Decizia nr. 2335/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 2880/2019 a Tribunalului București

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 30.05.2019, reclamanta Centrul Român Pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - A. în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat instanței că, prin hotărârea ce o va pronunța să oblige pârâta la triplul remunerației în sumă de 13.500 RON plus TVA, reprezentând remunerație cuvenită artiștilor interpreți pentru perioada 1.06.2016-31.05.2019, obligarea pârâtei la triplul penalităților datorate pentru neplata remunerațiilor mai sus menționate, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de Tribunalul București, secția a IV-a civilă Prin sentința civilă nr. 2880 din 17 februarie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a admis în parte cererea formulată reclamantul Centrul Roman Pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - A., a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 40.500 RON reprezentând triplul remunerației legal datorate de pârâta în perioada 1.06.2016-31.05.2019; s-a respins cererea de acordare a TVA, precum și capătul de cerere vizând triplul penalităților de întârziere. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 695 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă Prin decizia civilă nr. 189A din 10 februarie 2021 s-a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă B. și a fost obligată pârâta la plata sumei de 650 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva acestei ultime hotărâri, a declarat recurs pârâta B. . În motivarea recursului se susține, în esență, că: Instanța de fond precum și instanța de apel au admis acțiunea formulată de reclamantă fără a ține cont de probele administrate în dosarul cauzei. Consideră recurentul că suma de 40.500 RON a fost acordată în mod greșit de către instanța de apel, neexistând niciun temei legal pentru determinarea acestei sume. Totodată, recurentul arată că instanța de apel, aflându-se în eroare, a reținut o altă situație de fapt decât cea reală, neținând cont de faptul că, în incinta pensiunii locuiește și reclamantul împreună cu familia și că anumite camere sunt închiriate turiștilor doar ocazional și foarte rar, astfel că reclamanta ar putea solicita sume de bani doar pentru lunile în care camerele au fost închiriate și nicidecum pe întregul an calendaristic. Pe mai departe, recurentul solicită instanței de recurs să aibă în vedere că nu a avut niciodată cunoștință de obligația de achita anual vreo sumă de bani către A., nu a primit niciodată nicio notificare în acest sens din partea reclamantei. Recurentul solicită admiterea recursului, modificarea în totalitate a deciziei recurate și, în principal, exonerarea în totalitate de la plata sumei de 40.500 RON, iar, în subsidiar, în cazul în care se va considera că datorează o sumă de bani reclamantei, această sumă să fie acordată în acord cu prevederile legale, respectiv suma de 13.500 RON așa cum a fost solicitată prin acțiunea formulată de reclamantă.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte la data de 27 aprilie 2021 și a fost repartizat aleatoriu completului C9. Reclamanta A. a formulat întâmpinare, în termen legal, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în cazurile de casare expres prevăzute de lege, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile și apărările formulate și de prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: În ceea ce privește excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare, Înalta Curte - analizând-o cu prioritate, în raport de dispozițiile art. 248 C. proc. civ. - constată că aceasta este neîntemeiată. Deși recursul nu este motivat în drept, motivarea expusă conține și critici care formal se încadrează în dispozițiile pct. 8 alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., respectiv cele care privesc lipsa unui temei legal pentru obligarea recurentului la plata remunerațiilor solicitate de reclamant. Recursul este însă nefondat, pentru considerentele ce succed: Cu titlu preliminar, Înalta Curte apreciază util a sublinia una dintre trăsăturile esențiale ale recursului, anume aceea că reprezintă o cale de atac în cadrul căreia controlul judiciar este limitat - în conformitate cu prevederile art. 488 din C. proc. civ. - la aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate, anume a celei pronunțate de instanța de apel. O primă limită este aceea care rezultă din prevederile art. 488 din C. proc. civ. anume că în etapa recursului pot fi invocate și analizate numai aspecte de nelegalitate care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 ale acestei norme juridice. Un atare context de evaluare nu permite o reapreciere a probelor și a situației de fapt ce a fost stabilită în etapele procesuale anterioare, astfel încât criticile prin care recurentul tinde a provoca o astfel de reevaluare nu vor fi analizate, ele fiind incompatibile cu exercițiul dreptului la recurs. Tot cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că exercitarea căilor de atac are ca efect punerea în mișcare a controlului judiciar îndeplinit de instanțele superioare asupra hotărârilor instanțelor ierarhic inferioare și este guvernată de principiul legalității căilor de atac, prevăzut și de art. 129 din Constituție, care se referă la elemente precum obiectul căii de atac, subiectele acesteia, termenele de exercitare, ordinea în care acestea se exercită. Cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței anterioare, și care, implicit au fost cuprinse în motivele de apel, în situația în care atât apelul cât și recursul sunt exercitate de aceeași parte, iar soluția primei instanțe a fost menținută în apel. Aceasta este una din aplicațiile principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea că, față de exigențele devoluțiunii din apel anume ca judecata să fie limitată la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi formulate critici care vizează aspecte ce au fost invocate în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicție, deoarece în ipoteza contrară s-ar ajunge la situația ca anumite apărări, susțineri ale părților să fie analizate pentru prima oară de instanța de recurs, iar art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. se opune unei astfel de judecăți. Prin primul motiv de recurs, recurentul critică hotărârea susținând că instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, practic ce nu s-a cerut, atunci când a dispus obligarea sa la plata sumei de 40.500 RON, în mod greșit, fără a avea temei legal. Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că prin sentința civilă nr. 2880 din 17 februarie 2019, Tribunalul București a admis în parte cererea reclamantului și a obligat pârâtul la plata sumei de 40.500 RON - ca sumă ce ar reprezenta triplul remunerațiilor datorate pentru comunicarea publică de opere purtătoare de drepturi conexe gestionate de reclamantul-intimat. Împotriva acestei sentințe a declarat apel recurentul, însă criticile din apel nu se refereau la o nelegală stabilire a obligației de plată a remunerațiilor solicitate de către reclamant. Or, potrivit dispozițiilor art. 459 alin. (2) C. proc. civ.: "În cazul hotărârilor susceptibile de apel, dacă acesta nu a fost exercitat, recursul este inadmisibil." Iar, conform art. 488 alin. (2) C. proc. civ., în soluționarea căii de atac, instanța de recurs poate analiza legalitatea soluției instanței de apel raportat la cadrul procesual și la situația de fapt deja stabilită de către instanțele de fond și apel, în limitele învestirii, fără a putea să analizeze și să se pronunțe asupra altor aspecte ce nu au făcut obiect al analizei până în această fază procesuală. Având în vedere rigorile ce se degajă din principiului legalității căilor de atac și formularea acestei critici direct în recurs (omisso medio), Înalta Curte constată că recurenta nu este îndreptățită să beneficieze de analiza în recurs criticii relative la inexistența vreunui temei legal care să permită obligarea sa la plata remunerațiilor ce formează obiectul pricinii. În ceea ce privește cel de al doilea motiv de recurs, prin care se susține că instanța de apel nu a ținut cont de faptul că familia ce deține entitatea recurentă locuiește în incinta pensiunii, iar camerele sunt închiriate turiștilor doar ocazional și extrem de rar, se reține că acest motiv de recurs vizează situația de fapt, tinzând să determine o constatare contrară celei ce se regăsește în decizia recurată (fiind stabilită de instanța de apel împrejurarea că probatoriul ce a fost administrat relevă comunicarea publică a programelor tv în spațiile comerciale ale pensiunii). Referirea făcută în recurs la deținerea de către recurentă a unor documente ce ar dovedi - în opinia recurentei - o situație de fapt diferită relevă cel mult o culpă a părții în formularea și susținerea unor apărări adecvate, în fața instanțelor ce au competența de a judeca în fond, iar nu un viciu de nelegalitate a hotărârii instanței de apel care să fie susceptibil de analiză în coordonatele vreunuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Trebuie precizat, în acest punct al analizei, că reținerea - prin decizia recurată - a destinației comerciale/turistice a pensiunii în care sunt amplasate aparate tv (prin intermediul cărora se pot difuza operele purtătoare de drepturi conexe) și a caracterului funcțional al acesteia constituia un temei factual suficient pentru antrenarea prezumției de efectivă comunicare publică a respectivelor opere. Relevantă în acest sens este dezlegarea ce se regăsește în hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C162 - 10 Phonographic Performance (Ireland) Limited, anume că operatorul hotelier care pune la dispoziția clienților săi televizoare sau aparate radio la care se pot difuza fonograme are calitate de "utilizator" care realizează o comunicare publică, având prin aceasta obligația de plăti remunerația echitabilă cuvenită titularilor de drepturi de autor încorporate în operele difuzate. În ceea ce privește restul susținerilor invocate de către recurent, prin cererea de recurs, Înalta Curte reține că acestea sunt reiterări ale motivelor de apel, care și-au găsit deja o dezlegare jurisdicțională prin decizia pronunțată în apel. Înalta Curte constată că aceste susțineri critice ale recurentului-pârât nu sunt de natură a evidenția o situație de greșită interpretare sau aplicare a legii la situația de fapt reținută de instanțele de fond și de apel - instanțe cărora legea le oferă competența de a evalua probele și de a stabili, pe baza acestora, situația de fapt pe care se grefează litigiul dedus judecății - ci descriu erori pretins intervenite în chiar demersul de stabilire a situație de fapt, prin prisma probelor administrate. Astfel, se constată că, în realitate, se reproșează instanței de apel că nu a apreciat situația de fapt în modul pe care recurenta îl consideră corect. Or, o reapreciere a probelor deja administrate în cauză, cu influențe asupra situației faptice reținute de cele două instanțe, cea de fond și cea de apel, este o analiză ce excede unor verificări de legalitate ce pot face obiectul judecării căii extraordinare a recursului, în limitele impuse de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Cum, recurenta-pârâtă nu arată în ce modalitate decizia instanței de apel nu este conformă legii și nu se raportează la considerentele acesteia, ci reiterează susțineri formulate în faza procesuală anterioară și asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat, Înalta Curte constată că nu există suportul necesar evaluării vreunui aspect de nelegalitate a deciziei supuse controlului judiciar pendinte. Având în vedere considerentele expuse, urmează a se dispune, în conformitate cu prevederile art. 496 C. proc. civ., respingerea, ca nefondat, a recursului, astfel cum acesta a fost susținut prin criticile analizate în precedent.