ÎCCJ, decizie (scj.ro #87047)

Comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial. Determinarea naturii gestiunii colective

a drepturilor de autor sau conexe.

Cuprins pe materii :

Dreptul proprietății intelectuale. Drepturi de autor și drepturi conexe.

Index alfabetic :

comunicare publică

-          organism de gestiune colectivă a drepturilor artiștilor interpreți sau executanți

-          remunerație

-          fonograme

Legea nr. 8/1996, art. 123

1

, art. 123

2

Din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor

și drepturile conexe, gestiunea colectivă este obligatorie sau facultativă, în funcție de drepturile pretins a fi încălcate.

Astfel, art. 123

1

alin. (1), introdus prin Legea nr. 285/2004, impune gestiune colectivă obligatorie pentru exercitarea unor drepturi, printre care, la lit. f) dreptul la remunerație echitabilă recunoscut artiștilor interpreți și producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică și radiodifuzarea

fonogramelor de comerț sau a reproducerilor acestora

; în al doilea alineat al articolului se prevede că pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin. (1) - printre care deci și cel de la lit. f) -  organismele de gestiune colectivă îi reprezintă și pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat.

Art. 123

2

alin. (1) prevede că pot fi gestionate colectiv mai multe

drepturi, printre care, la lit. f) dreptul la

remunerație echitabilă recunoscut artiștilor interpreți și producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică și radiodifuzarea

fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora

- normă legală introdusă prin OUG nr. 123/2005. Potrivit celui de-al doilea alineat, pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin. (1) organismele de gestiune colectivă îi reprezintă numai pe titularii de drepturi care le-au acordat mandat.

Secția I civilă, decizia nr.354 din 4 februarie 2014

Prin decizia civilă nr.90 A din 25 aprilie 2013, Curtea de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. K. România S.C.S. împotriva sentinței civile nr. 1535 din 19.09.2012 pronunțată de Tribunalul București, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM, dispunând după cum urmează: modificarea, în parte, a sentinței, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea pronunțată la 28.11.2012, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată ; menținerea dispoziției privind respingerea excepției lipsei calității procesuale active.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București ulterior precizată, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor interpreți - CREDIDAM a chemat în judecată pe S.C. K. România SCS, solicitând să fie obligată pârâta la plata sumei de 127.038 lei, din care 102.450 lei remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora în perioada 01.07.2008-31.12.2009, în incinta punctelor de lucru pe care le administrează, respectiv 39 de magazine tip hipermarket declarate la CREDIDAM și 24.588 lei TVA de 24%; să fie obligată pârâta la plata sumei de 6.696 lei, din care 5.400 lei remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora în 3 magazine de tip hipermarket nedeclarate de pârâtă, pentru perioada 01.01.2009-31.1.2.2009 și 1.296 lei TVA de 24%; să fie obligată pârâta la plata sumei de 109.408,05 lei penalități de întârziere, calculate până la data de 31.05.2011, din care 104.818,05 lei pentru cele 39 de magazine declarate și 4.590 lei pentru cele 3 magazine nedeclarate; actualizarea sumelor datorate, cu indicele de inflație, de la data pronunțării sentinței, până la data plății efective.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că obligația de plată a fost recunoscută de pârâtă, care a depus toate documentele necesare pentru obținerea autorizațiilor/licențe neexclusive din partea sa, reprezentantul societății semnând declarația din 21.11.2005 (declarație pe proprie răspundere), cât și autorizațiile/licențe neexclusive din 08.11.2005 și din 27.03.2006 pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora. Reclamanta a emis ulterior acte adiționale de prelungire a autorizațiilor/licențe neexclusive, cu anexe care cuprind informații privind puncte de lucru nou înființate, iar în baza acestora s-au emis facturi fiscale pentru perioada 01.10.2005-30.06.2008, recunoscute și achitate de pârâtă la termen.

Prin sentința civilă nr. 1535 din 19.09.2012 a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active. A fost admisă cererea, dispunându-se obligarea pârâtei la plata către reclamanta a sumei de 130.758 lei reprezentând remunerație pentru comunicarea publică a fonogramelor de către pârâtă în perioada 01.07.2008 - 31.12.2009, cu TVA inclus, și a penalităților de întârziere, în sumă de 116.204 lei. A fost respins, ca neîntemeiat, ultimul capăt de cerere.

