ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 317/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 317/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei civile de

față, constată următoarele;

Prin decizia nr. 48A

din data de 20 martie 2012, Curtea de Apel București – Secția a IX-a civilă

și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale a

respins ca nefondat apelul formulat de apelantul - reclamant Centrul Român

pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți – C. împotriva sentinței

civile nr. 556 din 17 martie 2011 pronunțată de Tribunalul București - Secția a

V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata – pârâtă SC H.H.M. SRL.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la data de 12 ianuarie 2010 pe rolul Tribunalului București Secția

a V-a Civilă, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor

Artiștilor Interpreți – C. a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC „H.H.M.”

SRL:

- obligarea pârâtei

la plata sumei reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau

executanți pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a

reproducerilor acestora de către postul de radio S.O.S, în perioada 12

octombrie 2004 (data obținerii deciziei de autorizare din partea CNA) până la

data întocmirii raportului de expertiză contabilă;

- obligarea pârâtei

la plata sumei reprezentând penalități legale de întârziere în plată a

obligațiilor, sumă ce se va stabili în urma efectuării expertizei contabile;

- actualizarea

sumelor datorate cu indicele de inflație de la data pronunțării sentinței până

la data plății efective;

- obligarea pârâtei

să pună la dispoziția reclamantei lista completă a fonogramelor utilizate în

serviciile de programe transmise în emisiuni pentru perioada 12 noiembrie 2004

până în prezent;

- obligarea pârâtei

la publicarea integrală a sentinței în mijloacele de comunicare în masă,

respectiv în două ziare cu tiraj la nivelul național, pe cheltuiala sa, în

temeiul art. 139 alin (14), lit. d) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de

autor și drepturile conexe cu modificările și completările ulterioare și la

plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de

ședință din data de 07 octombrie 2010, Tribunalul a admis excepția prescripției

dreptului reclamantului la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 30

septembrie 2006,

pentru motivele reținute.

Prin sentința civilă nr.

556 din 17 martie 2011 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civila

cererea a fost respinsă ca nefondată, pentru următoarele motive:

Pârâta este

deținătoarea postului de radio „SOS”, autorizat de CNA, având în structura sa

de programe un procent de 30 % din timpul de emisie alocat programelor de

divertisment, astfel cum rezultă din anexa 6 la licența audiovizuală ( filele

160-161 dosar).

Bazându-se pe această

calitate, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata remunerației

echitabile pentru artiștii interpreți sau executanți, titulari de drepturi

conexe celui de autor, conform art. 94 și art. 98 din Legea nr. 8/1996 rep.,

pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop

comercial sau a reproducerilor acestora și pentru utilizarea repertoriului de

prestații artistice din domeniul audiovizual.

Reclamantul nu a

făcut însă dovada faptului că pârâta a radiodifuzat fonograme sau a utilizat

prestații audiovizuale din repertoriul gestionat colectiv de către reclamant,

în condițiile în care pârâta difuzează muzică religioasă, în baza contractelor de

difuzare radio din 30 decembrie 2003, 26 martie 2009 încheiate cu SC K.S.,

contracte de cedare drepturi difuzare din 07 martie 2006, 30 ianuarie 2008, 05

mai 2009 încheiat între SC S.S. și pârâtă, din anexele cărora rezultă că

piesele difuzate au caracter religios ( filele 87-112).

La dosar au fost

depuse și declarațiile interpreților pieselor muzicale înregistrate de S.T. și

S.S., din care rezultă că aceștia nu sunt membri C. și nu au mandatat acest

organism de gestiune să acționeze în numele lor( filele 168-186).

Reclamantul a

acționat împotriva asociatului pârâtei și pe calea unei plângeri penale, prin

rezoluția din 07 mai 2007 dată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, în

dosarul nr. 1241/P/2006, confirmându-se propunerea de neîncepere a urmării

penale, motivat de faptul că postul de radio SOS funcționează legal, difuzează

creații muzicale religioase, care nu intră în gestiunea C.( fila 116 dosar).

