ÎCCJ, decizie (scj.ro #81627)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81627) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Cesiunea gratuită de către artiștii

interpreți a dreptului de radiodifuzare a prestațiilor fixate pe

fonograme. Respingerea acțiunii organismului de gestiune colectivă de

obligare a postului de radio la plata remunerației cuvenite titularilor de

drepturi.

Cuprins pe materii :

Dreptul proprietății intelectuale. Drepturi de

autor și drepturi conexe.

Index alfabetic :

artist interpret

-

remunerație

-

titular de drepturi conexe

Legea

nr. 8/1996, art. 123, art. 123

1

, art. 130

În situația în care

artiștii interpreți ale căror prestații sunt fixate pe

fonograme pe care un post de radio le difuzează, au înțeles să-i

cedeze gratuit  dreptul de radiodifuzare a prestațiilor lor,

organismul de gestiune colectivă nu poate solicita obligarea acestuia la

plata remunerației cuvenite artiștilor interpreți, întrucât

acest fapt reprezintă chiar voința titularilor de a renunța la

dreptul lor.  Astfel că, deși organismul de gestiune

colectivă a fost înființat tocmai pentru protejarea drepturilor

titularilor de drepturi conexe, recunoașterea acestui demers în temeiul

gestiunii colective obligatorii instituită de art. 123

1

din

Legea nr.8/1996, în lipsa unui mandat în acest sens din partea titularilor

drepturilor, ar permită unui mandatar să exercite un drept în numele

mandantului,  drept la care chiar acesta din urmă a renunțat.

Secția I civilă, decizia

nr. 317

din 29 ianuarie 2013

Prin

decizia nr.48A din data de 20 martie 2012, Curtea de Apel București,

Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale a

respins ca nefondat apelul formulat de apelantul - reclamant Centrul Român

pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM

împotriva sentinței civile nr. 556 din 17.03.2011 pronunțată de

Tribunalul București, Secția a V-a civilă, în contradictoriu cu

intimata – pârâtă SC H&H M. SRL.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea  a reținut

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 12.01.2010 pe rolul

Tribunalului București, Secția a V-a civilă, reclamantul Centrul

Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți -

CREDIDAM a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. H&H M. S.R.L,

obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând remunerație datorată

artiștilor interpreți sau executanți pentru radiodifuzarea

fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora de

către postul de radio X, în perioada 12.10.2004 (data obținerii

deciziei de autorizare din partea CNA) până la data întocmirii raportului

de expertiză contabilă; obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând

penalități legale de întârziere în plată a obligațiilor,

sumă ce se va stabili în urma efectuării expertizei contabile;

actualizarea sumelor datorate cu indicele de inflație de la data

pronunțării sentinței până la data plății

efective; obligarea pârâtei să pună la dispoziția reclamantei

lista completă a fonogramelor utilizate în serviciile de programe

transmise în emisiuni pentru perioada 12.11.2004 până în prezent;

obligarea pârâtei la publicarea integrală a sentinței în mijloacele

de comunicare în masă, respectiv în două ziare cu tiraj la nivelul

național, pe cheltuiala sa, în temeiul art. 139 alin. (14) lit. d) din

Legea nr. 8/1996.

Prin încheierea de

ședință din data de 07.10.2010, Tribunalul a admis excepția

prescripției dreptului reclamantului la acțiune pentru

pretențiile anterioare datei de 30.09.2006.

Prin sentința civilă nr.

556 din 17.03.2011, pronunțată de Tribunalul București,

Secția a V-a civilă, cererea a fost respinsă ca nefondată,

pentru următoarele motive:

Pârâta este deținătoarea

postului de radio X, autorizat de CNA, având în structura sa de programe un

procent de 30 % din timpul de emisie alocat programelor de divertisment, astfel

cum rezultă din anexa 6 la licența audiovizuală.

Bazându-se pe această calitate,

reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata remunerației echitabile

pentru artiștii interpreți sau executanți, titulari de drepturi

conexe celui de autor, conform art. 94 și art.98 din Legea nr. 8/1996,

pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în

scop comercial sau a reproducerilor acestora și pentru utilizarea

repertoriului de prestații artistice din domeniul audiovizual.

