ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 317/2013

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele; Prin decizia nr. 48A din data de 20 martie 2012, Curtea de Apel București – Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul - reclamant Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți – C. împotriva sentinței civile nr. 556 din 17 martie 2011 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata – pârâtă SC H.H.M. SRL.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 12 ianuarie 2010 pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți – C. a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC „H.H.M.” SRL: - obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora de către postul de radio S.O.S, în perioada 12 octombrie 2004 (data obținerii deciziei de autorizare din partea CNA) până la data întocmirii raportului de expertiză contabilă; - obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând penalități legale de întârziere în plată a obligațiilor, sumă ce se va stabili în urma efectuării expertizei contabile; - actualizarea sumelor datorate cu indicele de inflație de la data pronunțării sentinței până la data plății efective; - obligarea pârâtei să pună la dispoziția reclamantei lista completă a fonogramelor utilizate în serviciile de programe transmise în emisiuni pentru perioada 12 noiembrie 2004 până în prezent; - obligarea pârâtei la publicarea integrală a sentinței în mijloacele de comunicare în masă, respectiv în două ziare cu tiraj la nivelul național, pe cheltuiala sa, în temeiul art. 139 alin (14),

lit. d) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe cu modificările și completările ulterioare și la plata cheltuielilor de judecată. Prin încheierea de ședință din data de 07 octombrie 2010, Tribunalul a admis excepția prescripției dreptului reclamantului la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 30 septembrie 2006, pentru motivele reținute. Prin sentința civilă nr. 556 din 17 martie 2011 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civila cererea a fost respinsă ca nefondată, pentru următoarele motive: Pârâta este deținătoarea postului de radio „SOS”, autorizat de CNA, având în structura sa de programe un procent de 30 % din timpul de emisie alocat programelor de divertisment, astfel cum rezultă din anexa 6 la licența audiovizuală ( filele 160-161 dosar).

Bazându-se pe această calitate, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata remunerației echitabile pentru artiștii interpreți sau executanți, titulari de drepturi conexe celui de autor, conform art. 94 și art. 98 din Legea nr. 8/1996 rep., pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora și pentru utilizarea repertoriului de prestații artistice din domeniul audiovizual. Reclamantul nu a făcut însă dovada faptului că pârâta a radiodifuzat fonograme sau a utilizat prestații audiovizuale din repertoriul gestionat colectiv de către reclamant, în condițiile în care pârâta difuzează muzică religioasă, în baza contractelor de difuzare radio din 30 decembrie 2003, 26 martie 2009 încheiate cu SC K.S., contracte de cedare drepturi difuzare din 07 martie 2006, 30 ianuarie 2008, 05 mai 2009 încheiat între SC S.S.

și pârâtă, din anexele cărora rezultă că piesele difuzate au caracter religios ( filele 87-112). La dosar au fost depuse și declarațiile interpreților pieselor muzicale înregistrate de S.T. și S.S., din care rezultă că aceștia nu sunt membri C. și nu au mandatat acest organism de gestiune să acționeze în numele lor( filele 168-186). Reclamantul a acționat împotriva asociatului pârâtei și pe calea unei plângeri penale, prin rezoluția din 07 mai 2007 dată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, în dosarul nr. 1241/P/2006, confirmându-se propunerea de neîncepere a urmării penale, motivat de faptul că postul de radio SOS funcționează legal, difuzează creații muzicale religioase, care nu intră în gestiunea C.( fila 116 dosar).

Tribunalul a avut în vedere totodată că prin Legea nr. 489/2006 legiuitorul a adoptat dispoziții speciale în materia actelor exercitate de cultele religioase recunoscute, inclusiv derogări de la regimul obligației de plată drepturilor de autor și a celor conexe. Astfel, potrivit art. 29, „Cultele au dreptul exclusiv de a produce și valorifica obiectele și bunurile necesare activității de cult, în condițiile legii. (2) Utilizarea operelor muzicale în activitatea cultelor recunoscute se face fără plata taxelor către organele de gestiune colectivă a drepturilor de autor”. Tribunalul a apreciat că în aceste condiții nu sunt aplicabile dispozițiile legale invocate de către reclamant, motiv pentru care a respins cererea ca neîntemeiată sub toate petitele formulate.