Tribunalul a avut în

vedere totodată că prin Legea nr. 489/2006 legiuitorul a adoptat dispoziții

speciale în materia actelor exercitate de cultele religioase recunoscute,

inclusiv derogări de la regimul obligației de plată drepturilor de autor și a

celor conexe.

Astfel, potrivit art.

29, „Cultele au dreptul exclusiv de a produce și valorifica obiectele și

bunurile necesare activității de cult, în condițiile legii. (2) Utilizarea

operelor muzicale în activitatea cultelor recunoscute se face fără plata

taxelor către organele de gestiune colectivă a drepturilor de autor”.

Tribunalul a apreciat

că în aceste condiții nu sunt aplicabile dispozițiile legale invocate de către

reclamant, motiv pentru care a respins cererea ca neîntemeiată sub toate

petitele formulate.

Cu privire la apelul

formulat de reclamant, instanța a reținut următoarele:

din Decretul nr. 167/1958 cuprind doua ipoteze în raport de care se stabilește

momentul începerii curgerii termenului de prescripție, un prim moment fiind cel

când păgubitul a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea, iar un al

doilea moment fiind cel când păgubitul ar fi trebuit să cunoască paguba și pe

cel responsabil de ea.

Or, în prezenta cauza

este incidentă cea de-a doua ipoteză, reclamantul având posibilitatea, cu

minime diligente, să cunoască împrejurarea că pârâtei i-a fost eliberată licența

de emisie și că în structura de programe a acesteia 30% este alocată

programelor de divertisment. Mai mult, calitatea sa de organism de gestiune îi

impunea chiar obligația de a obține periodic informații referitoare la entitățile

care ar fi putut avea obligația de a achita remunerații pentru utilizarea unor

prestații ale artiștilor interpreți sau executanți, iar în materie de

autorizări de posturi radio sau tv nu se poate susține că ar fi fost o sarcină

exorbitantă pentru reclamantă să obțină periodic informații referitoare la

licențele de transmisie eliberate.

motivele invocate sub pct. 2-7:

În materia

radiodifuzării fonogramelor, gestiunea exercitată de C. poate fi obligatorie (art.

123

1

lit. f) din Legea nr. 8/1996) sau facultativă (art. 123

2

lit. f) din Legea nr. 8/1996), după cum fonogramele radiodifuzate sunt

fonograme de comerț sau fonograme publicate în scop comercial.

Din probele

administrate, în condițiile în care nu s-a făcut dovada ca fonogramele

radiodifuzate de către pârâtă s-ar fi realizat în vederea promovării unui

anumit cult religios, rezultă că fonogramele difuzate de pârâtă fac parte din

prima categorie, fiind vorba de fonograme de comerț, prin raportare la

criteriile de distincție cuprinse în „metodologia

privind remunerația

datorată artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme

pentru radiodifuzarea fonogramelor de comerț și a celor publicate în scop

comercial ori a reproducerilor acestora de către organismele de radiodifuziune”

publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 216/2011.

De altfel, dacă ar

face parte din a doua categorie de fonograme, reclamanta ar fi trebuit să facă

dovada mandatului primit de la titularii de drepturi, respectiv de la artiștii

interpreți sau executanți ale căror prestații artistice erau fixate pe

fonogramele radiodifuzate de parata.

Or, reclamanta nu a

făcut o astfel de dovadă, ci, dimpotrivă, pârâta a depus la dosar declarațiile

artiștilor ale căror prestații sunt fixate pe fonogramele pe care le

radiodifuzează, declarații din care rezultă că aceștia nu sunt membrii C., nu

au mandatat acest organism de gestiune să le administreze drepturile și nici nu

au vreo pretenție materială pentru radiodifuzarea prestațiilor lor de către

pârâtă.