În motivarea sentinței s-au reținut următoarele:

a. Cu privire la legitimarea procesuală activă.

Reclamanta are calitatea de organism de gestiune colectivă a drepturilor artiștilor interpreți sau executanți, înființată ca persoană juridică - asociație, cu avizul ORDA, așa cum se prevede prin Legea nr.8/1996, modificată, la art. 124-127.

Legea nr. 8/1996 și decizia nr. 399/2006 îi conferă calitate procesuală activă, având în vedere că anumite categorii de drepturi de autor sau conexe titularii drepturilor nu le pot exercita individual, ci este obligatorie gestiunea colectivă prin intermediul organismelor de gestiune colectivă, așa cum este CREDIDAM - art. 123

1

din lege prevede categoriile de drepturi pentru care este obligatorie gestiunea colectivă, printre care, la lit. f) dreptul la remunerație echitabilă recunoscut artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică și radiodifuzarea fonogramelor de comerț sau a reproducerilor acestora, stipulând și că pentru aceste categorii de drepturi organismele de gestiune colectivă îi reprezintă și pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat. Mandatul acordat de titularii de drepturi, membri ai CREDIDAM, este astfel extins și asupra nemembrilor, artiști români sau străini, așa cum se prevede art. 146 lit. d) din legea română și art. 12 al Convenției de la Roma - acest ultim articol prevăzând că atunci „când o fonogramă publicată în scop comercial sau o reproducere este folosită în mod direct pentru orice fel de radiodifuzare sau pentru orice fel de comunicare publică către public, cel care o folosește va plăti artiștilor interpreți sau executanți ori producătorilor de fonograme ori ambilor o remunerație echitabilă".

Dacă sumele de bani colectate se cuvin unor artiști interpreți străini, aceste sume urmează a fi transmise organismului de gestiune colectivă din țara respectivă, cu care CREDIDAM a încheiat contract de colaborare, în speță organismul de gestiune colectivă pentru artiștii interpreți din Germania fiind GVL, care nu are legătură cu organismul indicat de pârâtă, respectiv GEMA - cu privire la care a depus anexe privind titlurile muzicale care nu sunt în repertoriul său.

Întrucât gestiunea colectivă a drepturilor de autor sau conexe, în anumite cazuri prevăzute expres de lege - cum este cazul comunicării publice - este obligatorie, sunt întemeiate susținerile reclamantei privind faptul că nu este obligat să depună lista cu artiștii interpreți care sunt membrii, repertoriul fiecărui organism de gestiune colectivă fiind raportat la ORDA anual, actualizat, în temeiul art. 135 din Legea nr. 8/1996 modificată. Reclamanta a încheiat, cu privire la artiștii străini din Germania, un acord cu GVL, societatea artiștilor interpreți sau executanți din această țară, neavând nici un raport juridic cu societatea autorilor de muzică din Germania, respectiv GEMA, la care a făcut trimitere pârâta din cauză.

b. În ceea ce privește fondul cauzei.

Potrivit prevederilor de la art. 98 alin. (1) lit. a) – i) din Legea nr. 8/1996, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.285/2004 și OUG nr. 123/2005, artiștii interpreți sau executanți au dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza sau de a interzice fixarea interpretării sau execuțiilor, reproducerea, distribuirea, închirierea, împrumutul, importul în vederea comercializării pe piața internă a interpretării sau execuției fixate, punerea la dispoziția publicului a interpretării sau a execuției fixate, așa încât publicul să o poată accesa în orice loc și orice moment ales, precum și retransmiterea prin cablu a interpretării sau execuției. La același articol, la lit. g) se prevede dreptul conex al acestor titulari de a autoriza radiodifuzarea și comunicarea publică a interpretării sau execuției.

Pentru felul de utilizare a prestațiilor artistice menționate sunt prevăzute remunerații în Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 399/2006, privind comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual.