Cu privire la apelul formulat de reclamant, instanța a reținut următoarele: 1. Dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 cuprind doua ipoteze în raport de care se stabilește momentul începerii curgerii termenului de prescripție, un prim moment fiind cel când păgubitul a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea, iar un al doilea moment fiind cel când păgubitul ar fi trebuit să cunoască paguba și pe cel responsabil de ea. Or, în prezenta cauza este incidentă cea de-a doua ipoteză, reclamantul având posibilitatea, cu minime diligente, să cunoască împrejurarea că pârâtei i-a fost eliberată licența de emisie și că în structura de programe a acesteia 30% este alocată programelor de divertisment.

Mai mult, calitatea sa de organism de gestiune îi impunea chiar obligația de a obține periodic informații referitoare la entitățile care ar fi putut avea obligația de a achita remunerații pentru utilizarea unor prestații ale artiștilor interpreți sau executanți, iar în materie de autorizări de posturi radio sau tv nu se poate susține că ar fi fost o sarcină exorbitantă pentru reclamantă să obțină periodic informații referitoare la licențele de transmisie eliberate. 2. Cu privire la motivele invocate sub pct. 2-7: În materia radiodifuzării fonogramelor, gestiunea exercitată de C. poate fi obligatorie (art. 123 1 lit. f) din Legea nr. 8/1996) sau facultativă (art. 123 2 lit. f) din Legea nr. 8/1996), după cum fonogramele radiodifuzate sunt fonograme de comerț sau fonograme publicate în scop comercial.

Din probele administrate, în condițiile în care nu s-a făcut dovada ca fonogramele radiodifuzate de către pârâtă s-ar fi realizat în vederea promovării unui anumit cult religios, rezultă că fonogramele difuzate de pârâtă fac parte din prima categorie, fiind vorba de fonograme de comerț, prin raportare la criteriile de distincție cuprinse în „metodologia privind remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor de comerț și a celor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora de către organismele de radiodifuziune” publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 216/2011. De altfel, dacă ar face parte din a doua categorie de fonograme, reclamanta ar fi trebuit să facă dovada mandatului primit de la titularii de drepturi, respectiv de la artiștii interpreți sau executanți ale căror prestații artistice erau fixate pe fonogramele radiodifuzate de parata.

Or, reclamanta nu a făcut o astfel de dovadă, ci, dimpotrivă, pârâta a depus la dosar declarațiile artiștilor ale căror prestații sunt fixate pe fonogramele pe care le radiodifuzează, declarații din care rezultă că aceștia nu sunt membrii C., nu au mandatat acest organism de gestiune să le administreze drepturile și nici nu au vreo pretenție materială pentru radiodifuzarea prestațiilor lor de către pârâtă. Prin urmare, plecând de la premisa că fonogramele radiodifuzate de pârâtă sunt din cele pentru care drepturile cuvenite artiștilor interpreți pentru radiodifuzare sunt gestionate colectiv, este necesar a se stabili înțelesul alin. (2) al art. 123 1 din Legea nr. 8/1996. Aceste dispoziții instituie o prezumție legală de mandat în favoarea organismului de gestiune colectivă care gestionează drepturile titularilor corespunzătoare utilizărilor prevăzute la alin. (1) din art. 123 1 din Legea nr. 8/1996.

Însă, prezumția sus-menționată este una simplă și poate fi răsturnată prin proba contrară, în sensul că fie titularul dreptului, fie utilizatorul pot să dovedească împrejurarea că dreptul titularului este sau a fost exercitat individual sau în alt mod decât prin gestiunea colectivă realizată de organismul de gestiune. Astfel, în raporturi individuale cu utilizatori determinați, titularul poate oricând să cedeze, contra cost sau gratuit, drepturile ce i se cuvin pentru un anumit tip de utilizare. A interpreta în alt mod dispozițiile art. 123 1 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 ar însemna să se accepte că, pentru anumite categorii de drepturi, cele prevăzute de art. 123 1 din lege, titularii acestor drepturi pierd prin efectul legii dreptul de a le gestiona individual, ceea ce în mod evident este contrar spiritului legii, care a instituit gestiunea colectivă obligatorie ca măsură de protecție a titularilor, iar nu în scopul limitării dreptului acestora.