Prin urmare, plecând

de la premisa că fonogramele radiodifuzate de pârâtă sunt din cele pentru care

drepturile cuvenite artiștilor interpreți pentru radiodifuzare sunt gestionate

colectiv, este necesar a se stabili înțelesul alin. (2) al art. 123

1

din Legea nr. 8/1996.

Aceste dispoziții

instituie o prezumție legală de mandat în favoarea organismului de gestiune

colectivă care gestionează drepturile titularilor corespunzătoare utilizărilor

prevăzute la alin. (1) din art. 123

1

din Legea nr. 8/1996.

Însă, prezumția

sus-menționată este una simplă și poate fi răsturnată prin proba contrară, în

sensul că fie titularul dreptului, fie utilizatorul pot să dovedească

împrejurarea că dreptul titularului este sau a fost exercitat individual sau în

alt mod decât prin gestiunea colectivă realizată de organismul de gestiune.

Astfel, în raporturi

individuale cu utilizatori determinați, titularul poate oricând să cedeze,

contra cost sau gratuit, drepturile ce i se cuvin pentru un anumit tip de

utilizare.

A interpreta în alt

mod dispozițiile art. 123

1

alin. (2) din Legea nr. 8/1996 ar însemna

să se accepte că, pentru anumite categorii de drepturi, cele prevăzute de art. 123

1

din lege, titularii acestor drepturi pierd prin efectul legii dreptul de a le

gestiona individual, ceea ce în mod evident este contrar spiritului legii, care

a instituit gestiunea colectivă obligatorie ca măsură de protecție a

titularilor, iar nu în scopul limitării dreptului acestora.

Or, pârâta a făcut

dovada că artiștii interpreți ale căror prestații sunt fixate pe fonogramele pe

care pârâta le radiodifuzează au înțeles să-i cedeze gratuit dreptul de

radiodifuzare a prestațiilor lor fixate, așa cum rezultă din declarațiile

depuse la filele 168-186 și 192-195 din dosarul primei instanțe, situație în

care, în mod evident, în raporturile cu pârâta acest drept nu mai poate fi

gestionat de reclamantă.

Reclamanta poate

gestiona în continuare, în condițiile art. 123

1

din Legea nr. 8/1996

drepturile cuvenite acestor artiști interpreți, însă doar în raporturile cu alți

utilizatori decât pârâta, aceasta din urmă utilizând prestațiile acestor artiști

în temeiul unor raporturi juridice stabilite în mod direct cu titularii.

Ca atare, atât timp

cât dreptul patrimonial al artiștilor interpreți ale căror prestații fixate au

fost utilizate de către pârâtă a fost exercitat chiar de către titulari, iar

reclamanta nu a făcut nicio dovadă în sensul că pârâta ar mai radiodifuza și

alte fonograme decât cele care cuprind prestațiile artiștilor interpreți cu

care pârâta a încheiat înțelegeri în mod direct, în mod corect prima instanța a

respins cererea reclamantei ca neîntemeiată.

Nu poate fi reținut

ca pertinent argumentul reclamantei în sensul ca pârâta trebuie să plătească

remunerații către C. întrucât plătește astfel de remunerații către UCMR-ADA,

întrucât drepturile conexe corespunzătoare artiștilor interpreți pot fi

exercitate diferit de drepturile de autor ale operelor muzicale, chiar dacă

este posibil ca aceeași persoana să cumuleze atât calitatea de autor al operei

muzicale, cât și calitatea de interpret al acesteia.

de la pct. 8 din motivele de apel, Curtea a constatat, cu referire la art. 77 alin.

(1) din Statutul Bisericii Evanghelice Romane, recunoscut prin H.G. nr.

629/2008, art. 57 din Statutul Cultului Creștin Penticostal, art. 44 alin. (4)

din Statutul de organizare și funcționare a Cultului Creștin Baptist și art. 29

alin. (2) din Legea nr. 489/2006, că utilizarea operelor muzicale în

activitatea cultelor recunoscute se face fără plata taxelor către organele de

gestiune colectivă a drepturilor de autor – normă cuprinsă în ultimul text

legal indicat.

