținut următoarele: Cu privire la excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București: - în mod greșit instanța de apel a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., ce consacra o competență alternativă, soluția corectă fiind aceea de admitere a excepției necompetenței teritoriale și de declinare a competenței de soluționare a cauzei instanței competente, având în vedere dispozițiile prevăzute de art. 107 alin. (1) și art. 113 alin. (8) C. proc. civ. - în mod greșit instanța de apel a motivat respingerea excepției, arătând că Tribunalul București este competent, întrucât este instanța de la locul producerii prejudiciului,acest"așa-zis prejudiciu"derivă dintr-un contract "autorizație/licență neexclusivă", care a fost încheiat la sediul recurentei-pârâte, iar locul plății (din contul recurentei-pârâte) este pe raza Tribunalului Suceava. Pe fondul cauzei: - instanța de apel a înlăturat apărarea sa, potrivit căreia are autorizație de utilizare a operelor muzicale în scop ambiental încă din anul 2002 și până în momentul încetării utilizării televizorului (februarie 2019) cu Uniunea Compozitorilor și D., la care a achitat taxele; - nu a săvârșit nicio faptă ilicită; - potrivit deciziei ORDA nr. 3/1997, C. este unic organism de gestiune colectivă din România acreditat să gestioneze drepturile de autor în domeniul muzical, funcționând după modelul societăților de gestiune din celelalte țări europene; - în situația în care, în speță, există autorizație/licență cu un organism acreditat să gestioneze drepturile de autor în domeniul muzical, solicitarea intimatului-reclamant, întemeiată pe dispozițiile prevăzute de art. 3.12 din decizia ORDA nr. 10/2016, art. 3.12 din decizia ORDA nr. 120/2016, decizia ORDA nr. 399/2006 și din decizia ORDA nr. 189/2013, se impune a fi respinsă, dispozițiile invocate nefiind aplicabile; - din înscrisurile atașate la dosarul cauzei odată cu acțiunea principală, rezultă că intimatul-reclamant, prin notificările trimise către societatea recurentă-pârâtă, nu a solicitat niciodată triplul sumelor, ci a emis trimestrial facturi proforma cu valori desfășurate pentru fiecare trimestru; - instanța de apel a apreciat în mod greșit că este nefondată critica vizând obligarea la încheierea cu intimatul-reclamant a autorizației/licență neexclusivă; - în raport de dispozițiile Legii nr. 15/2019, care modifică și completează Legea nr. 8/1996, a solicitat instanței de apel să aibă în vedere că de la momentul apariției acestei legi nu mai exista obligația de a încheia aceste autorizații cu diferite organisme; - prin menținerea sentinței pronunțate de tribunal, este obligată să încheie o autorizație fără a fi precizată perioada pentru care se încheie aceasta și fără a se ține cont că nu utilizează televizorul. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 08 decembrie 2020, completul de filtru admite în principiu recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1659 A din data de 6 noiembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a fixat termen de judecată la data de 26 ianuarie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Apărările formulate în cauză În termen legal, la data de 9 iulie 2020, intimatul-reclamant Centru Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, în principal, ca fiind nul și, în subsidiar, ca neîntemeiat, cu menținerea deciziei recurate ca fiind legală și temeinică și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată. Răspunsul la întâmpinare. În cauză nu a fost depus răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Pentru a opera motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 3 C. proc. civ., hotărârea recurată trebuie să fi fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii. În ceea ce privește soluționarea excepției necompetenței teritoriale, aceasta a fost respinsă în mod just prin decizia recurată, motivul de recurs invocat neputând fi primit. Față de modalitatea de utilizare și de pretențiile formulate în cauză, prejudiciul este reprezentat de efectul patrimonial negativ suferit de titularii de drepturi