Or, pârâta a făcut dovada că artiștii interpreți ale căror prestații sunt fixate pe fonogramele pe care pârâta le radiodifuzează au înțeles să-i cedeze gratuit dreptul de radiodifuzare a prestațiilor lor fixate, așa cum rezultă din declarațiile depuse la filele 168-186 și 192-195 din dosarul primei instanțe, situație în care, în mod evident, în raporturile cu pârâta acest drept nu mai poate fi gestionat de reclamantă. Reclamanta poate gestiona în continuare, în condițiile art. 123 1 din Legea nr. 8/1996 drepturile cuvenite acestor artiști interpreți, însă doar în raporturile cu alți utilizatori decât pârâta, aceasta din urmă utilizând prestațiile acestor artiști în temeiul unor raporturi juridice stabilite în mod direct cu titularii.

Ca atare, atât timp cât dreptul patrimonial al artiștilor interpreți ale căror prestații fixate au fost utilizate de către pârâtă a fost exercitat chiar de către titulari, iar reclamanta nu a făcut nicio dovadă în sensul că pârâta ar mai radiodifuza și alte fonograme decât cele care cuprind prestațiile artiștilor interpreți cu care pârâta a încheiat înțelegeri în mod direct, în mod corect prima instanța a respins cererea reclamantei ca neîntemeiată. Nu poate fi reținut ca pertinent argumentul reclamantei în sensul ca pârâta trebuie să plătească remunerații către C. întrucât plătește astfel de remunerații către UCMR-ADA, întrucât drepturile conexe corespunzătoare artiștilor interpreți pot fi exercitate diferit de drepturile de autor ale operelor muzicale, chiar dacă este posibil ca aceeași persoana să cumuleze atât calitatea de autor al operei muzicale, cât și calitatea de interpret al acesteia.

3. Cât privește susținerile de la pct. 8 din motivele de apel, Curtea a constatat, cu referire la art. 77 alin. (1) din Statutul Bisericii Evanghelice Romane, recunoscut prin H.G. nr. 629/2008, art. 57 din Statutul Cultului Creștin Penticostal, art. 44 alin. (4) din Statutul de organizare și funcționare a Cultului Creștin Baptist și art. 29 alin. (2) din Legea nr. 489/2006, că utilizarea operelor muzicale în activitatea cultelor recunoscute se face fără plata taxelor către organele de gestiune colectivă a drepturilor de autor – normă cuprinsă în ultimul text legal indicat. Deși se folosește doar noțiunile de „opere muzicale” și drepturi „de autor”, voința legiuitorului a fost de a se referi și la prestațiile și drepturile artiștilor interpreți sau executanți.

Prin urmare, coroborând dispozițiile art. 29 alin. (2) din Legea nr. 489/2006 cu dispozițiile din statutele cultelor religioase, se poate concluziona că, în măsura în care prestațiile artistice folosite de posturile de radio care deservesc cultele religioase sunt în legătură cu activitatea acestor culte, servind scopului acestora, utilizarea acestor prestații se poate realiza fără plata remunerațiilor către organismele de gestiune colectiva. Ca atare, nu poate fi reținută ca temeinică susținerea apelantei în sensul că art. 29 alin. (2) din Legea nr. 489/2006 se referă doar la „cântecele religioase utilizate în incinta spațiilor în care se desfășoară ritualurile religioase”, întrucât, potrivit statutelor proprii, unele din cultele religioase folosesc în activitatea lor și posturi de radio prin intermediul cărora difuzează muzică cu caracter religios și prestații artistice cu același caracter, slujbe și predici religioase.