Deși se folosește

doar noțiunile de „opere muzicale” și drepturi „de autor”, voința legiuitorului

a fost de a se referi și la prestațiile și drepturile artiștilor interpreți sau

executanți.

Prin urmare, coroborând

dispozițiile art. 29 alin. (2) din Legea nr. 489/2006 cu dispozițiile din

statutele cultelor religioase, se poate concluziona că, în măsura în care

prestațiile artistice folosite de posturile de radio care deservesc cultele

religioase sunt în legătură cu activitatea acestor culte, servind scopului

acestora, utilizarea acestor prestații se poate realiza fără plata remunerațiilor

către organismele de gestiune colectiva.

Ca atare, nu poate fi

reținută ca temeinică susținerea apelantei în sensul că art. 29 alin. (2) din

Legea nr. 489/2006 se referă doar la „cântecele religioase utilizate în incinta

spațiilor în care se desfășoară ritualurile religioase”, întrucât, potrivit

statutelor proprii, unele din cultele religioase folosesc în activitatea lor și

posturi de radio prin intermediul cărora difuzează muzică cu caracter religios

și prestații artistice cu același caracter, slujbe și predici religioase.

Prin urmare,

determinarea sferei operelor muzicale și prestațiilor artistice avute în vedere

de art. 29 alin. (2) din Legea nr. 489/2006 se poate face doar prin raportare

la caracterul religios al acestora și la împrejurarea folosirii operei sau

prestației în activitatea cultului religios sau în scopul urmărit al acestuia.

Însă, în prezenta

cauză, independent de calificarea prestațiilor artistice fixate în fonogramele radiodifuzate

de pârâtă ca fiind sau nu dintre cele avute în vedere de art. 29 alin. (2) din

Legea nr. 489/2006, respingerea pretențiilor reclamantei se justifică prin

împrejurarea că titularii de drepturi conexe și-au exercitat drepturile

rezultate din radiodifuzarea fonogramelor care fixează prestațiile lor,

stabilind raporturi directe cu pârâta, așa încât în cauză nu se pune problema

realizării acestor drepturi prin intermediul gestiunii colective realizate prin

intermediul reclamantei.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul Centrul Român pentru Administrarea

Drepturilor Artiștilor Interpreți – C., criticând-o pentru următoarele motive:

Decretului nr. 167/1958.

Astfel, potrivit art. 8 din acest act normativ, prescripția

dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe

să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba

cât și pe acela care răspunde de ea.

Abia la momentul administrării probei expertizei

contabile (aceasta fiind singura modalitate de a calcula remunerațiile datorate

de intimata - pârâtă și de a verifica documentele contabile pe care aceasta

avea obligația legală de a le comunica la C. conform art. 130 alin. (1) lit. h)

din Legea nr. 8/1996), s-a constatat că aceasta a realizat venituri din

radiodifuzare.

La dosarul cauzei a fost depusă practică judecătorească

cu soluții de respingere a excepției prescripției, respectiv sentințele civile nr.

1212 din 16 iunie 2011 și nr. 1993 din 14 noiembrie 2011 ale Tribunalului

București, secția a IV-a civilă.

motivele 2-7 de apel invocate, instanța a interpretat în mod greșit probele

administrate în cauză și a apreciat că susținerile C. nu sunt întemeiate.

a. Cu privire la

considerentul din decizie, în care s-a făcut trimitere la Decizia ORDA nr. 216/2011.

Decizia ORDA nr. 216/2011

nu se aplică pe perioada pentru care s-a efectuat calculul remunerațiilor prin

expertiză contabilă - 01 octombrie 2006 - 30 septembrie 2010 (perioadă pentru

care intimata - pârâtă a pus la dispoziția expertului documentele contabile

justificative). Aceasta se aplică începând cu data publicării în M. Of.,

respectiv data de 05 iulie 2011. Or, cererea de chemare în judecată, astfel cum

a fost precizată în funcție de raportul de expertiză contabilă, se referă la

perioada 01 octombrie 2006-30 septembrie 2010.