Reclamantul nu a făcut

însă dovada faptului că pârâta a radiodifuzat fonograme sau a

utilizat prestații audiovizuale din repertoriul gestionat colectiv de către

reclamant, în condițiile în care pârâta difuzează muzică

religioasă, în baza contractelor de difuzare radio din 30.12.2003,

26.03.2009 încheiate cu SC K.S., contracte de cedare drepturi difuzare

nr.8xx/2006, nr. 13xx/2008, nr.16xx/2009 încheiat între SC S.S. și

pârâtă, din anexele cărora rezultă că piesele difuzate au

caracter religios.

La dosar au fost depuse și

declarațiile interpreților pieselor muzicale înregistrate de Studio

T. și Studio S., din care rezultă că aceștia nu sunt membri

CREDIDAM și nu au mandatat acest organism de gestiune să

acționeze în numele lor.

Reclamantul a acționat

împotriva asociatului pârâtei și pe calea unei plângeri penale, prin

rezoluția din 07.05.2007 dată de Parchetul de pe lângă

Tribunalul Prahova, confirmându-se propunerea de neîncepere a urmării

penale, motivat de faptul că postul de radio X funcționează

legal, difuzează creații muzicale religioase, care nu intră în

gestiunea CREDIDAM.

Tribunalul a avut în vedere

totodată că prin Legea nr. 489/2006, legiuitorul a adoptat

dispoziții speciale în materia actelor exercitate de cultele religioase

recunoscute, inclusiv derogări de la regimul obligației de plată

drepturilor de autor și a celor conexe.

Astfel, potrivit art. 29, „Cultele

au dreptul exclusiv de a produce și valorifica obiectele și bunurile

necesare activității de cult, în condițiile legii. (2)

Utilizarea operelor muzicale în activitatea cultelor recunoscute se face

fără plata taxelor către organele de gestiune colectivă a

drepturilor de autor".

Tribunalul a apreciat că în

aceste condiții, nu sunt aplicabile dispozițiile legale invocate de

către reclamant, motiv pentru care a respins cererea ca neîntemeiată

sub toate petitele formulate.

Cu privire la apelul formulat de

reclamant, instanța a reținut următoarele:

1.

Dispozițiile art. 8 din

Decretul nr.167/1958 cuprind doua ipoteze în raport de care se stabilește

momentul începerii curgerii termenului de prescripție, un prim moment

fiind cel când păgubitul a cunoscut paguba și pe cel care

răspunde de ea, iar un al doilea moment fiind cel când păgubitul ar

fi trebuit să cunoască paguba și pe cel responsabil de ea.

Or, în prezenta cauza este

incidență cea de-a doua ipoteză, reclamantul având

posibilitatea, cu minime diligente, să cunoască împrejurarea că

pârâtei i-a fost eliberată licența de emisie și că în

structura de programe a acesteia 30% este alocată programelor de

divertisment. Mai mult, calitatea sa de organism de gestiune îi impunea chiar

obligația de a obține periodic informații referitoare la

entitățile care ar fi putut avea obligația de a achita

remunerații pentru utilizarea unor prestații ale artiștilor

interpreți sau executanți, iar în materie de autorizări de

posturi radio sau tv nu se poate susține că ar fi fost o sarcină

exorbitantă pentru reclamantă să obțină periodic

informații referitoare la licențele de transmisie eliberate.

2.

Cu privire la motivele invocate

sub punctelor 2-7:

În materia radiodifuzării

fonogramelor, gestiunea exercitată de CREDIDAM poate fi obligatorie [art.

123

1

lit. f) din Legea nr. 8/1996] sau facultativă [art. 123

2

lit. f) din Legea nr. 8/1996], după cum fonogramele radiodifuzate sunt

fonograme de comerț sau fonograme publicate în scop comercial.