Pârâta este utilizator în sensul metodologiei, având spații de felul celor reglementate în metodologie, a semnat declarații pe proprie răspundere și autorizații licențe neexclusive emise de reclamant în vederea calculării remunerației datorate, dar a achitat sumele datorate doar până în anul 2008.

În contractul încheiat de pârâtă cu Radio P. se menționează că aceasta „va produce pentru K. un format specific de instore Radio cu muzică care nu necesită licență." Acest înscris atestă faptul că pârâta comunică public fonograme publicate în scop comercial sau reproduceri ale acestora, încadrându-se astfel în

dispozițiile legale citate mai înainte.

Licența la care se referă contractul reprezintă licența acordată de CNA, așa cum a susținut reclamanta, iar împrejurarea că pârâta nu are nevoie de licență pentru produsul furnizat de Radio P. nu o exonerează de plata remunerației echitabile pentru comunicare publică datorată artiștilor interpreți, remunerație reglementată și de art. 12 din Convenția de la Roma, ce prevede că legislația națională poate stabili condițiile repartizării acestei remunerații,

Chiar dacă artiștii interpreți titulari de drepturi ar cesiona drepturile lor privind comunicarea publică sau ar renunța la ele, astfel de convenții nu ar fi valabile întrucât gestiunea colectivă a drepturilor este obligatorie, conform dispozițiilor art. 123

1

din lege.

Reclamanta a solicitat sumele de bani datorate cu titlu de remunerație echitabilă pentru comunicarea publică a fonogramelor, iar nu pentru radiodifuzare, pârâta făcând parte dintre utilizatorii care dețin spații comerciale și comunică public fonograme în scop ambiental. Anexa la contractul încheiat de pârâtă, care cuprinde titlurile fonogramelor comunicate public în magazinele K., se referă la titularii de drepturi pentru muzică, membrii la GEMA, iar nu la artiștii interpreți sau executanți membrii al GVL (pentru artiști și producători de fonograme).

De asemenea, înscrisurile emise de Radio P. (către K., UCMR ADA etc.) se referă la drepturile de autor

pentru muzică și nu sunt relevante în cauză.

Este neîntemeiat capătul de cerere privind actualizarea sumei, având în vedere că în situația în care reclamanta este nevoită să execute silit hotărârea instanței de judecată, executorul judecătoresc poate

proceda la actualizarea sumei în cadrul dosarului de executare silită.

Cu aplicarea dispozițiilor art. 274 C.pr.civ., pârâta trebuie să suporte cheltuielile efectuate de reclamantă.

Prin încheierea pronunțată la data de 28. 11.2012 a fost admisă cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în sentința civilă nr. 1535/2012, în sensul menționării cheltuielilor de judecată în sumă de 12.249,3 lei.

Cu privire la apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței primei instanțe, Curtea a reținut următoarele:

I. Raportat la coordonatele acțiunii, calitatea procesuală activă este justificată, dar pentru alte considerente decât cele reținute în sentință.

Problema calității procesuale active este una care se circumscrie condițiilor cerute pentru exercițiul acțiunii civile și se impune a fi analizată prin prisma dispozițiilor art. 109 alin. (1) din C.pr.civ., conform căruia „oricine pretinde un drept împotriva altei persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanței competente".

În speță, cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamant, în calitate de organism de gestiune colectivă îndreptățit să colecteze remunerația cuvenită artiștilor interpreți și executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial de către pârâta K. România SCS în magazinele pe care le deține, pretinzând că are calitate de mandatar al titularilor drepturilor conexe pentru care se solicită respectiva remunerație, aferentă unor drepturi supuse gestiunii colective obligatorii.

În condițiile în care, prin cererea astfel formulată, reclamantul a pretins că deține un mandat legal din partea titularilor de drepturi conexe dreptului de autor spre a colecta aceste remunerații și, pe de altă parte, prin art. 123 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 se stabilește că „Titularii dreptului de autor și ai drepturilor conexe își pot exercita drepturile recunoscute prin prezenta lege în mod individual sau, pe bază de mandat, prin organismele de gestiune colectivă, în condițiile prezentei legi", ține de fondul pretenției astfel deduse judecății problema calificării drepturilor (a căror valorificare se urmărește) ca fiind din categoria celor pentru care legiuitorul a impus gestiunea colectivă obligatorie, ori a celor pentru care gestiunea colectivă are numai un caracter facultativ. Dezlegarea chestiunii referitoare la natura - legală ori convențională - a mandatului cerut pentru gestionarea colectivă a drepturilor care fac obiectul litigiului poate fi realizată numai subsecvent soluționării menționatelor aspecte care privesc fondul pricinii, astfel că nu poate fi realizată în coordonatele excepției (lipsei calității procesuale active) care privește una dintre condițiile de exercițiu al acțiunii civile.