Față de aceste

aspecte, orice aprecieri ale instanței de apel legate de tipul de fonograme

radiodifuzate contravin normelor aplicabile în speță, respectiv celor indicate

în cererea de chemare în judecată și în obiectivele expertizei contabile (H.G. nr.

143/2003, Decizia O.R.D.A. nr. 104/2005, Decizia O.R.D.A. nr. 74/2007

modificată prin Decizia Civilă nr. 23 A/2007).

Prin urmare, nefiind

aplicabilă Decizia O.R.D.A. nr. 216/2011, nici C. și nici intimata-pârâtă nu

sunt ținuți să facă dovada dacă fonogramele radiodifuzate de către pârâtă sunt

realizate sau nu în vederea promovării unui anumit cult religios.

b. În ceea ce

privește natura gestiunii colective, deși instanța de apel reține în mod corect

că aceasta este obligatorie în cazul fonogramelor radiodifuzate de pârâtă, în

acest sens legea instituind o prezumție legală de mandat în favoarea

organismului de gestiune colectivă, se apreciază că prezumția sus-menționată

este una simplă putând fi răsturnată prin probă contrară. Or, intimata – pârâtă

nu a făcut dovada pertinentă, utilă și concludentă că toți artiștii interpreți

ale căror prestații artistice sunt radiodifuzate pe postul de radio deținut de

intimata - pârâtă au încheiat contracte de cesiune de drepturi.

Pentru a se putea

face o asemenea verificare, intimata - pârâtă trebuia să depună la dosarul

cauzei listele cu toate fonogramele radiodifuzate în perioada care face

obiectul acțiunii pentru a se stabili dacă au fost radiodifuzate numai

prestațiile artiștilor interpreți pentru care au fost depuse declarații.

Reclamatul nu poate face această dovadă, iar din înscrisurile de la dosar

rezultă că SC H.H.M. SRL are în structura serviciului de programe un procent de

30% din timpul de emisie alocat programelor de divertisment (programe care au

un conținut predominant de fonograme).

Mai mult decât atât, contractele

depuse de intimata-pârâtă sunt contracte încheiate cu producătorii de fonograme

care nu au legătură cu obiectul cauzei deoarece, în speța de față, titularii de

drepturi sunt artiștii interpreți, nu producătorii de fonograme (aceste

contracte pot fi verificate cel mult în relația cu organismul de gestiune

colectivă UPFR).

În plus, înscrisurile

depuse de pârâtă la dosar nu sunt exhaustive, ci sunt înscrisuri depuse cu

titlu de exemplu și nu acoperă întreaga perioadă de radiodifuzare aferentă

anilor 2004 - 2010.

În ceea ce privește

declarațiile depuse de intimata - pârâtă la dosarul cauzei, acestea nu au

relevanță în soluționarea prezentei cauze, deoarece sunt ulterioare perioadei

pentru care au acționat în instanță SC H.H.M. SRL. Mai exact, toate aceste

declarații au fost completate în anul 2010 (au fost întocmite după introducerea

acțiunii, cu scopul de a deturna soluționarea corectă a prezentului dosar), or

obiectul cererii de chemare în judecată l-a reprezentat remunerația datorată

artiștilor interpreți sau executanți pentru perioada 12 octombrie 2004 - data

întocmirii raportului de expertiză contabilă.

În plus, aceste

documente reprezintă declarații pe proprie răspundere din partea unor persoane

în calitate de "interpreți (compozitori)" prin care aceștia au declarat

pe proprie răspundere că nu sunt membri C. și UCMR-ADA și că nu au nici un fel de

pretenții financiare pentru radiodifuzarea prestațiilor artistice pe care

postul de radio le radiodifuzează.