Din probele administrate, în

condițiile în care nu s-a făcut dovada că fonogramele

radiodifuzate de către pârâtă s-ar fi realizat în vederea

promovării unui anumit cult religios, rezultă că fonogramele

difuzate de pârâtă fac parte din prima categorie, fiind vorba de fonograme

de comerț, prin raportare la criteriile de distincție cuprinse în

„metodologia privind remunerația datorată artiștilor

interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme

pentru radiodifuzarea fonogramelor  de comerț și  a

celor   publicate  în  scop  comercial ori a

reproducerilor acestora de către organismele de radiodifuziune"

publicată prin decizia ORDA 216/2011.

De altfel, dacă ar face parte

din a doua categorie de fonograme, reclamantul ar fi trebuit să facă

dovada mandatului primit de la titularii de drepturi, respectiv de la

artiștii interpreți sau executanți ale căror prestații

artistice erau fixate pe fonogramele radiodifuzate de pârâtă.

Or, reclamantul nu a făcut o

astfel de dovadă, ci, dimpotrivă, pârâta a depus la dosar

declarațiile artiștilor ale căror prestații sunt fixate pe

fonogramele pe care le radiodifuzează, declarații din care

rezultă că aceștia nu sunt membrii CREDIDAM, nu au mandatat

acest organism de gestiune să le administreze drepturile și nici nu

au vreo pretenție materială pentru radiodifuzarea prestațiilor

lor de către pârâtă.

Prin urmare, plecând de la premisa

că fonogramele radiodifuzate de pârâtă sunt din cele pentru care

drepturile cuvenite artiștilor interpreți pentru radiodifuzare sunt

gestionate colectiv, este necesar a se stabili înțelesul alin. (2) al art.

123

1

din Legea nr. 8/1996. Aceste dispoziții instituie o

prezumție legală de mandat în favoarea organismului de gestiune

colectivă care gestionează drepturile titularilor

corespunzătoare utilizărilor prevăzute la alin. (1) din art. 123

1

din Legea nr. 8/1996.

Însă, prezumția

sus-menționată este una simplă și poate fi

răsturnată prin proba contrară, în sensul că fie titularul

dreptului, fie utilizatorul pot să dovedească împrejurarea că

dreptul titularului este sau a fost exercitat individual sau în alt mod decât

prin gestiunea colectivă realizată de organismul de gestiune.

Astfel, în raporturi individuale cu

utilizatori determinați, titularul poate oricând să cedeze, contra

cost sau gratuit, drepturile ce i se cuvin pentru un anumit tip de utilizare.

A interpreta

în alt mod dispozițiile art. 123

1

alin. (2) din Legea nr.

8/1996 ar

însemna să se accepte

că, pentru anumite categorii de drepturi, cele prevăzute de art. 123

1

din lege, titularii acestor drepturi pierd prin efectul legii dreptul de a le

gestiona individual, ceea ce în mod evident este contrar spiritului legii, care

a instituit gestiunea colectivă obligatorie ca măsură de

protecție a titularilor, iar nu în scopul limitării dreptului

acestora.

Or, pârâta a făcut dovada

că artiștii interpreți ale căror prestații sunt fixate

pe fonogramele pe care pârâta le radiodifuzează au înțeles să-i

cedeze gratuit dreptul de radiodifuzare a prestațiilor lor fixate,

așa cum rezultă din declarațiile depuse din dosarul primei instanțe,

situație în care, în mod evident, în raporturile cu pârâta acest drept nu

mai poate fi gestionat de reclamantă.

Reclamantul poate gestiona în

continuare, în condițiile art. 123

1

din Legea nr. 8/1996,

drepturile cuvenite acestor artiști interpreți, însă doar în

raporturile cu alți utilizatori decât pârâta, aceasta din urmă

utilizând prestațiile acestor artiști în temeiul unor raporturi

juridice stabilite în mod direct cu titularii.

Ca atare, atât timp cât dreptul

patrimonial al artiștilor interpreți ale căror prestații

fixate au fost utilizate de către pârâtă a fost exercitat chiar de

către titulari, iar reclamantul nu a făcut nicio dovadă în

sensul că pârâta ar mai radiodifuza și alte fonograme decât cele care

cuprind prestațiile artiștilor interpreți cu care pârâta a

încheiat înțelegeri în mod direct, în mod corect prima instanța a

respins cererea reclamantei ca neîntemeiată.