prin neplata remunerațiilor, acceptându-se că acest efect se produce, în primul rând, asupra patrimoniului reclamantei, date fiind atribuțiile organismului de gestiune colectivă. Astfel, în temeiul Legii nr. 8/1996, reclamanta colectează sumele de bani datorate de către utilizatori cu titlu de remunerații, potrivit metodologiilor negociate de către organismul de gestiune colectivă cu utilizatorii, pentru diferitele modalități de utilizare, sume pe care, ulterior, le repartizează titularilor, ca regulă, proporțional cu repertoriul utilizat. Din punctul de vedere al competenței prevăzute de art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., locul producerii prejudiciului nu este, însă, cel în care pierderea pecuniară ca urmare a neplății remunerațiilor de către un utilizator al repertoriului protejat este resimțită de către reclamantă, ci acela în care se conturează în mod cert efectul patrimonial negativ al faptei ilicite. Locul în care se evidențiază paguba în patrimoniul reclamantei corespunde celui în care se află un anumit bun al victimei, fără, însă, ca acel bun să fi fost afectat în materialitatea sa prin fapta ilicită (precum în cazul unei distrugeri sau al unui furt), fiind ales chiar de către victimă pentru a dovedi producerea prejudiciului. În atare context, constatarea prejudiciului de către victimă este un fapt subsecvent producerii acestuia, motiv pentru care nu interesează în determinarea locului producerii prejudiciului. Mai mult decât atât, alegerea victimei înseși în privința evidențierii diminuării patrimoniului său nu poate reprezenta reperul prevăzut de norma de competență în discuție, întrucât locul producerii prejudiciului ar depinde întotdeauna de voința victimei. Or, exercitarea manifestării unilaterale de voință a reclamantului în cazul acțiunii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală este limitată, potrivit legii, la opțiunea între instanțele prevăzute la art. 107 - 112 C. proc. civ. și oricare dintre instanțele prevăzute la art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., neputând viza o alegere chiar a locului producerii prejudiciului. Din punctul de vedere al prejudiciului cert, este relevant faptul că, potrivit metodologiei în vigoare, deținătorii de restaurante, respectiv de hoteluri, achită sume de bani fixe, al căror cuantum depinde, după caz, de suprafața unității de alimentație publică sau de tipul unității de cazare, cu titlu de remunerații cuvenite artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică de fonograme și de prestații artistice din domeniul audiovizual. Dacă utilizatorul se conformează dispozițiilor legale și obține în avans autorizația/licență neexclusivă, remunerațiile pot fi simplu calculate pe baza criteriilor arătate, pentru perioada de timp pentru care s-a acordat autorizația achitându-se înainte de utilizarea efectivă. În schimb, în măsura în care comunicarea publică are loc fără autorizare și, implicit, fără plata remunerațiilor, titularii sunt îndreptățiți la despăgubiri, pe temeiul art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996. Așadar, prejudiciul devine cert după utilizarea efectivă și poate fi cuantificat în funcție de spațiul în care a avut loc respectiva utilizare și de durata acesteia, pe baza documentelor aflate în posesia utilizatorului, dat fiind că ambele modalități de calcul prevăzute de art. 139 alin. (2) - câștigul nerealizat sau triplul remunerațiilor legal datorate pentru acel tip de utilizare-presupun raportarea la remunerația prevăzută de metodologie. Față de aceste circumstanțe, locul în care devine certă și, deci, se produce pierderea pecuniară pretinsă de către reclamant este chiar locul în care a avut loc respectiva comunicare publică. Pe de altă parte, art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. nu menționează locul plății, spre deosebire de alte norme de competență, precum cea din art. 113 alin. (1) pct. 3 din cod, ceea ce înseamnă tocmai faptul că legiuitorul nu s-a raportat la acest element în stabilirea competenței teritoriale în cazul obligațiilor ce izvorăsc dintr-o faptă