În

concluzie, fără un

probatoriu complet și corect administrat în cauză, instanțele nu puteau

respinge acțiunea formulată de C.

interpretat în mod greșit art. 29 din Legea nr. 489/2006.

Nu are relevanță nici

argumentul referitor la faptul că anexele la aceste contracte cuprind piese cu

caracter religios.

Legea nr. 8/1996

privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările

ulterioare nu exonerează de la plată utilizatorii care radiodifuzează fonograme

al căror caracter este religios (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere

debemus). Excepțiile de la regulă trebuie să fie expres prevăzute de lege și

sunt de strictă interpretare. Neexistând un astfel de text de lege nu se poate

concluziona că pârâta este exonerată de la plata remunerațiilor datorate pentru

radiodifuzarea fonogramelor cu caracter religios.

Instanța de apel a omis că intimata - pârâtă

este o societate comercială înființată în temeiul Legii nr. 31/1990 care

desfășoară activități comerciale, potrivit obiectului de activitate stipulat în

actul constitutiv și actelor existente la dosar. Așadar, pârâta desfășoară

activități comerciale de radiodifuzare a fonogramelor care nu au legătură cu

activitățile cultelor care se exercită în biserici și temple, conform unor

ritualuri prestabilite prin codurile canonice.

Potrivit art. 8 și 14 din Legea nr. 489/2006,

cultele recunoscute

sunt persoane juridice de utilitate publică, se organizează și funcționează in

baza prevederilor constituționale și ale prezentei legi, în mod autonom,

potrivit propriilor statute sau coduri canonice, iar unitățile de cult,

inclusiv filialele lor fără personalitate juridică, se înființează și se

organizează de către culte potrivit propriilor statute, regulamente și coduri

canonice.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 489/2006 "(1)

Cultele

au dreptul exclusiv de a produce și valorifica obiectele și bunurile necesare

activității de cult, în condițiile legii. (2) Utilizarea operelor muzicale în

activitatea cultelor recunoscute se face fără plata taxelor către organele de

gestiune colectivă a drepturilor de autor".

Acest text legal

se

referă de fapt la

cântecele religioase utilizate în incinta spațiilor în care se desfășoară

ritualurile religioase, cum ar, spre exemplu: un cor bisericesc care

interpretează opere muzicale fie direct în biserică, fie sub forma unei

înregistrări sonore comunicată public prin intermediul sistemelor audio (CD -

player, DVD -player, calculator, casetofon, etc.).

pârâtă, care cuprind clauze referitoare la obligația de plată către un alt

organism de gestiune colectivă, respectiv UCMR-ADA (pentru drepturile de

autor).

Analizând decizia în raport de criticile

formulate, ce se circumscriu în parte motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ. – ceea ce face să nu se primească excepția nulității recursului

invocată la termenul de judecată, Înalta Curte constată că recursul este

nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:

susține că abia la momentul administrării probei expertizei contabile s-a

constatat că pârâta a realizat venituri din radiodifuzare - aceasta fiind

singura modalitate de a calcula remunerațiile datorate de intimata - pârâtă și

de a verifica documentele contabile pe care aceasta avea obligația legală de a

le comunica la C. conform art. 130 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 8/1996.

Prin cererea de recurs se arată însă că din

informațiile detaliate de la Oficiul Registrului Comerțului rezultă că SC H.H.M.

SRL are în obiectul principal de activitate "Activități de difuzare a

programelor de radio" (cod CAEN 6010) fiind autorizată în acest sens de

CNA prin Decizia de autorizare din 12 noiembrie 2004, conform structurii serviciului

de programe declarată pe proprie răspundere de reprezentanții societății, sub

semnătură privată.

Aceste date, de care se prevalează

reclamantul – recurent, puteau fi obținute oricând de către acesta, care astfel

putea deține în orice moment informații privind difuzorii de programe de radio,

a căror activitate ar fi putut implica utilizarea de fonograme.