Nu poate fi reținut ca

pertinent argumentul reclamantei în sensul că pârâta trebuie să

plătească remunerații către CREDIDAM întrucât

plătește astfel de remunerații către UCMR-ADA, întrucât

drepturile conexe corespunzătoare artiștilor interpreți pot fi

exercitate diferit de drepturile de autor ale operelor muzicale, chiar

dacă este posibil ca aceeași persoană să cumuleze atât

calitatea de autor al operei muzicale, cât și calitatea de interpret al

acesteia.

susținerile de la pct. 8 din motivele de apel, Curtea a constatat, cu

referire la art. 77 alin. (1) din Statutul Bisericii Evanghelice Romane,

recunoscut prin H.G. nr.629/2008, art. 57 din Statutul Cultului Creștin

Penticostal, art. 44 alin. (4) din Statutul de organizare și

funcționare a Cultului Creștin Baptist și art. 29 alin. (2) din

Legea nr. 489/2006, că utilizarea operelor muzicale în activitatea

cultelor recunoscute se face fără plata taxelor către organele

de gestiune colectivă a drepturilor de autor - normă cuprinsă în

ultimul text legal indicat.

Deși se folosește doar

noțiunile de „opere muzicale" și drepturi „de autor",

voința legiuitorului a fost de a se referi și la prestațiile

și drepturile artiștilor interpreți sau executanți.

Prin urmare, coroborând

dispozițiile art. 29 alin. (2) din Legea nr. 489/2006 cu dispozițiile

din statutele cultelor religioase, se poate concluziona că, în măsura

în care prestațiile artistice folosite de posturile de radio care

deservesc cultele religioase sunt în legătură cu activitatea acestor

culte, servind scopului acestora, utilizarea acestor prestații, se poate

realiza fără plata remunerațiilor către organismele de

gestiune colectiva.

Ca atare, nu poate fi

reținută ca temeinică susținerea apelantei în sensul

că art. 29 alin. (2) din Legea nr. 489/2006 se referă doar la

„cântecele religioase utilizate în incinta spațiilor în care se

desfășoară ritualurile religioase", întrucât, potrivit

statutelor proprii, unele din cultele religioase folosesc în activitatea lor

și posturi de radio prin intermediul cărora difuzează

muzică cu caracter religios și prestații artistice cu

același caracter, slujbe și predici religioase.

Prin urmare, determinarea sferei

operelor muzicale și prestațiilor artistice avute în vedere de art.

29 alin. (2) din Legea nr. 489/2006, se poate face doar prin raportare la

caracterul religios al acestora și la împrejurarea folosirii operei sau

prestației în activitatea cultului religios sau în scopul urmărit al

acestuia.

Însă, în cauză,

independent de calificarea prestațiilor artistice fixate în fonogramele

radiodifuzate de pârâtă ca fiind sau nu dintre cele avute în vedere de

art. 29 alin. (2) din Legea nr. 489/2006, respingerea pretențiilor reclamantei

se justifică prin împrejurarea că titularii de drepturi conexe

și-au exercitat drepturile rezultate  din radiodifuzarea fonogramelor

care fixează prestațiile lor, stabilind raporturi directe cu pârâta,

așa încât în cauză nu se pune problema realizării acestor

drepturi prin intermediul gestiunii colective realizate prin intermediul

reclamantei.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul CREDIDAM, criticând-o pentru următoarele motive:

1.

Instanța de apel a

făcut în mod greșit aplicarea Decretului nr. 167/1958.

Astfel,

potrivit art. 8 din acest act normativ, prescripția dreptului la

acțiunea în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită

începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia

să cunoască, atât paguba cât și pe acela care răspunde de

ea. Abia la momentul administrării probei expertizei contabile (aceasta

fiind singura modalitate de a calcula remunerațiile datorate de intimata -

pârâtă și de a verifica documentele contabile pe care aceasta avea

obligația legală de a le comunica la CREDIDAM conform art. 130 alin.