ilicită. Dincolo de faptul că, în interpretarea normei, nu s-ar putea adăuga un criteriu de determinare a competenței ce nu a fost prevăzut în mod expres, trebuie observat că locul executării prin plată a unei obligații interesează repararea, și nu producerea prejudiciului. Astfel, art. 1381 C. civ. prevede că, în cazul răspunderii civile delictuale, orice prejudiciu dă dreptul la reparație (alin. (1), iar acestui drept îi sunt aplicabile, de la data nașterii sale, toate dispozițiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea și stingerea obligațiilor (alin. (2), așadar, inclusiv dispozițiile din C. civ. referitoare la plată, ca mod de executare a obligațiilor (art. 1469 - 1515). După cum s-a arătat anterior, în stabilirea reperului de competență în discuție pe temeiul art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. prezintă importanță locul în care se conturează în mod cert efectul patrimonial negativ al faptei ilicite, și nu cel în care se evidențiază paguba în patrimoniul reclamantei. Semnificația sintagmei "locul producerii prejudiciului" din actuala reglementare, stabilită prin prezenta decizie, precum și analiza efectuată pentru determinarea instanței competente potrivit acestui reper, sunt confirmate prin interpretarea istorico - teleologică. Reglementarea anterioară a C. proc. civ. a prevăzut exclusiv locul faptei ilicite drept reper pentru stabilirea competenței teritoriale, pe lângă instanța de la domiciliul pârâtului, în cazul obligațiilor izvorâte din răspunderea civilă delictuală. Potrivit unei interpretări constante în literatura de specialitate, locul producerii prejudiciului coincide, ca regulă, cu cel al săvârșirii faptei ilicite, însă a fost necesară extinderea, prin noul cod, a reperelor competenței teritoriale pentru a acoperi acele situații în care locul producerii rezultatului păgubitor poate să nu se suprapună cu cel al faptei ilicite. În doctrină s-a exemplificat prin cazul unui prejudiciu viitor sau al unuia prin ricoșeu. În acest din urmă caz, reglementat de art. 1390 C. civ., o terță persoană față de victima directă a faptei ilicite a suferit, la rândul său, un prejudiciu. În speță, nu este întrunită niciuna dintre situațiile de excepție consacrate de C. civ. și recunoscute ca atare în doctrină, nici măcar cea a prejudiciului prin ricoșeu, întrucât organismul de gestiune colectivă ce colectează remunerațiile nu se încadrează în categoria persoanelor anume prevăzute de art. 1390 C. civ., pretinzând că este victima directă a faptei cauzatoare a prejudiciului. Este de precizat, totodată, că tot în doctrină s-a arătat că soluția din reglementarea actuală corespunde celei cuprinse în art. 5 pct. 3 din Regulamentul nr. 44/2001 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (în prezent, înlocuit cu Regulamentul nr. 1215/2012, care a preluat, însă, noțiunile autonome ce interesează cauza de față, noțiuni ce s-au regăsit, de altfel, în reglementarea anterioară, respectiv Convenția de la Bruxelles din anul 1968). Raportarea la acest instrument normativ este, de asemenea, relevantă pentru interpretarea normei naționale. După cum rezultă din expunerea de motive a noului C. proc. civ., la elaborarea acestuia au fost avute în vedere instrumentele normative naționale și internaționale, fiind menționat și Regulamentul nr. 44/2001 (pct. 3 "Alte informații" din Secțiunea a 2-a "Motivul emiterii actului normativ"). De asemenea, "La edictarea soluțiilor legislative cuprinse în proiectul noului C. proc. civ. s-a avut în vedere ca dispozițiile propuse să nu contravină sau să facă dificilă aplicarea directă a unor instrumente juridice comunitare" (pct. 2 "Compatibilitatea proiectului de act normativ cu legislația comunitară în materie" din Secțiunea a 5-a "Efectele proiectului de act normativ asupra legislației în vigoare"). Față de rațiunile noii reglementări, în interpretarea normei din C. proc. civ. este utilă, așadar, raportarea la prevederile corespunzătoare din Regulamentul Uniunii Europene, astfel cum au fost interpretate de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Pentru