Prin urmare, determinarea sferei operelor muzicale și prestațiilor artistice avute în vedere de art. 29 alin. (2) din Legea nr. 489/2006 se poate face doar prin raportare la caracterul religios al acestora și la împrejurarea folosirii operei sau prestației în activitatea cultului religios sau în scopul urmărit al acestuia. Însă, în prezenta cauză, independent de calificarea prestațiilor artistice fixate în fonogramele radiodifuzate de pârâtă ca fiind sau nu dintre cele avute în vedere de art. 29 alin. (2) din Legea nr. 489/2006, respingerea pretențiilor reclamantei se justifică prin împrejurarea că titularii de drepturi conexe și-au exercitat drepturile rezultate din radiodifuzarea fonogramelor care fixează prestațiile lor, stabilind raporturi directe cu pârâta, așa încât în cauză nu se pune problema realizării acestor drepturi prin intermediul gestiunii colective realizate prin intermediul reclamantei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți – C., criticând-o pentru următoarele motive: 1. Instanța de apel a făcut în mod greșit aplicarea Decretului nr. 167/1958. Astfel, potrivit art. 8 din acest act normativ, prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe acela care răspunde de ea. Abia la momentul administrării probei expertizei contabile (aceasta fiind singura modalitate de a calcula remunerațiile datorate de intimata - pârâtă și de a verifica documentele contabile pe care aceasta avea obligația legală de a le comunica la C. conform art. 130 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 8/1996), s-a constatat că aceasta a realizat venituri din radiodifuzare.

La dosarul cauzei a fost depusă practică judecătorească cu soluții de respingere a excepției prescripției, respectiv sentințele civile nr. 1212 din 16 iunie 2011 și nr. 1993 din 14 noiembrie 2011 ale Tribunalului București, secția a IV-a civilă. 2. Referitor la motivele 2-7 de apel invocate, instanța a interpretat în mod greșit probele administrate în cauză și a apreciat că susținerile C. nu sunt întemeiate. a. Cu privire la considerentul din decizie, în care s-a făcut trimitere la Decizia ORDA nr. 216/2011. Decizia ORDA nr. 216/2011 nu se aplică pe perioada pentru care s-a efectuat calculul remunerațiilor prin expertiză contabilă - 01 octombrie 2006 - 30 septembrie 2010 (perioadă pentru care intimata - pârâtă a pus la dispoziția expertului documentele contabile justificative).

Aceasta se aplică începând cu data publicării în M. Of., respectiv data de 05 iulie 2011. Or, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată în funcție de raportul de expertiză contabilă, se referă la perioada 01 octombrie 2006-30 septembrie 2010. Față de aceste aspecte, orice aprecieri ale instanței de apel legate de tipul de fonograme radiodifuzate contravin normelor aplicabile în speță, respectiv celor indicate în cererea de chemare în judecată și în obiectivele expertizei contabile (H.G. nr. 143/2003, Decizia O.R.D.A. nr. 104/2005, Decizia O.R.D.A. nr. 74/2007 modificată prin Decizia Civilă nr. 23 A/2007). Prin urmare, nefiind aplicabilă Decizia O.R.D.A. nr. 216/2011, nici C. și nici intimata-pârâtă nu sunt ținuți să facă dovada dacă fonogramele radiodifuzate de către pârâtă sunt realizate sau nu în vederea promovării unui anumit cult religios.

b. În ceea ce privește natura gestiunii colective, deși instanța de apel reține în mod corect că aceasta este obligatorie în cazul fonogramelor radiodifuzate de pârâtă, în acest sens legea instituind o prezumție legală de mandat în favoarea organismului de gestiune colectivă, se apreciază că prezumția sus-menționată este una simplă putând fi răsturnată prin probă contrară. Or, intimata – pârâtă nu a făcut dovada pertinentă, utilă și concludentă că toți artiștii interpreți ale căror prestații artistice sunt radiodifuzate pe postul de radio deținut de intimata - pârâtă au încheiat contracte de cesiune de drepturi. Pentru a se putea face o asemenea verificare, intimata - pârâtă trebuia să depună la dosarul cauzei listele cu toate fonogramele radiodifuzate în perioada care face obiectul acțiunii pentru a se stabili dacă au fost radiodifuzate numai prestațiile artiștilor interpreți pentru care au fost depuse declarații.

