ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1177/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 27.02.2017, reclamantul C. a chemat în judecată pe pârâta A. SRL, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 3745,04 RON (cu TVA inclus) reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, aferentă perioadei 01.02.2014 - 28.02.2017, precum și obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere în cuantum de 2.053,76 RON care vor fi actualizate la zi.

Prin Sentința nr. 952 din 30.06.2016, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis acțiunea, astfel cum a fost precizată, și a obligat pe pârâtă la plata către reclamantă a următoarelor sumei: 48.498,68 RON (cu TVA inclus) reprezentând remunerație datorată pentru radiodifuzarea fonogramelor în perioada 03.04.2012 - 31.03.2015 și 14.587,67 RON (TVA inclus) remunerație datorată pentru radiodifuzarea prestațiilor artistice în domeniul audiovizual în perioada 03.04.2012 -31.03.2015; 57.696,82 RON cu titlu de penalități aferente remunerațiilor datorate.

Totodată, pârâta a fost obligată să pună la dispoziția C. lista completă a fonogramelor utilizate în serviciile de programe pentru perioada 03.04.2012-31.03.205 și să încheie autorizație/licență neexclusivă cu C. pentru radiodifuzarea fonogramelor de comerț sau a reproducerilor acestora, precum și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual.

3 . Hotărârea pronunțată de curtea de apel în apel

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 1151A din 16.10.2018, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă A. SRL împotriva sentinței tribunalului.

Prin aceeași decizie, pârâta a fost obligată să plătească reclamantului suma de 400 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea soluției, instanța de apel a reținut, în primul rând, că pretențiile reclamantei au fost întemeiate pe existența autorizațiilor licență neexclusivă nr. x/2008 și nr. y/2008, semnate de pârâtă, ce au față de părțile din proces valoarea unor convenții, din care rezultă obligația asumată de plată a remunerațiilor amintite.

S-a reținut că potrivit art. VI pct. 2 și 3 din aceste convenții, utilizatorul (apelanta-pârâtă) poate cere rezilierea contractului dacă încetează activitatea de comunicare publică a prestațiilor artistice ce fac obiectul autorizației, caz în care este ținut a notifica C. în acest sens, încetarea urmând a primi efecte în 15 zile de la data emiterii notificării de către utilizator.

Prin urmare, s-a reținut că dacă pârâta a încetat activitatea hotelieră desfășurată în imobilul din Oradea, județul Bihor și, implicit, și activitatea de comunicare publică a prestațiilor pentru care era ținută a achita remunerațiile conform autorizațiilor, era obligată a notifica C. cu privire la această împrejurare.

În același context, astfel cum contractul de comodat din 15.11.2009, ce a justificat dreptul apelantei de a desfășura activitate hotelieră la adresa menționată, a fost înregistrat la Oficiul Național al Registrului Comerțului, în mod simetric și încetarea activității trebuie să fie declarată, ceea ce nu s-a întâmplat, aspect care rezultă din certificatul constatator depus de reclamantă la dosar, act emis la data de 23.02.2017 (când, potrivit susținerilor apelantei, fusese încheiat actul adițional nr. x la acest contract).

Totodată, s-a reținut că în fața primei instanțe, pârâta nu a formulat întâmpinare, iar prin notele scrise depuse la data de 27.06.2017 nu a contestat desfășurarea activității hoteliere în perioada de referință a cererii de chemare în judecată, formulând apărări legate de lipsa caracterului cert și exigibil al creanței.

Mai mult, s-a reținut că în ultimul paragraf al notelor amintite se arată că "Simplul fapt al deținerii unui hotel nu certifică faptul că subscrisa public în scop comercial prestațiile artistice din domeniul audiovizual".

Per a contrario, o astfel de afirmație susține prezumția simplă în sensul că la acel moment era în desfășurare activitatea hotelieră, prezumție rezultată din existența punctului de lucru - hotel înregistrat la ONRC, a declarației pârâtei din 07.05.2008 și a autorizațiilor încheiate în anul 2008, după cum apare ca pertinentă și susținerea intimatei în sensul întocmirii pro causa a actului adițional la contractul de comodat.