Pe de altă parte, argumentele evocate de pârâta-apelantă în susținerea excepției lipsei calității procesuale active (și reiterate în aceleași coordonate prin cererea de apel) au ca situație premisă lipsa dreptului artiștilor interpreți străini de a încasa remunerația pretinsă de reclamantă (în calitate de reprezentant al titularilor acestor drepturi conexe dreptului de autor) ca urmare a faptului că „în speță, artiștii interpreți au renunțat la drepturile lor patrimoniale în favoarea Radio P., care difuzează fonograme ce nu necesită licență" și că „acești artiști interpreți nu sunt reprezentați de organismele de gestiune colectivă din Germania".

Or, astfel de argumente țin de fondul cauzei, pentru că ele privesc tocmai stabilirea temeiniciei dreptului a cărui valorificare se urmărește prin acțiunea promovată de reclamantă.

Respectiva anexă conține referiri la titlul piesei muzicale și la interpretul acesteia, neregăsindu-se în aceasta vreo mențiune care să justifice constatarea făcută de instanță în termenii menționați.

În ce privește înscrisurile eliberate de GEMA, apelanta însăși precizează că această entitate este organismul care are atribuția gestionării colective a drepturilor de autor din domeniul muzical („drepturile compozitorilor") în Germania, astfel că acestea nu puteau primi vreo relevanță în ce privește determinarea repertoriului gestionat de GVL (organismul care gestionează colectiv drepturile artiștilor interpreți în același stat). Faptul că persoanele menționate în înscrisurile care emană de la GEMA nu se regăsesc în evidențele acestei entități nu poate fundamenta o constatare în sensul că drepturile lor se regăsesc sau nu în categoria celor gestionate colectiv de GVL.

Dintr-o altă perspectivă, relevant în speță este faptul că intimatul reclamant urmărește valorificarea unor drepturi care aparțin unor titulari (interpreți) străini.

Pentru a-și justifica dreptul de a formula aceste pretenții, intimatul reclamant a susținut că remunerațiile a căror valorificare o solicită, corespund unor drepturi ce intră în sfera gestiunii colective obligatorii, potrivit an. 123

1

din Legea nr. 8/1996 și este, în acest sens, titularul unui mandat legal extins de gestiune.

Nici în fața primei instanțe și nici în fața instanței de apel intimatul reclamant nu a susținut că ar fi

îndreptățit să colecteze aceste remunerații în temeiul acordului de reciprocitate încheiat cu organismul de gestiune colectivă cu atribuții similare din Germania - GVL. La judecata cauzei în fond, acest acord a fost depus cu titlu de probă încuviințată pârâtei relativ la apărările susținute prin întâmpinare, iar în fața instanței de apel intimatul a precizat expres că a depus acest contract pentru a dovedi netemeinicia unor susțineri ale pârâtei, respectiv că „organismul de gestiune colectivă CREDIDAM nu are și nu trebuie să aibă raporturi juridice cu GEMA, aceasta fiind o societate de gestiune colectivă pentru drepturile de autor în Germania".

Cetățenia străină a titularilor de drepturi conexe dreptului de autor (interpreții) pe seama cărora reclamantul a formulat pretențiile ce fac obiectul litigiului pendinte constituie un aspect necontestat de părți și atrage incidența prevederilor art. 146 și 147 din Legea nr.8/1996.