Reclamatul nu poate face această dovadă, iar din înscrisurile de la dosar rezultă că SC H.H.M. SRL are în structura serviciului de programe un procent de 30% din timpul de emisie alocat programelor de divertisment (programe care au un conținut predominant de fonograme). Mai mult decât atât, contractele depuse de intimata-pârâtă sunt contracte încheiate cu producătorii de fonograme care nu au legătură cu obiectul cauzei deoarece, în speța de față, titularii de drepturi sunt artiștii interpreți, nu producătorii de fonograme (aceste contracte pot fi verificate cel mult în relația cu organismul de gestiune colectivă UPFR).

În plus, înscrisurile depuse de pârâtă la dosar nu sunt exhaustive, ci sunt înscrisuri depuse cu titlu de exemplu și nu acoperă întreaga perioadă de radiodifuzare aferentă anilor 2004 - 2010. În ceea ce privește declarațiile depuse de intimata - pârâtă la dosarul cauzei, acestea nu au relevanță în soluționarea prezentei cauze, deoarece sunt ulterioare perioadei pentru care au acționat în instanță SC H.H.M. SRL. Mai exact, toate aceste declarații au fost completate în anul 2010 (au fost întocmite după introducerea acțiunii, cu scopul de a deturna soluționarea corectă a prezentului dosar), or obiectul cererii de chemare în judecată l-a reprezentat remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru perioada 12 octombrie 2004 - data întocmirii raportului de expertiză contabilă.

În plus, aceste documente reprezintă declarații pe proprie răspundere din partea unor persoane în calitate de "interpreți (compozitori)" prin care aceștia au declarat pe proprie răspundere că nu sunt membri C. și UCMR-ADA și că nu au nici un fel de pretenții financiare pentru radiodifuzarea prestațiilor artistice pe care postul de radio le radiodifuzează. În concluzie, fără un probatoriu complet și corect administrat în cauză, instanțele nu puteau respinge acțiunea formulată de C. 3. În ceea ce privește motivul 8 de apel, s-a interpretat în mod greșit art. 29 din Legea nr. 489/2006. Nu are relevanță nici argumentul referitor la faptul că anexele la aceste contracte cuprind piese cu caracter religios.

Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare nu exonerează de la plată utilizatorii care radiodifuzează fonograme al căror caracter este religios (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus). Excepțiile de la regulă trebuie să fie expres prevăzute de lege și sunt de strictă interpretare. Neexistând un astfel de text de lege nu se poate concluziona că pârâta este exonerată de la plata remunerațiilor datorate pentru radiodifuzarea fonogramelor cu caracter religios. Instanța de apel a omis că intimata - pârâtă este o societate comercială înființată în temeiul Legii nr. 31/1990 care desfășoară activități comerciale, potrivit obiectului de activitate stipulat în actul constitutiv și actelor existente la dosar.

Așadar, pârâta desfășoară activități comerciale de radiodifuzare a fonogramelor care nu au legătură cu activitățile cultelor care se exercită în biserici și temple, conform unor ritualuri prestabilite prin codurile canonice. Potrivit art. 8 și 14 din Legea nr. 489/2006, cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică, se organizează și funcționează in baza prevederilor constituționale și ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice, iar unitățile de cult, inclusiv filialele lor fără personalitate juridică, se înființează și se organizează de către culte potrivit propriilor statute, regulamente și coduri canonice. Potrivit art. 29 din Legea nr. 489/2006 "(1) Cultele au dreptul exclusiv de a produce și valorifica obiectele și bunurile necesare activității de cult, în condițiile legii.

(2) Utilizarea operelor muzicale în activitatea cultelor recunoscute se face fără plata taxelor către organele de gestiune colectivă a drepturilor de autor". Acest text legal se referă de fapt la cântecele religioase utilizate în incinta spațiilor în care se desfășoară ritualurile religioase, cum ar, spre exemplu: un cor bisericesc care interpretează opere muzicale fie direct în biserică, fie sub forma unei înregistrări sonore comunicată public prin intermediul sistemelor audio (CD - player, DVD -player, calculator, casetofon, etc.). 4. Instanțele au omis contractele depuse de pârâtă, care cuprind clauze referitoare la obligația de plată către un alt organism de gestiune colectivă, respectiv UCMR-ADA (pentru drepturile de autor).