(1) lit. h) din Legea nr. 8/1996), s-a constatat că aceasta a realizat

venituri din radiodifuzare.

2.

Referitor la motivele 2-7 de apel

invocate, instanța a interpretat în mod greșit probele administrate

în cauză și a apreciat că susținerile CREDIDAM nu sunt

întemeiate.

a.

Cu privire la considerentul din

decizie, în care s-a făcut trimitere la decizia ORDA nr. 216/2011.

Decizia ORDA nr. 216/2011 nu se

aplică pe perioada pentru care s-a efectuat calculul remunerațiilor

prin expertiză contabilă - 01.10.2006 - 30.09.2010 (perioadă

pentru care intimata - pârâtă a pus la dispoziția expertului

documentele contabile justificative). Aceasta se aplică începând cu data publicării

în Monitorul Oficial, respectiv data de 05.07.2011. Or, cererea de chemare în

judecată, astfel cum a fost precizată în funcție de raportul de

expertiză contabilă, se referă la perioada

01.10.2006-30.09.2010.

Față de aceste aspecte,

orice aprecieri ale instanței de apel legate de tipul de fonograme

radiodifuzate contravin normelor aplicabile în speță, respectiv celor

indicate în cererea de chemare în judecată și în obiectivele

expertizei contabile (H.G. nr. 143/2003, decizia ORDA nr. 104/2005, decizia

ORDA nr. 74/2007 modificată prin decizia civilă nr. 23 A/2007).

Prin urmare, nefiind aplicabilă

decizia ORDA nr. 216/2011, nici CREDIDAM și nici intimata-pârâtă nu

sunt ținuți să facă dovada dacă fonogramele

radiodifuzate de către pârâtă, sunt realizate sau nu în vederea

promovării unui anumit cult religios.

b.

În ceea ce privește natura gestiunii

colective, deși instanța de apel reține în mod corect că

aceasta este obligatorie în cazul fonogramelor radiodifuzate de pârâtă, în

acest sens legea instituind o prezumție legală de mandat în favoarea

organismului de gestiune colectivă, se apreciază că

prezumția sus-menționată este una simplă putând fi

răsturnată prin probă contrară. Or, intimata - pârâtă

nu a făcut dovada pertinentă, utilă și concludentă

că toți artiștii interpreți ale căror prestații

artistice sunt radiodifuzate pe postul de radio deținut de intimata -

pârâtă au încheiat contracte de cesiune de drepturi.

Pentru a se putea face o asemenea

verificare, intimata - pârâtă trebuia să depună listele cu toate

fonogramele radiodifuzate în perioada care face obiectul acțiunii pentru a

se stabili dacă au fost radiodifuzate numai prestațiile

artiștilor interpreți pentru care au fost depuse declarații.

Reclamatul nu poate face această dovadă, iar din înscrisurile de la

dosar rezultă că SC H&H M. SRL are în structura serviciului de

programe un procent de 30% din timpul de emisie alocat programelor de

divertisment (programe care au un conținut predominant de fonograme).

Mai mult decât atât, contractele

depuse de intimata-pârâtă, sunt contracte încheiate cu producătorii

de fonograme care nu au legătură cu obiectul cauzei deoarece, în

speță, titularii de drepturi sunt artiștii interpreți, nu

producătorii de fonograme (aceste contracte pot fi verificate cel mult în

relația cu organismul de gestiune colectivă UPFR).

În plus, înscrisurile depuse de

pârâtă la dosar nu sunt exhaustive, ci sunt înscrisuri depuse cu titlu de

exemplu și nu acoperă întreaga perioadă de radiodifuzare

aferentă anilor 2004 - 2010.

În ceea ce privește

declarațiile depuse de intimata - pârâtă, acestea nu au

relevanță în soluționarea prezentei cauze, deoarece sunt

ulterioare perioadei pentru care au acționat în instanță SC

H&H M. SRL. Mai exact, toate aceste declarații au fost completate în

anul 2010 (au fost întocmite după introducerea acțiunii, cu scopul de

a deturna soluționarea corectă a prezentului dosar), or obiectul

cererii de chemare în judecată 1-a reprezentat remunerația

datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru

perioada 12.10.2004 - data întocmirii raportului de expertiză

contabilă.