Împotriva deciziei pronunțată de instanța de apel, pârâta a declarat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă susține că obligațiile de plată sunt determinate de starea de fapt reală incidentă în cauză și nu de cea scriptică. Arată că potrivit art. I din Autorizații, utilizatorul este obligat la plata remunerației pentru utilizarea fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora, iar potrivit pct. 1 din art. IV obligația de plată a remunerațiilor revine deținătorului cu orice titlu al spațiului în care are loc comunicarea publică. Susține că atâta vreme cât nu a mai deținut cu niciun titlu spațiul în care ar fi avut loc comunicarea și nu a utilizat nici într-un fel fonogramele, obligația de plată nu a mai subzistat.

Chiar în contextul în care nu a procedat la notificarea încetării activității pentru perioada 01.02.2014 - 28.02.2017, în imobilul pentru care s-a stabilit obligația de plată, acest fapt nu este în măsură să conducă la executarea obligației de plată, atâta timp cât nu a beneficiat de nicio comunicare. Mai susține că este de un formalism exagerat interpretarea potrivit căreia nedenunțarea Autorizatei ar conduce în mod automat la generarea obligației de plată pentru servicii de care nu a beneficiat.

În continuare, recurenta-pârâtă arată că a avut un drept de folosință asupra imobilului, în baza contractului de comodat nr. 1 din 15.11.2009, însă efectele acestuia au încetat începând cu data de 31.12.2013, astfel cum rezultă din Actul adițional nr. x din 15.11.2013, la contractul de comodat, care este un document justificativ cu forță probantă absolută, nefiind întocmit pro cauza. Mai susține că pentru perioada reclamată, nu a desfășurat activitate la punctul de lucru vizat - hotel cu 15 camere, situat în municipiul Oradea, Str. x, Nr. 55A, Jud. Bihor -, întrucât imobilul nu a mai format obiectul folosinței sale, ci a unui alt comodatar, B. SRL, care a primit folosința imobilului în baza contractului de comodat din 15.11.2013, începând cu data semnării, pe o durata nedeterminată. Creanța invocată nu îndeplinește condițiile caracterului cert, lichid și exigibil, având în vedere că intimata nu a procedat la emiterea facturilor fiscale aferente pretențiilor formulate, întrucât este obligatorie emiterea unei facturi de către persoana impozabilă care efectuează o livrare de bunuri sau o prestație de servicii. Susține că potrivit prevederilor art. 155 Codul fiscal, factura se emite de către persoana impozabilă care livrează bunul cel mai târziu până la a 15-a zi a lunii următoare celei în care ia naștere faptul generator al taxei.

Pe de altă parte, arată că art. 6 din Legea nr. 82/1991 stabilește obligația ca în momentul efectuării unei operațiuni economico-financiare, aceasta să se consemneze într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ, care angajează răspunderea persoanelor ce l-au întocmit.

Recurenta susține că factura proformă nu este document de plată, nu este reglementată în legislația fiscală sau contabilă deși în practică este des utilizată. Aceasta nu conține marcajele de expediere și trebuie să menționeze denumirea "proforma". Susține că potrivit opiniei generale a experților contabili, factura proformă reprezintă "o copie a facturii fiscale, transmisă în avans" având în vedere că acest document conține aproximativ aceleași informații ca și factura fiscală, respectiv denumirea, datele de identificare și de plată ale vânzătorului și alte cumpărătorului, data, denumirea bunurilor și serviciilor livrate/prestate, data scadentă, cantitatea, valoarea, cota de TVA. În plus, arată că față de informațiile pe care o factură fiscală le conține în mod obligatoriu, factura proformă mai poate conține termenul de valabilitate al prețului în cazul unei ofertei speciale, prezentarea produselor sau serviciilor oferite însă, din punct de vedere contabil, acest document nu este un document justificativ în baza căruia să se poată înregistra în contabilitate bunurile și serviciile și care să se supună exigentelor art. 6 din Legea nr. 82/1991.