Analizând decizia în raport de criticile formulate, ce se circumscriu în parte motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – ceea ce face să nu se primească excepția nulității recursului invocată la termenul de judecată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed: 1. În susținerea primului motiv de recurs, reclamantul susține că abia la momentul administrării probei expertizei contabile s-a constatat că pârâta a realizat venituri din radiodifuzare - aceasta fiind singura modalitate de a calcula remunerațiile datorate de intimata - pârâtă și de a verifica documentele contabile pe care aceasta avea obligația legală de a le comunica la C. conform art. 130 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 8/1996.

Prin cererea de recurs se arată însă că din informațiile detaliate de la Oficiul Registrului Comerțului rezultă că SC H.H.M. SRL are în obiectul principal de activitate "Activități de difuzare a programelor de radio" (cod CAEN 6010) fiind autorizată în acest sens de CNA prin Decizia de autorizare din 12 noiembrie 2004, conform structurii serviciului de programe declarată pe proprie răspundere de reprezentanții societății, sub semnătură privată. Aceste date, de care se prevalează reclamantul – recurent, puteau fi obținute oricând de către acesta, care astfel putea deține în orice moment informații privind difuzorii de programe de radio, a căror activitate ar fi putut implica utilizarea de fonograme.

În mod evident nu se pune și problema cunoașterii cuantumului exact al remunerațiilor care trebuiau colectate, reclamantul – recurent nefiind în posesia actele - care sunt în posesia utilizatorului, acesta stabilindu-se în fața instanței. De altfel, art. 112 C. proc. civ care arată elementele cererii de chemare în judecată, nu impun indicarea cu precizie a obiectului cererii, la pct. 3 menționându-se obiectul cererii și valoarea lui, după prețuirea reclamantului, atunci când prețuirea este cu putință. 2. Cu privire la modul de soluționare a criticilor de apel invocate sub pct. 2-7. a. Prin Decizia ORDA nr. 216/2011 s-a dispus publicarea în M. Of.

al României, Partea I, a deciziei civile nr. 153/A din 12 mai 2011 a Curții de Apel București - Secția a IX-a civilă și pentru cauze de proprietate intelectuală, privind schimbarea în parte a Hotărârii arbitrale din 22 septembrie 2010 pentru stabilirea formei finale a Metodologiei privind remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora de către organismele de radiodifuziune, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 668 din 30 septembrie 2010, în baza Deciziei directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 284/2010.

Fără a intra în amănunte privind eventuala relevanță a datei publicării acestei decizii sau a efectelor hotărârii arbitrale din 22 septembrie 2010 pentru stabilirea formei finale a Metodologiei privind remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora de către organismele de radiodifuziune, a cărei formă definitivă a fost astfel stabilită – hotărâre care se aplica oricum numai după data publicării în M. Of., respectiv data de 30 septembrie 2010 ( care este data limită în care se circumscrie obiectul litigiului de față), acest considerent nu este de natură oricum să ducă la schimbarea soluției.

Aceasta întrucât, pe de o parte, reclamantul-recurent nu are niciun interes în formularea acestei critici, în condițiile în care nu i s-a produs nicio vătămare prin considerentul respectiv, confirmându-se în speță gestiunea colectivă obligatorie. Pe de altă parte, instanța a optat în calificarea celor două tipuri de fonograme, reglementate de art. 123 1 și art. 123 2 din lege, pe modul de interpretare cuprins în această decizie, față de distincția făcută între cele două tipuri de fonograme prin modificările legislative intervenite și în lipsa altor elemente cârmuitoare în acest sens.

Articolul 123 1 , care include la lit. f) dreptul la remunerație echitabilă recunoscut artiștilor interpreți și producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică și radiodifuzarea fonogramelor de comerț sau a reproducerilor acestora și art. 123 2 , care include la lit. f) dreptul la remunerație echitabilă recunoscut artiștilor interpreți și producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică și radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, au fost introduse prin pct. 90 din Lege nr. 285/2004.

b. În cadrul celei de-a doua critici reclamantul-recurent a invocat că: în înlăturarea dreptului conferit de gestiunea colectivă obligatorie, intimata – pârâtă nu a făcut dovada că toți artiștii interpreți ale căror prestații artistice sunt radiodifuzate pe postul de radio deținut de intimata - pârâtă au încheiat contracte de cesiune de drepturi; acestea nu acoperă întreaga perioadă în discuție și sunt declarații pe proprie răspundere, date în anul 2010, după promovarea acțiunii; - actele reținute de instanță, respectiv contractele depuse de intimata-pârâtă sunt contracte încheiate cu producătorii de fonograme care nu au legătură cu obiectul cauzei deoarece, în speța de față, titularii de drepturi sunt artiștii interpreți, nu producătorii de fonograme.