În plus, aceste documente

reprezintă declarații pe proprie răspundere din partea unor

persoane în calitate de "interpreți (compozitori)", prin care

aceștia au declarat pe proprie răspundere că nu sunt membri

CREDIDAM și UCMR-ADA și că nu au nici un fel de pretenții

financiare pentru radiodifuzarea prestațiilor artistice pe care postul de

radio Radio X le radiodifuzează.

În concluzie, fără un

probatoriu complet și corect administrat în cauză, instanțele nu

puteau respinge acțiunea formulată de CREDIDAM.

motivul 8 de apel, s-a interpretat în mod greșit art. 29 din Legea nr.

489/2006 .

Nu are relevanță nici

argumentul referitor la faptul că anexele la aceste contracte cuprind piese

cu caracter religios.

Legea nr. 8/1996 privind dreptul de

autor și drepturile conexe, cu modificările și completările

ulterioare nu exonerează de la plată utilizatorii care

radiodifuzează fonograme al căror caracter este religios (

ubi lex non

distinguit, nec nos distinguere debemus

). Excepțiile de la regulă

trebuie să fie expres prevăzute de lege și sunt de strictă

interpretare. Neexistând un astfel de text de lege, nu se poate concluziona

că pârâta este exonerată de la plata remunerațiilor datorate

pentru radiodifuzarea fonogramelor cu caracter religios.

Instanța de apel a omis că

intimata - pârâtă este o societate comercială înființată în

temeiul Legii nr. 31/1990 care desfășoară activități

comerciale, potrivit obiectului de activitate stipulat în actul constitutiv

și actelor existente la dosar. Așadar, pârâta

desfășoară activități comerciale de radiodifuzare a

fonogramelor care nu au legătură cu activitățile cultelor

care se exercită în biserici și temple, conform unor ritualuri

prestabilite prin codurile canonice.

Potrivit art. 8 și 14 din Legea

nr. 489/2006, cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate

publică, se organizează și funcționează in baza

prevederilor constituționale și ale prezentei legi, în mod autonom,

potrivit propriilor statute sau coduri canonice, iar unitățile de

cult, inclusiv filialele lor fără personalitate juridică, se

înființează și se organizează de către culte potrivit

propriilor statute, regulamente și coduri canonice.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 489/2006

"(1) Cultele au dreptul exclusiv de a produce și valorifica obiectele

și bunurile necesare activității de cult, în condițiile

legii. (2) Utilizarea operelor muzicale în activitatea cultelor recunoscute se

face fără plata taxelor către organele de gestiune

colectivă a drepturilor de autor". Acest text legal se referă de

fapt la cântecele religioase utilizate în incinta spațiilor în care se

desfășoară ritualurile religioase, cum ar, spre exemplu: un cor

bisericesc care interpretează opere muzicale fie direct în biserică,

fie sub forma unei înregistrări sonore comunicată public prin

intermediul sistemelor audio (CD - player, DVD - player, calculator, casetofon,

etc.).

contractele depuse de pârâtă, care cuprind clauze referitoare la obligația

de plată către un alt organism de gestiune colectivă, respectiv

UCMR-ADA (pentru drepturile de autor).

Analizând decizia în raport de

criticile formulate, ce se circumscriu în parte motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Înalta Curte a constatat că

recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:

susținerea primului motiv de recurs, reclamantul susține că abia

la momentul administrării probei expertizei contabile, s-a constatat

că pârâta a realizat venituri din radiodifuzare - aceasta fiind singura

modalitate de a calcula remunerațiile datorate de intimata - pârâtă

și de a verifica documentele contabile pe care aceasta avea obligația

legală de a le comunica la CREDIDAM conform art. 130 alin. (1) lit. h) din

Legea nr. 8/1996.