În continuare, recurenta susține că taxa pe valoarea adăugată nu poate fi stabilită decât prin emiterea facturii fiscale, al cărei conținut astfel cum este prezentat în art. 155 alin. (19) lit. j) Codul fiscal trebuie să cuprindă în mod obligatoriu indicarea cotei de taxă aplicate și a sumei taxei colectate, exprimate în RON, în funcție de cotele taxei. Arată că, întrucât intimata solicită obligarea sa la plata sumei de 3.745,04 RON (cu T.V.A), plus penalități fără să se fi emis facturile aferente valorilor solicitate de creditoare, nu se poate considera că în speță este vorba despre o creanță certă, lichidă și exigibilă, exigibilitatea creanței putând fi stabilită doar prin raportare la data emiterii facturii fiscale.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raport reținându-se că recursul este admisibil în principiu însă, în măsura în care completul de filtru va aprecia că nu este posibilă încadrarea criticilor formulate în niciunul dintre cazurile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. ar fi incidentă excepția nulității recursului invocată de intimatul-reclamant C. prin întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părților în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din același cod.

Intimatul reclamant C. a depus la dosar punct de vedere la raport, solicitând, în principal, constatarea nulității recursului pentru imposibilitatea încadrării criticilor formulate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Constatându-se încheiată procedura de filtru, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., s-a fixat termen pentru soluționarea căii de atac, la data de 11 iunie 2019, fără citarea părților.

Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) litera. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar, în conformitate cu prevederile art. 488 din același cod, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.

Prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. statuează că recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

În plus, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., se reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței de apel în soluționarea cauzei, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

Instanța învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate și dezvoltate într-o formă concretă și se referă la una dintre situațiile prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În cauză, prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a invocat ca temei de drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă din lecturarea cererii de recurs, se constată că aceasta a invocat doar formal dispozițiile legale sus-menționate, fără a dezvolta critici care să vizeze raționamentul adoptat de instanța de apel.

Astfel, instanța de apel a reținut că pretențiile reclamantei sunt întemeiate întrucât pârâta nu a respectat art. VI pct. 2 și 3 din autorizațiile de licență neexclusivă nr. x/2008 și nr. y/2008 în care se stipula că utilizatorul poate cere rezilierea contractului dacă încetează activitatea de comunicare publică a prestațiilor artistice ce fac obiectul autorizației, caz în care este ținut a notifica C. în acest sens, încetarea urmând a primi efecte în 15 zile de la data emiterii notificării de către utilizator.

Ca atare, instanța de apel a reținut că dacă pârâta a încetat activitatea hotelieră desfășurată în imobilul din Oradea, județul Bihor și, implicit, și activitatea de comunicare publică a prestațiilor pentru care era ținută a achita remunerațiile conform autorizațiilor, era obligată a notifica C. cu privire la această împrejurare.

Prin cererea de recurs, recurenta pârâtă nu a invocat nicio critică de nelegalitate care să vizeze hotărârea atacată, aceasta exprimându-și nemulțumirea față de soluția dată de instanța de apel, fără a arăta care sunt argumentele juridice pentru care instanța a pronunțat o soluție cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, ci a formulat critici cu privire la situația de fapt din dosar și la probatoriul administrat.

De altfel, se constată că prin memorial de recurs, recurenta pârâtă a reluat criticile formulate în faza procesuală anterioară și asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat. Or, motivele de recurs trebuie să vizeze critica hotărârii judecătorești atacate, iar nu doar reiterarea susținerilor părții cu privire la situația de fapt ori probatoriul administrat la judecata în instanța a cărei hotărâre se atacată.

Nu se poate considera că simpla indicare a unor prevederi legale în cuprinsul cererii de recurs reprezintă o motivare a căii de atac exercitate în sensul exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ. care trebuie interpretate în sensul formulării, prin motivele de recurs, a unei argumentări juridice a nelegalității invocate prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale.

Așa fiind, cum aspectele invocate de recurentă nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ. și cum, în cauză, nu pot fi reținute, în raport de prevederile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancțiunea expres prevăzută într-o asemenea situație de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., respectiv aceea a nulității recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâta A. SRL împotriva Deciziei nr. 1151A din 16 octombrie 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 iunie 2019.

GGC - GV