În mod evident nu se pune și problema cunoașterii

cuantumului exact al remunerațiilor care trebuiau colectate, reclamantul –

recurent nefiind în posesia actele - care sunt în posesia utilizatorului,

acesta stabilindu-se în fața instanței. De altfel, art. 112 C. proc. civ care

arată elementele cererii de chemare în judecată, nu impun indicarea cu precizie

a obiectului cererii, la pct.

3 menționându-se

obiectul cererii și valoarea

lui, după prețuirea reclamantului, atunci când prețuirea este cu putință.

modul de soluționare a criticilor de apel invocate sub pct. 2-7.

a. Prin Decizia ORDA nr.

216/2011 s-a dispus publicarea în M. Of. al României, Partea I, a deciziei

civile nr. 153/A din 12 mai 2011 a Curții de Apel București - Secția a IX-a

civilă și pentru cauze de proprietate intelectuală, privind schimbarea în parte

a Hotărârii arbitrale din 22 septembrie 2010 pentru stabilirea formei finale a

Metodologiei privind remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți

și producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în

scop comercial ori a reproducerilor acestora de către organismele de

radiodifuziune, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 668 din 30

septembrie 2010, în baza Deciziei directorului general al Oficiului Român

pentru Drepturile de Autor nr. 284/2010.

Fără a intra în

amănunte privind eventuala relevanță a datei publicării acestei decizii sau a efectelor

hotărârii arbitrale din 22 septembrie 2010 pentru stabilirea formei finale a

Metodologiei privind remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți

și producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în

scop comercial ori a reproducerilor acestora de către organismele de

radiodifuziune, a cărei formă definitivă a fost astfel stabilită – hotărâre

care se aplica oricum numai după data publicării în M. Of., respectiv data de

30 septembrie 2010 ( care este data limită în care se circumscrie obiectul

litigiului de față), acest considerent nu este de natură oricum să ducă la

schimbarea soluției.

Aceasta întrucât, pe

de o parte, reclamantul-recurent nu are niciun interes în formularea acestei

critici, în condițiile în care nu i s-a produs nicio vătămare prin

considerentul respectiv, confirmându-se în speță gestiunea colectivă

obligatorie.

Pe de altă parte,

instanța a optat în calificarea celor două tipuri de fonograme, reglementate de

art. 123

1

și art. 123

2

din lege, pe modul de interpretare

cuprins în această decizie, față de distincția făcută între cele două tipuri de

fonograme prin modificările legislative intervenite și în lipsa altor elemente

cârmuitoare în acest sens. Articolul

123

1

, care include la lit.

f)

dreptul la

remunerație echitabilă recunoscut artiștilor interpreți și producătorilor de

fonograme pentru comunicarea publică și radiodifuzarea fonogramelor de comerț

sau a reproducerilor acestora și art. 123

2

,

care include la lit. f) dreptul la remunerație echitabilă recunoscut artiștilor

interpreți și producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică și

radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor

acestora, au fost introduse prin pct. 90 din Lege nr. 285/2004.

b.

În cadrul celei de-a doua critici reclamantul-recurent a invocat că: în

înlăturarea dreptului conferit de gestiunea colectivă obligatorie, intimata –

pârâtă nu a făcut dovada că toți artiștii interpreți ale căror prestații

artistice sunt radiodifuzate pe postul de radio deținut de intimata - pârâtă au

încheiat contracte de cesiune de drepturi; acestea nu acoperă întreaga perioadă

în discuție și sunt declarații pe proprie răspundere, date în anul 2010, după

promovarea acțiunii;

- actele reținute de

instanță, respectiv contractele depuse de intimata-pârâtă sunt contracte

încheiate cu producătorii de fonograme care nu au legătură cu obiectul cauzei

deoarece, în speța de față, titularii de drepturi sunt artiștii interpreți, nu

producătorii de fonograme.