Prin cererea de recurs se arată

însă că din informațiile detaliate de la Oficiul Registrului

Comerțului rezultă că SC H&H M. SRL are în obiectul

principal de activitate "Activități de difuzare a programelor de

radio" (cod CAEN 6010), fiind autorizată în acest sens de CNA prin

decizia de autorizare nr. 134/2004, conform structurii serviciului de programe

declarată pe proprie răspundere de reprezentanții

societății, sub semnătură privată.

Aceste date, de care se

prevalează reclamantul - recurent, puteau fi obținute oricând de

către acesta, care astfel putea deține în orice moment

informații privind difuzorii de programe de radio, a căror activitate

ar fi putut implica utilizarea de fonograme.

În mod evident nu se pune și

problema cunoașterii cuantumului exact al remunerațiilor care

trebuiau colectate, reclamantul recurent nefiind în posesia actelor - care sunt

în posesia utilizatorului, acesta stabilindu-se în fața instanței. De

altfel, art. 112 C.proc.civ., care arată elementele cererii de chemare în

judecată, nu impune indicarea cu precizie a obiectului cererii, la pct. 3

menționându-se obiectul cererii și valoarea lui, după

prețuirea reclamantului, atunci când prețuirea este cu

putință.

soluționare a criticilor de apel invocate sub pct. 2-7.

a. Prin decizia ORDA nr. 216/2011

s-a dispus publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei

civile nr. 153A din 12 mai 2011 a Curții de Apel București,

Secția a IX-a civilă și pentru cauze de proprietate

intelectuală, privind schimbarea în parte a Hotărârii arbitrale din

22 septembrie 2010 pentru stabilirea formei finale a Metodologiei privind

remunerația datorată artiștilor interpreți sau

executanți și producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor

publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora de către

organismele de radiodifuziune, publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr. 668 din 30 septembrie 2010, în baza Deciziei

directorului general al Oficiului Român pentru

Drepturile de Autor nr. 284/2010.

Fără a intra în

amănunte privind eventuala relevanță a datei publicării

acestei decizii sau a efectelor hotărârii arbitrale din 22 septembrie 2010

pentru stabilirea formei finale a Metodologiei privind remunerația datorată

artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor

de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial ori

a reproducerilor acestora de către organismele de radiodifuziune, a

cărei formă definitivă a fost astfel stabilită -

hotărâre care se aplica oricum numai după data publicării în

Monitorul Oficial, respectiv data de 30 septembrie 2010 (care este data

limită în care se circumscrie obiectul litigiului de față),

acest considerent nu este de natură oricum să ducă la schimbarea

soluției.

Aceasta întrucât, pe de o parte,

reclamantul-recurent nu are niciun interes în formularea acestei critici, în

condițiile în care nu i s-a produs nicio vătămare prin

considerentul respectiv, confirmându-se în speță gestiunea colectivă

obligatorie.

Pe de altă parte, instanța

a optat în calificarea celor două tipuri de fonograme, reglementate de

art. 123

1

și art. 123

2

din lege, pe modul de

interpretare cuprins în această decizie, față de distincția

făcută între cele două tipuri de fonograme prin modificările

legislative intervenite și în lipsa altor elemente cârmuitoare în acest

sens. Art. 123

1

, care include la lit. f) dreptul la remunerație

echitabilă recunoscut artiștilor interpreți și

producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică și radiodifuzarea

fonogramelor de comerț sau a reproducerilor acestora și art. 123

2

,

care include la lit. f) dreptul la remunerație echitabilă recunoscut

artiștilor interpreți și producătorilor de fonograme pentru

comunicarea publică și radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop

comercial sau a reproducerilor acestora, au fost introduse prin punctul 90 din

Lege nr. 285/2004.

b. În cadrul

celei de-a doua critici reclamantul-recurent a invocat că, în

înlăturarea dreptului conferit de gestiunea colectivă obligatorie,

intimata - pârâtă nu a făcut dovada că toți artiștii

interpreți ale căror prestații artistice sunt radiodifuzate pe

postul de radio deținut de intimata - pârâtă au încheiat contracte de

cesiune de drepturi; acestea nu acoperă întreaga perioadă în

discuție și sunt declarații pe proprie răspundere, date în

anul 2010, după promovarea acțiunii; actele reținute de

instanță, respectiv contractele depuse de intimata-pârâtă sunt

contracte încheiate cu producătorii de fonograme care nu au

legătură cu obiectul cauzei deoarece, în speța de

față, titularii de drepturi sunt artiștii interpreți, nu

producătorii de fonograme.