Din normele juridice enunțate reiese faptul că intră în domeniul de aplicare a legii române acele interpretări ale artiștilor interpreți care au loc pe teritoriul României, iar titularii de drepturi conexe ce sunt cetățeni străini beneficiază de protecția recunoscută prin această lege în aceleași condiții cu cetățenii români numai în absența unor tratate, convenții sau acorduri internaționale la care România este parte, iar tratamentul ce le poate fi acordat (în lipsa instrumentelor internaționale menționate) este egal cu cei recunoscut cetățenilor români doar sub condiția ca aceștia din urmă să beneficieze, la rândul lor, de un tratament similar în statele respective.

Reclamând remunerațiile aferente drepturilor conexe cuvenite interpreților pieselor muzicale utilizate de pârâta apelantă sub forma difuzării lor în incinta punctelor de lucru pe care le deține, CREDIDAM a invocat prevederile legii române.

Pentru a stabili temeinicia pretențiilor astfel formulate de reclamant, prima instanță a făcut aplicarea reglementării naționale, reținând totodată și incidența prevederilor art. 12 din Convenția internațională pentru protecția artiștilor interpreți și executanți, a producătorilor de fonograme și a organismelor de radiodifuziune, încheiată la Roma în anul 1961.

Cum România a aderat la această Convenție prin Legea nr. 76/1998, în temeiul art.147 teza 1 din Legea nr. 8/1996 reglementarea din conținutul ei constituie baza normativă în raport de care se impunea a fi analizate pretențiile reclamantului.

Potrivit art. 12 din Convenție „Când o fonogramă publicată în scop comercial sau o reproducere a acestei fonograme este folosită în mod direct pentru radiodifuzare sau pentru orice fel de comunicare către public, cel care o folosește va plăti artiștilor interpreți sau executanți ori producătorilor de fonograme sau ambilor o remunerație echitabilă și unică. Legislația națională poate, în lipsa unei înțelegeri între cei interesați, să stabilească condițiile repartizării acestei remunerații".

Această reglementare se regăsește însă în contextul prevederilor care se referă la protecția

recunoscută producătorilor de fonograme (art. 10-12 din Convenție), iar trimiterea făcută la legislația națională, în legătură cu modalitatea de repartizare a remunerației aferente utilizării fonogramei, privește repartizarea acesteia între producători și artiștii interpreți ori executanți, și nicidecum o repartizare ce ar putea fi făcută de organismul de gestiune colectivă mandatat de titularii de drepturi conexe - astfel cum a fost interpretat de instanța fondului.

Relevante în privința drepturilor recunoscute artiștilor interpreți și executanți sunt prevederile art. 4, 5 și 8 din Convenție, iar potrivit celui din urmă articol, „ Oricare stat contractant poate, prin legislația sa națională, să stabilească modalitățile prin care artiștii interpreți sau executanți vor fi reprezentați, în ceea ce privește exercițiul drepturilor lor, când un număr mai mare dintre ei participă ia aceeași execuție".

Raportat la aceste reglementări, legea națională devine legea aplicabilă în situația analizată în speță, fiind vorba de piese muzicale care, prin natura lor, implică participarea unui număr mai mare de interpreți (instrumentiști, vocal, etc.).

Din perspectiva legii naționale, se impune a fi avut în vedere petitul cererii de chemare în judecată, conform, căruia remunerația solicitată de reclamant este aferentă drepturilor artiștilor interpreți sau executanți derivate din „comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora în incinta punctelor de lucru pe care le administrează”.

Nici cererea de chemare în judecată și nici precizările ulterior depuse nu conțin vreo referire la cadrul legal pe care a fost fundamental demersul judiciar pe care reclamantul l-a inițiat în calitate de reprezentant al titularilor de drepturi conexe.

Numai prin întâmpinarea formulată în etapa apelului, intimatul reclamant a invocat expres prevederile art. 123

1

lit. f) din Legea nr.8/1996, ca reprezentând fundamentul legal al dreptului său de a solicita pârâtei apelante plata remunerațiilor echitabile pentru utilizarea prestațiilor artiștilor interpreți și executanți străini care se regăsesc în anexa contractului încheiat între K. România SCS și Radio P. (cu sediul în Germania).