Instanța de apel a

reținut că pârâta a făcut dovada că artiștii interpreți ale căror prestații

sunt fixate pe fonogramele pe care pârâta le radiodifuzează au înțeles să cedeze

gratuit pârâtei dreptul de radiodifuzare a prestațiilor lor fixate, așa cum

rezultă din declarațiile depuse la filele 168-186 și 192-195 din dosarul primei

instanțe, iar reclamanta nu a făcut nicio dovadă în sensul că pârâta ar mai

radiodifuza și alte fonograme decât cele care cuprind prestațiile artiștilor

interpreți cu care pârâta a încheiat înțelegeri în mod direct.

Atât timp cât

instanța a reținut, ca situație de fapt ce nu poate fi reapreciată de instanța

de recurs din perspectiva dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., că actele

depuse la dosar se referă la titularii reprezentați de către

reclamantul-pârât,critica formulată pune în discuție temeinicia deciziei –

aspect care excede controlul judiciar pe calea recursului.

Pe de altă parte, în

ipoteza în care reclamantul-recurent ar fi contestat suficiența probatoriilor

făcute sub acest aspect, acesta era obligat să solicite completarea

probatoriului – art. 295 C. proc. civ. prevăzând că instanța de apel va putea

încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță,

precum și administrarea altor probe, dacă le consideră necesare pentru

soluționarea cauzei. În acest context, instanța de recurs este chemată să

verifice legalitatea deciziei de apel, inclusiv sub aspectul respectării drepturilor

procesuale ale părților.

Declarațiilor

respective nu li se poate nega relevanța juridică, acestea reprezentând practic

voința titularului de a renunța la drept față de pârâtă pentru remunerațiile ce

fac obiectul litigiului de față.

Cum în mod corect a

reținut și instanța de apel, aceste acte nu pot fi înlăturate și să se permită

astfel unui mandatar să exercite un drept în numele mandatarului, drept la care

chiar acesta din urmă a renunțat. Organismul de gestiune colectivă a fost

înființat tocmai pentru protejarea drepturilor titularilor de drepturi conexe,

iar recunoașterea acestui demers în temeiul gestiunii colective obligatorii

instituită de art. 123

1

din lege, în cadrul procesual al litigiului

de față, depășește chiar rațiunea conferirii calității de acționa în instanță.

motiv de recurs, ce pune problema naturii pieselor, locului de difuzare și

tipului difuzorului, din perspectiva dispozițiilor legale apreciate ca fiind

incidente în cauză și a modului de soluționare a motivului 8 de apel, nu mai

prezintă relevanță a fi analizat.

Aceasta întrucât

considerentul aferent a fost reținut de instanță cu caracter subsidiar, iar cel

principal a fost confirmat prin cele reținute mai sus sub pct. 2.4. Contrar

celor susținute de către reclamantul-recurent, instanțele nu au omis

contractele care cuprind clauze referitoare la obligația de plată către un alt

organism de gestiune colectivă, respectiv UCMR-ADA (pentru drepturile de

autor), considerentele sub acest aspect fiind reținute în motivarea deciziei.

Drepturile de autor sunt distincte de cele

conexe dreptului de autor, acestea din urmă constituind obiect al dosarului de

față, iar analiza cauzei s-a bazat pe poziția titularilor de renunțare la

dreptul dedus judecății față de pârâta-intimată.

În considerarea acestor argumente, care

susțin caracterul nefondat al criticilor formulate, Înalta Curte urmează să

facă aplicarea art. 304 pct. 9 și 312 alin. (1) C. proc. civ. și să dispună în

consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului invocată de intimata-pârâtă SC H.H.M. SRL.

Respinge recursul

declarat de reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor

Artiștilor Interpreți – C. împotriva deciziei nr. 48/A din data de 20 martie 2012 a Curții de Apel București – Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 ianuarie 2013.