adecvarea la o situație juridică pur internă, teritoriul Uniunii Europene își găsește echivalentul în teritoriul național, spațiu în care operează protecția drepturilor deduse judecății. În mod evident, cauza nu prezintă vreun element de extraneitate, astfel încât Regulamentul nu este aplicabil și, de altfel, în caz contrar, acest instrument normativ ar fi fost aplicabil în mod direct, făcând inutilă interpretarea normei naționale. Compatibilitatea soluțiilor legislative relevă eficiența preluării raționamentelor juridice dezvoltate în jurisprudența CJUE, atunci când rațiunile sunt asemănătoare, cu scopul clarificării semnificației sintagmei nou introduse în cod "locul producerii prejudiciului", întocmai ca în cazul aplicării directe a Regulamentului. Atunci când legiuitorul a exprimat intenția de armonizare a reglementărilor, judecătorul național nu se poate plasa în situația de a formula raționamente diferite în funcție de prezența sau absența unui element de extraneitate în cauzele pe care le are de soluționat. Din jurisprudența CJUE se pot desprinde câteva aspecte esențiale în abordarea competenței teritoriale, cu relevanță în cauza de față. Potrivit considerentelor Regulamentului nr. 44/2001, normele de competență trebuie să prezinte un mare grad de previzibilitate și să se întemeieze pe principiul conform căruia competența este determinată, în general, de domiciliul pârâtului, cu excepția câtorva situații bine definite în care materia litigiului sau autonomia părților justifică un alt factor de legătură. Autorizarea altor instanțe în afară de cea de la domiciliul pârâtului se bazează pe legătura strânsă între instanță și litigiu sau pe scopul bunei administrări a justiției. Art. 5 pct. 3 din Regulament prevede o asemenea situație de excepție în materie delictuală și cvasidelictuală, competența aparținând instanțelor "de la locul unde s-a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă". Aceste instanțe sunt, în mod normal, în poziția cea mai adecvată să se pronunțe asupra cauzei, în special din motive legate de proximitatea față de litigiu și de facilitatea administrării probelor, finalitate pe care Curtea o urmărește în toate cauzele în care este chemată să se pronunțe asupra competenței în materie delictuală și cvasidelictuală. Noțiunea "locul unde s-a produs fapta prejudiciabilă" vizează atât locul materializării prejudiciului, cât și pe cel unde s-a produs evenimentul cauzator al prejudiciului, astfel încât pârâtul poate fi acționat în justiție, la alegerea reclamantului, în fața instanței de la unul dintre cele două locuri (jurisprudența este veche și constantă în acest sens, printre primele hotărâri fiind, de exemplu, cea din 30 noiembrie 1976, Bier, C-21/76). Cât privește prejudiciul, ca element ce caracterizează noțiunea autonomă de "faptă prejudiciabilă", din jurisprudența CJUE se pot desprinde anumite trăsături, ce interesează cauza de față, respectiv: a. Prejudiciul a cărui reparare se solicită este cel produs în mod direct prin fapta ilicită comisă asupra victimei imediate. Prin hotărârea din data de 11 ianuarie 1990 în cauza Dumez, C-220/88, s-a arătat că locul producerii prejudiciului, în sensul normei de competență, este "locul în care fapta cauzală, ce angajează răspunderea civilă delictuală sau cvasidelictuală, a produs în mod direct efectele vătămătoare asupra victimei imediate. Drept urmare, regula de competență în discuție nu poate fi interpretată ca autorizând un reclamant care invocă un prejudiciu pretins a fi consecința prejudiciului suferit de alte persoane, victime directe ale faptei prejudiciabile, să cheme în judecată pe autorul faptei în fața instanțelor de la locul în care reclamantul însuși a constatat paguba adusă patrimoniului său". b. Prejudiciul este cel "inițial", distinct de consecințele negative ulterioare. În această ultimă categorie - care nu este relevantă în definirea noțiunii autonome - intră și diminuarea concretă, efectivă, a patrimoniului victimei faptei ilicite, inclusiv pierderea financiară înregistrată într-un cont bancar al acesteia. Prin hotărârea din 19 septembrie 