Instanța de apel a reținut că pârâta a făcut dovada că artiștii interpreți ale căror prestații sunt fixate pe fonogramele pe care pârâta le radiodifuzează au înțeles să cedeze gratuit pârâtei dreptul de radiodifuzare a prestațiilor lor fixate, așa cum rezultă din declarațiile depuse la filele 168-186 și 192-195 din dosarul primei instanțe, iar reclamanta nu a făcut nicio dovadă în sensul că pârâta ar mai radiodifuza și alte fonograme decât cele care cuprind prestațiile artiștilor interpreți cu care pârâta a încheiat înțelegeri în mod direct. Atât timp cât instanța a reținut, ca situație de fapt ce nu poate fi reapreciată de instanța de recurs din perspectiva dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., că actele depuse la dosar se referă la titularii reprezentați de către reclamantul-pârât,critica formulată pune în discuție temeinicia deciziei – aspect care excede controlul judiciar pe calea recursului.

Pe de altă parte, în ipoteza în care reclamantul-recurent ar fi contestat suficiența probatoriilor făcute sub acest aspect, acesta era obligat să solicite completarea probatoriului – art. 295 C. proc. civ. prevăzând că instanța de apel va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea altor probe, dacă le consideră necesare pentru soluționarea cauzei. În acest context, instanța de recurs este chemată să verifice legalitatea deciziei de apel, inclusiv sub aspectul respectării drepturilor procesuale ale părților. Declarațiilor respective nu li se poate nega relevanța juridică, acestea reprezentând practic voința titularului de a renunța la drept față de pârâtă pentru remunerațiile ce fac obiectul litigiului de față.

Cum în mod corect a reținut și instanța de apel, aceste acte nu pot fi înlăturate și să se permită astfel unui mandatar să exercite un drept în numele mandatarului, drept la care chiar acesta din urmă a renunțat. Organismul de gestiune colectivă a fost înființat tocmai pentru protejarea drepturilor titularilor de drepturi conexe, iar recunoașterea acestui demers în temeiul gestiunii colective obligatorii instituită de art. 123 1 din lege, în cadrul procesual al litigiului de față, depășește chiar rațiunea conferirii calității de acționa în instanță. 3. Cel de-al treilea motiv de recurs, ce pune problema naturii pieselor, locului de difuzare și tipului difuzorului, din perspectiva dispozițiilor legale apreciate ca fiind incidente în cauză și a modului de soluționare a motivului 8 de apel, nu mai prezintă relevanță a fi analizat.

Aceasta întrucât considerentul aferent a fost reținut de instanță cu caracter subsidiar, iar cel principal a fost confirmat prin cele reținute mai sus sub pct. 2.4. Contrar celor susținute de către reclamantul-recurent, instanțele nu au omis contractele care cuprind clauze referitoare la obligația de plată către un alt organism de gestiune colectivă, respectiv UCMR-ADA (pentru drepturile de autor), considerentele sub acest aspect fiind reținute în motivarea deciziei. Drepturile de autor sunt distincte de cele conexe dreptului de autor, acestea din urmă constituind obiect al dosarului de față, iar analiza cauzei s-a bazat pe poziția titularilor de renunțare la dreptul dedus judecății față de pârâta-intimată.

În considerarea acestor argumente, care susțin caracterul nefondat al criticilor formulate, Înalta Curte urmează să facă aplicarea art. 304 pct. 9 și 312 alin. (1) C. proc. civ. și să dispună în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă SC H.H.M. SRL. Respinge recursul declarat de reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți – C. împotriva deciziei nr. 48/A din data de 20 martie 2012 a Curții de Apel București – Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2013.