Art. 123

1

lit. f) din Legea nr.8/1996 - pe care și prima instanță și-a fundamentat soluția de admitere a cererii astfel formulate de reclamant - prevede că: „(1) Gestiunea colectivă este obligatorie pentru exercitarea următoarelor drepturi: (...) f) dreptul la remunerație echitabilă recunoscut artiștilor interpreți și producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică și radiodifuzarea fonogramelor de comerț sau a reproducerilor acestora", iar potrivit alin. (2) al aceleași norme „(2) Pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin. (1), organismele de gestiune colectivă îi reprezintă și pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat".

În speță, pretențiile reclamantei vizează remunerația echitabilă pentru utilizarea (comunicarea publică) a unor fonograme (ori reproduceri ale acestora) publicate în scop comercial.

O atare situație își găsește reglementare în dispozițiile art. 123

2

alin. (1) lit. f) din același act normativ, potrivit cu care: „Pot fi gestionate colectiv următoarele drepturi: (....) f) dreptul la remunerație echitabilă recunoscut artiștilor interpreți și producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică și radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora".

Cel de-al doilea alineat al acestui articol prevede că „(2) Pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin. (1) organismele de gestiune colectivă îi reprezintă numai pe titularii de drepturi care le-au acordat mandat și elaborează metodologii, în limita repertoriului gestionat (...)”'.

În raport de reglementarea expresă din cuprinsul art. 123

2

alin. (1) lit. f) și alin. (2) din Legea nr. 8/1996, plasarea dreptului artiștilor interpreți și executanți la remunerație echitabilă pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial în categoria celor pentru care este recunoscut un mandat legal extins în favoarea organismelor de gestiune colectivă, nu s-ar putea face decât cu încălcarea acestei norme, dar și cu neobservarea principiului general de drept care impune stricta interpretare a excepțiilor.

În consecință, prima instanță a reținut în mod eronat temeinicia pretențiilor formulate de reclamantă pe seama artiștilor interpreți și executanți străini, ale căror prestații au fost comunicate public sub forma fonogramelor publicate în scop comercial, în condițiile în care acest tip de utilizare nu îi conferă calitatea - derivată din dispoziția legii - de mandatar îndreptățit să exercite, în temeiul art. 123 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, drepturile conexe ale titularilor menționați.

Față de concluzia astfel reținută cu privire la lipsa de temeinicie a dreptului subiectiv pretins de reclamantul intimat și în absența unei cereri formulate de titularii de drepturi conexe arătați mai sus pentru valorificarea dreptului la remunerația echitabilă, nu există premisele necesare analizării efectelor pe care le-ar produce contractul încheiat între Radio P. din Germania și K. România SCS în privința obligației acesteia din urmă de a plăti respectivele remunerații,

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul CREDIDAM, criticând-o pentru următoarele

motive, în susținerea cărora a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civ.:

Acest acord bilateral dovedește colaborarea dintre cele două instituții privind schimbul de remunerații cuvenite membrilor și a fost folosit pentru a demonstra că reclamantul nu are și nu trebuie să aibă raporturi juridice cu GEMA, aceasta fiind o societate de gestiune colectivă pentru dreptul de autor din Germania, cum se și reține de instanță, contrar celor susținute de pârâtă.

Acordul bilateral (sau anexele acestuia cu artiștii străini reprezentați de GVL) încheiat cu GVL nu prezintă relevanță în soluționarea prezentei cauze deoarece, potrivii art. 123

1

alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, gestiunea colectivă este obligatorie pentru comunicarea publică a fonogramelor, iar mandatul său este unul legal extins - colectarea drepturilor făcându-se atât pentru membri, cât și pentru nemembri, artiști români sau străini - ceea ce face ca nici susținerile intimatei-pârâte referitoare la necesitatea depunerii anexei acordului bilateral (respectiv baza de date cu artiștii pentru care cele două organisme de gestiune colectivă fac schimb de informații, bază de date confidențială) să nu se justifice.

2

alin. (1) lit. f) și alin. (2) din Legea nr. 8/1996, trecându-se totodată și peste prevederile Convenției de la Roma.

Pentru fonograme gestiunea colectivă este obligatorie, în condițiile art. 123

1

alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, care se referă la dreptul la remunerație echitabilă recunoscut artiștilor interpreți și producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică, în vreme ce în alin. (2) se menționează că pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin. (1), organismele de gestiune colectivă îi reprezintă și pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat - ce îi conferă un mandat legal extins.