1995 din cauza Marinari, C-364/93, CJUE a arătat că noțiunea de "faptă prejudiciabilă", care se referă atât la locul unde a survenit prejudiciul, cât și la locul evenimentului cauzal, "nu poate fi interpretată în mod extensiv, astfel încât să includă orice loc unde pot fi resimțite consecințele prejudiciabile ale unui fapt care a cauzat deja un prejudiciu survenit în mod efectiv în alt loc" (pct. 14). Urmând jurisprudența creată în baza hotărârii din cauza Marinari, Curtea a precizat, de asemenea, că norma de competență din Regulament nu vizează locul unde se află domiciliul reclamantului și unde s-ar afla centrul intereselor acestuia pentru singurul motiv că acesta ar fi suferit aici un prejudiciu financiar care rezultă din pierderea unor elemente din patrimoniul său care s-a produs și a fost suferită în alt stat membru (Hotărârea din 10 iunie 2004, Kronhofer, C-168/02). Raportarea la circumstanțe nesigure precum "centrul patrimoniului" victimei este contrară obiectivului normei de competență de a permite identificarea cu ușurință a jurisdicției (pct. 20 și 21). Ulterior, Curtea a adus precizări importante în legătură cu posibilitatea sesizării instanței de la domiciliul reclamantului în temeiul materializării prejudiciului. Astfel, în hotărârea din 28 ianuarie 2015, din cauza Kolassa, C-375/13, s-a acceptat o asemenea posibilitate atunci când acesta se produce direct în contul bancar al respectivului reclamant la o bancă stabilită în raza acestei instanțe, însă în contextul special al cauzei în care s-a pronunțat hotărârea menționată, care se caracteriza prin existența unor împrejurări care au concurat la atribuirea competenței în favoarea acelor instanțe. Această apreciere se regăsește în jurisprudența ulterioară, respectiv în hotărârea din 16 iunie 2016, Universal Music, C-12/15. Curtea a arătat că rezultă din hotărârea pronunțată în cauza Kolassa că "un prejudiciu pur financiar care se materializează direct în contul bancar al reclamantului nu poate fi calificat, în sine, drept "factor de legătură relevant", în temeiul articolului 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 (…). Numai în situația în care celelalte împrejurări speciale ale cauzei concură la rândul lor la atribuirea competenței instanței de la locul materializării unui prejudiciu pur financiar, un astfel de prejudiciu ar putea, în mod justificat, să permită reclamantului să introducă acțiunea în fața acestei instanțe" (pct. 38 și 39). În ceea ce privește hotărârile CJUE pronunțate în materia drepturilor de proprietate intelectuală, dezlegările Curții sunt mai puțin relevante pentru cauza de față. Deloc paradoxal, întrucât competența în cauzele ce privesc fapte ilicite este atribuită, de regulă, instanțelor din statul membru în care a avut loc înregistrarea dreptului pretins încălcat (hotărârea din 19 aprilie 2012, Wintersteiger, C-523/2010). Pe de altă parte, cauzele privind dreptul de autor în care Curtea s-a pronunțat începând cu cauza Pinckney (C-170/12, hotărâre din 3 octombrie 2013) prezintă particularități ce nu interesează speța de față, întrucât faptele de încălcare a drepturilor patrimoniale de autor s-au produs prin intermediul internetului, site-urile fiind accesibile pe teritoriul mai multor state, astfel încât prejudiciul se poate materializa în mai multe locuri. Ar fi de menționat, în acest context, doar faptul că, și în aceste hotărâri, Curtea a arătat că identificarea locului materializării prejudiciului în sensul art. 5 pct. 3 din Regulament depinde de răspunsul la întrebarea care este instanța cea mai în măsură să aprecieze temeinicia cererii prin care se invocă săvârșirea respectivei încălcări (cauza Pinckney, pct. 34). S-a punctat în mod clar deosebirea față de încălcările aduse drepturilor personalității, săvârșite prin intermediul unui conținut publicat online, încălcări care pot fi apreciate cel mai bine de instanța de la locul unde această persoană își are centrul intereselor (cauza Pinckney, pct. 36). Față de jurisprudența prezentată anterior, se constată că locul producerii prejudiciului identificat prin prezenta