Instanța de apel a reținut

că pârâta a făcut dovada că artiștii interpreți ale

căror prestații sunt fixate pe fonogramele pe care pârâta le

radiodifuzează au înțeles să cedeze gratuit pârâtei dreptul de

radiodifuzare a prestațiilor lor fixate, așa cum rezultă din

declarațiile depuse în dosarul primei instanțe, iar reclamantul nu a

făcut nicio dovadă în sensul că pârâta ar mai radiodifuza

și alte fonograme decât cele care cuprind prestațiile artiștilor

interpreți cu care pârâta a încheiat înțelegeri în mod direct.

Atât timp cât instanța a

reținut, ca situație de fapt ce nu poate fi reapreciată de instanța

de recurs din perspectiva dispozițiilor art. 304 C.proc.civ., că

actele depuse la dosar se referă la titularii reprezentați de

către reclamantul pârât,critica formulată pune în discuție

temeinicia deciziei - aspect care excede controlul judiciar pe calea

recursului.

Pe de altă parte, în ipoteza în

care reclamantul-recurent ar fi contestat suficiența probatoriilor

făcute sub acest aspect, acesta era obligat să solicite completarea

probatoriului – art. 295 C.proc.civ. prevăzând că instanța de

apel va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate

la prima instanță, precum și administrarea altor probe,

dacă le consideră necesare pentru soluționarea cauzei. În acest

context, instanța de recurs este chemată să verifice legalitatea

deciziei de apel, inclusiv sub aspectul respectării drepturilor procesuale

ale părților.

Declarațiilor respective nu li

se poate nega relevanța juridică, acestea reprezentând practic

voința titularului de a renunța la drept față de

pârâtă pentru remunerațiile ce fac obiectul litigiului de

față.

Cum în mod corect a reținut

și instanța de apel, aceste acte nu pot fi înlăturate și

să se permită astfel unui mandatar să exercite un drept în

numele mandatarului, drept la care chiar acesta din urmă a renunțat.

Organismul de gestiune colectivă a fost înființat tocmai pentru

protejarea drepturilor titularilor de drepturi conexe,  iar

recunoașterea acestui demers în temeiul gestiunii colective obligatorii

instituită de art. 123

1

din lege, în cadrul procesual al

litigiului de față, depășește chiar rațiunea

conferirii calității de acționa în instanță.

recurs, ce pune problema naturii pieselor, locului de difuzare și tipului

difuzorului, din perspectiva dispozițiilor legale apreciate ca fiind

incidente în cauză și a modului de soluționare a motivului 8 de

apel, nu mai prezintă relevanță a fi analizat.

Aceasta întrucât considerentul

aferent a fost reținut de instanță cu caracter subsidiar, iar

cel principal a fost confirmat prin cele reținute mai sus sub pct. 2.

către reclamantul-recurent, instanțele nu au omis contractele care

cuprind clauze referitoare la obligația de plată către un alt

organism de gestiune colectivă, respectiv UCMR-ADA (pentru drepturile de

autor), considerentele sub acest aspect fiind reținute în motivarea

deciziei.

Drepturile de autor sunt distincte

de cele conexe dreptului de autor, acestea din urmă constituind obiect al

dosarului de față, iar analiza cauzei s-a bazat pe poziția

titularilor de renunțare la dreptul dedus judecății

față de pârâta-intimată.

În considerarea acestor argumente,

care susțin caracterul nefondat al criticilor formulate, Înalta Curte

urmează să facă aplicarea art.304 pct. 9 și 312 alin.(l) C.proc.civ.

și să dispună în consecință.