Acesta este și sensul prevederilor Convenției internaționale pentru protecția artiștilor interpreți sau executanți, a producătorilor de fonograme și a organismelor de radiodifuziune, încheiată la Roma la 26 octombrie 1961 - art. 12 prevăzând că atunci când o fonogramă publicată în scop comercial sau o reproducere a acestei fonograme este folosită în mod direct pentru orice fel de radiodifuzare sau pentru orice fel de comunicare către public, cel care o folosește va plăti artiștilor interpreți sau executanți ori producătorilor ele fonograme sau ambilor remunerație echitabilă.

În cazul comunicării fonogramelor publicate în scop comercial, reclamantul este mandatar al artiștilor interpreți sau executanți, acționând în baza unul mandat legal extins instituit de art. 123

1

alin. (2) din Legea nr. 8/1996, cu modificările și completările ulterioare.

Nu există o prevedere legală expresă care să oblige organismele de gestiune colectivă să depună lista artiștilor interpreți ale căror prestații artistice sunt comunicate public, indiferent dacă aceștia sunt artiști români sau artiști străini, membrii direcți sau indirecți. De altfel, art. 146 lit. d) din Legea nr. 8/1996, se referă la interpretările sau execuțiile artiștilor interpreți sau executanți care au loc pe teritoriul României, fără a face deci distincție între artiștii români și artiștii străini, membri direcți sau indirecți, în această situație se află artiștii străini ale căror prestații artistice sunt comunicate public în incinta spațiilor pe care pârâta ie administrează.

Obligația de a depune lista artiștilor ale căror prestații artistice sunt comunicate public este instituită de art. 130 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 8/1996 în sarcina utilizatorilor, sarcina probei fiind răsturnată.

Potrivit Legii nr. 8/1996, cu modificările și completările ulterioare, repertoriul actualizat este raportat la ORDA, conform art. 135, până la data de 31 martie a anului următor pentru cel pentru care se face raportarea, iar repertoriul gestionat este o bază de date cu caracter personal protejată de Legea nr. 677/2001.

Gestiunea colectivă facultativă a remunerațiilor datorate pentru comunicarea publică a fonogramelor este practic imposibilă, deoarece un utilizator care comunică public fonograme în incinta spațiilor pe care le administrează nu poate să obțină autorizație în mod individual de la toți artiștii ale căror prestații le comunică public, iar, în plus, potrivit art. 112 din Legea nr. 8/1996 „în cazul în care titularii de drepturi beneficiază, prin efectul legii, de o remunerație obligatorie (respectiv remunerația prevăzută la art. 106"), aceștia nu se pot opune utilizărilor care o generează".

Prin urmare, este greșită încadrarea pretențiilor pe care le-a formulat în categoria celor ce intră sub regimul reglementat de art. 123

2

alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, cu atât mai mult cu cât Convenția de la Roma nu face distincție între categoriile de fonograme (după cum acestea sunt de comerț sau publicate în

scop comercial).

Deși se apreciază că excepția lipsei calității procesuale active a fost corect respinsă de instanța de fond, totuși, analizându-se pe fond cauza, se respinge acțiunea apreciindu-se că sunt aplicabile dispozițiile art. 123

2

din Legea nr. 8/1996, cu modificările și completările ulterioare.

Contractul încheiat între pârâtă și Radio P. nu a fost analizat cu atenție de instanța de apel, acesta neputând să o exonereze pe pârâtă de la plată - detaliindu-se argumentele care susțin această critică.

Înalta Curte constată că se impune admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel, în considerarea argumentelor ce succed:

Astfel, art. 123

1

alin. (1), introdus prin Legea nr. 285/2004, impune gestiunea colectivă obligatorie pentru exercitarea unor drepturi, printre care, la lit. f), dreptul la remunerație echitabilă recunoscut artiștilor interpreți și producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică și radiodifuzarea fonogramelor de comerț sau a reproducerilor acestora; în al doilea alineat al articolului se prevede că pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin. (1) - printre care deci și cel de la lit. f) -  organismele de gestiune colectivă îi reprezintă și pe

titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat.