hotărâre corespunde raționamentelor juridice dezvoltate de CJUE. Pierderea patrimonială a survenit chiar în locul în care a fost săvârșită fapta ilicită, iar stabilirea competenței în funcție de acesta răspunde cerințelor de facilitare a administrării probelor și de organizare utilă a justiției. Drept urmare, în mod corect a fost menținută de către instanța de apel dispoziția instanței de fond, prin care a fost respinsă excepția necompetenței teritoriale. De asemenea, pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea să fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În cauză, Curtea de apel a interpretat în mod just prevederile legale, și anume art. 1349 C. civ. și art. 139 din legea 8/1996, neputând fi primit motivul de recurs legat de soluționarea fondului cauzei. Nu se justifică criticile recurentei pârâte în ceea ce privește aplicarea de către instanță a dispozițiilor legale privind existența faptei ilicite, precum și cea privind existența autorizației de utilizare a operelor muzicale în scop ambiental încă din anul 2002 cu Uniunea Compozitorilor și D.. Corect s-a reținut că, potrivit art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, recurenta pârâta avea obligația de a semna contractul de licență neexclusivă cu reclamantul A., în calitatea acestuia de organism de gestiune colectivă a drepturilor artiștilor interpreți și executanți în temeiul art. 133 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 și să plătească remunerația compensatorie pentru utilizarea prestațiilor acestora, remunerația unică echitabilă fiind datorată de recurenta pârâtă în temeiul art. 106 din Legea nr. 8/1996. În mod just a reținut Curtea de apel că nu poate fi primită apărarea pârâtei în sensul că, atâta vreme cât a încheiat autorizație licență neexclusivă cu C., nu mai poate fi obligată la plata remunerației către A.. Și aceasta deoarece C. gestionează drepturile de autor asupra operelor muzicale, în timp ce A. gestionează drepturile conexe cuvenite artiștilor interpreți sau executanți, fiind vorba, în cauză, de categorii diferite de titulari de drepturi pentru care remunerațiile se datorează în mod distinct. Cu privire la critica ce vizează obligarea la triplul remunerațiilor, se reține că în cauză obligația de plată a remunerației datorate pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual își are izvorul în prevederile legii 8/1996 și metodologiilor aplicabile și există independent de încheierea autorizației de licență neexclusivă, a cărei lipsă poate determina răspunderea civilă delictuală pentru comunicarea fonogramelor fără autorizație. În temeiul răspunderii civile delictuale, astfel cum este prevăzută în art. 139 din legea 8/1996, utilizatorul poate fi obligat pentru comunicare publică fără licență la triplul remunerațiilor ce ar fi fost legal datorate, astfel că este nesusținută critica recurentei pârâte în ceea ce privește lipsa de temei a obligației de plată ce îî incumbă. Pe de altă parte, în mod corect se reține de către instanța de apel că autorizarea dată de C. presupune continuarea activității de comunicare publică a fonogramelor pentru care sunt datorate distinct remunerații atât către autorii operelor muzicale, cât și către artiștii interpreți și executanți ale căror drepturi sunt gestionate de A., motivul de recurs invocate pe acest aspect neputând fi primit. Critica recurentei pârâte privind aplicarea dispozițiilor Legii nr. 15/2019, care modifică și completează Legea nr. 8/1996, prin care a solicitat instanței de apel să aibă în vedere că de la momentul apariției acestei legi nu mai exista obligația de a încheia aceste autorizații cu diferite organisme nu poate fi primită, cutea reținând corect că litigiul vizează o situație anterioară intrării în vigoare a acestui act normativ, și,drept urmare, prevederile Legii nr. 15/2019 pentru modificarea și completarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe nu sunt incidente în cauză. Pentru aceste considerente, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1659A din data de 6 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.