Art. 123

2

alin. (1) prevede că pot fi gestionate colectiv mai multe drepturi, printre care, la lit. f) dreptul la remunerație echitabilă recunoscut artiștilor interpreți și producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică și radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora - normă legală introdusă prin OUG nr. 123/2005. Potrivit celui de-al doilea alineat, pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin. (1) organismele de gestiune colectivă îi reprezintă numai pe titularii de drepturi care le-au acordat mandat.

Prima instanță a reținut că reclamanta a acționat în baza unui mandat legal extins, intrând sub protecția art. 123

1

alin. (1) din Legea nr. 8/1996 (lit. f), care reglementează gestiunea colectivă obligatorie, și art. 12 din Convenția de la Roma.

Instanța de apel a schimbat sentința primei instanțe cu motivarea că, în condițiile în care în fața primei instanțe, reclamanta a solicitat obligarea la plata remunerației cuvenită artiștilor interpreți sau executanți, pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora în incinta punctelor de lucru pe care pârâta le administrează, devine incident art. 123

2

alin. (1) lit. f) din lege, ce instituie o gestiunea colectivă facultativă, iar în lipsa unor cereri formulate de titularii de drepturi conexe nu are temei dreptul subiectiv pretins de reclamanta-recurentă.

Instanța nu era ținută de calificarea dată de reclamantă fonogramelor pentru care a solicitat plata remunerației, ci trebuia să facă o calificare a acestora, cu consecința determinării și a naturii gestiunii colective, obligatorii sau facultative.

Distincția între cele două categorii de fonograme nu a fost făcută nici de către reclamanta-recurentă, care inclusiv în cadrul recursului include fonogramele publicate în scop comercial sub protecția art. 123

1

alin. (1) din Legea nr. 8/1996 (lit. f) și, astfel, sub regimul gestiunii colective obligatorii.

Cum o astfel de analiză, necesară în stabilirea dreptului reclamantei de formulare a acțiunii, impune și verificări de fapt, incompatibile cu judecata în recurs din perspectiva dispozițiilor art. 304 C.pr.civ., urmează să se dispună admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare - cu aplicarea art. 304 pct. 5 (coroborat cu art. 129 alin. 4 și 5 C.pr.civ) și art. 314 C.pr.civ.

Reclamanta-recurentă face referire la Convenția internațională pentru protecția artiștilor interpreți și executanți, a producătorilor de fonograme și a organismelor de radiodifuziune, încheiată la Roma în anul 1961, deplasând problema în discuție la cea privind lipsa din Convenție a distincției dintre cele două tipuri de fonograme.

Numai că ceea ce se discută este calitatea de mandatar al titularilor de drepturi conexe, titulari pentru care se recunoaște dreptul la remunerație prin art. 12 din Convenție, iar instanța de apel a constatat, argumentat, că sub acest aspect acțiunea intră sub regimul legii naționale, potrivit dispozițiilor apreciate ca fiind relevante din Convenție - fără ca prin cererea de recurs să se formuleze critici de nelegalitate, așa cum impune art. 302

1

alin. (1) lit. c) C.pr.civ.

Pe de altă parte, norma din Convenție face referire la categoria de fonograme pentru care legea română instituie gestiunea colectivă facultativă.

Argumentele pentru care s-a confirmat sentința sub acest aspect sunt diferite, concluzionându-se în final că aspectul pus în discuție ține de fondul dreptului dedus judecății.

Critica referitoare la faptul că nu a fost analizat cu atenție de instanța de apel contractul încheiat între pârâtă și Radio P., nu se circumscrie motivului de recurs sub care a fost formulată. Oricum, instanța de apel a reținut în motivarea deciziei că față de concluzia referitoare la lipsa de temeinicie a dreptului subiectiv pretins de reclamantul intimat, nu există premisele necesare analizării efectelor pe care le-ar produce contractul încheiat între Radio P. din Germania și K. România SCS în privința obligației acesteia din urmă de a plăti respectivele remunerații.

În considerarea argumentelor mai sus arătate sub pct. 1, Înalta Curte făcând aplicarea și a dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.pr.civ., a admis recursul, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.