ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 354/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 354/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin decizia civilă nr. 90/ A din 25

aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă SC

K.R. SC S. împotriva sentinței civile nr. 1535 din 19 septembrie 2012

pronunțară de

Tribunalul București,

secția a III-a civilă

în contradictoriu cu intimatul-

reclamant

C.R.A.D.A.I.C., dispunând după cum urmează:

Modificarea, în parte, a sentinței,

astfel cum a fost îndreptată prin încheierea pronunțată la 28.11.2012, în

sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Menținerea dispoziției privind

respingerea excepției lipsei calității procesuale active.

Obligarea intimatei-reclamante la

plata către apelanta-pârâtă ci

sumei de

19.615,65 lei, cu titlu de cheltuielile de judecată efectuate ta fond și în

apel.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de apel a reținut următoarele;

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, ulterior

precizată, reclamantul

C.R.A.D.A.I.C.

a chemat în judecată pe pârâta SC K.R. SC, solicitând instanței să pronunțe o

hotărâre prin care:

- să fie obligată pârâta la piața

sumei de 127.038 lei, din care 102.450 lei remunerație datorată artiștilor

interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate

în scop comercial sau a reproducerilor acestora în perioada 01 iulie 2008-31

decembrie 2009, în incinta punctelor de lucru pe care Ie administrează,

respectiv 39 de magazine tip hipermarket declarate la

C.R.A.D.A.I.C.

și

24.588 lei TVA de 24%;

- să fie obligată pârâta ia plata

sumei de 6.696 lei, din care 5.400 iei remunerație datorată artiștilor

interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate

în scop comercial sau a reproducerilor acestora în 3 magazine de tip

hipermarket nedeclarate de pârâtă, pentru perioada 01 ianuarie 2009-31

decembrie 2009 și 1.296 lei TVA de 24%;

- să fie obligată pârâta la plata

sumei de 109.408,05 lei penalități de întârziere, calculate până la data de 31

mai 2011, din care 104.818,05 Iei pentru cele 39 de magazine declarate și 4.590

lei pentru cele 3 magazine nedeclarate;

- să se dispună actualizarea sumelor

datorate, cu indicele de inflație, de la data pronunțării sentinței, până la

data plății efective;

- să fie obligată pârâta la plata

cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că obligația de plată a fost recunoscută de pârâtă, care a depus toate

documentele necesare pentru obținerea autorizațiilor/ licențe neexclusive din

partea sa, reprezentări tui societății semnând declarația nr. 8714 din 21

noiembrie 2005 (declarație pe proprie răspundere), cât și autorizațiile/licențe

neexclusive nr. 8713 din 08 noiembrie 2005 și nr. 3274 din 27 martie 2006

pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a

reproducerilor acestora. Reclamanta a emis ulterior acte adiționale de

prelungire a autorizațiilor/licențe neexclusive, cu anexe care cuprind

informații privind puncte de lucru nou înființate, iar în baza acestora s-au

emis facturi fiscale pentru perioada 01 octombrie 2005-30 iunie 2008, recunoscute

și achitate de pârâtă la termen.

Prin sentința civilă nr. 1535 din 19

septembrie 2012 a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității

procesuale active.

A fost admisă cererea, dispunându-se

obligarea pârâtei la plata către reclamanta a sumei de 130.758 lei reprezentând

remunerație pentru comunicarea publică a fonogramelor de către pârâtă în

perioada 01 iulie 2008 -

31

decembrie 2009, cu TVA inclus, și a penalităților de întârziere, în sumă de

116.204 lei.

A fost respins, ca neîntemeiat, ultimul

capăt de cerere.

A fost obligată pârâta la plata

cheltuielilor de judecată, în sumă de 2.249,3 lei.

În motivarea sentinței s-au reținut

următoarele:

a. Cu privire ia legitimarea

procesuală activă.

Reclamanta are calitatea de organism

de gestiune colectivă a drepturilor artiștilor interpreți sau executanți,

înființată ca persoană juridică - asociație, cu avizul (Decizia nr. 4/1997) O.R.D.A.,

așa cum se prevede prin Legea nr.8/1996, modificată, ia art. 124-127.

Legea nr. 8/1996

și decizia nr. 399/2006 îi conferă calitate procesuală

activă, având în vedere că anumite

categorii de drepturi de autor sau conexe

titularii

drepturilor nu le pot exercita individual, ci este obligatorie gestiunea

colectivă

prin intermediul organismelor de gestiune colectivă, așa cum este C.R.A.D.A.I.C.

- art. 123

1

din lege prevede categoriile de drepturi pentru care

este obligatorie gestiunea colectivă, printre care, la lit. f), dreptul la

remunerație echitabilă recunoscut artiștilor

interpreți sau executanți pentru

comunicarea publică și radiodifuzarea

fonogramelor de comerț sau a reproducerilor acestora, stipulând și că pentru

aceste categorii de drepturi organismele de gestiune colectivă li reprezintă și

pe titularii de drepturi care

nu le-au

acordat mandat. Mandatul acordat de titularii de drepturi, membri ai

C.R.A.D.A.I.C.,

este astfel extins și asupra nemembrilor, artiști români sau străini, așa cum

se prevede art. 146 lit. d) din legea română și art. 12 al Convenției de la

Roma - acest ultim articol prevăzând că atunci „când o

fonogramă publicată în scop comercial sau o reproducere este folosită

în mod

direct pentru orice fel de radiodifuzare sau pentru orice fel de

comunicare publică către public, cel care o folosește va plăti artiștilor

interpreți sau executanți ori producătorilor de fonograme ori ambilor o

remunerație echitabilă

”

.

Dacă sumele de bani colectate se cuvin

unor artiști interpreți străini, aceste sume urmează a fi transmise

organismului de gestiune colectivă din țara respectivă, cu care C.R.A.D.A.I.C.

a încheiat contract de colaborare, în speță organismul de gestiune colectivă

pentru artiștii interpreți din Germania fiind GVL, care nu are legătură cu

organismul indicat de pârâtă, respectiv G.E.M.Ă. - cu privire la care a depus

anexe privind titlurile muzicale care nu sunt în repertoriul său.

Întrucât gestiunea colectivă a

drepturilor de autor sau conexe, în

anumite

cazuri prevăzute expres de lege - cum este cazul comunicării publice -

este

obligatorie, sunt întemeiate susținerile reclamantei privind faptul că nu este

obligat să depună lista cu artiștii interpreți care sunt membrii, repertoriul

fiecărui organism de gestiune colectivă fiind raportat ia O.R.D.A. anual,

actualizat, în temeiul art. 135 din Legea nr. 8/1996 modificată. Reclamanta a

încheiat, cu privire la artiștii străini din Germania, un acord cu GVL,

societatea artiștilor interpreți sau executanți din această țară, neavând nici

un raport juridic cu societatea autorilor de muzică din Germania, respectiv

G.E.M.Ă., la care a făcut trimitere pârâta din cauză.

b. În ceea ce privește fondul cauzei.

Potrivit prevederilor

de la art. 98 alin. (1) lit. a) - i) din Legea nr. 8/1996,

astfel cum a fost. modificată prin

Legea nr. 285/2004 și O.U.G. nr. 123/2005, artiștii interpreți sau executanți

au dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza sau de a interzice fixarea

interpretării sau execuțiilor, reproducerea, distribuirea, închirierea,

împrumutul, importul în vederea comercializării pe piața internă a

interpretării sau execuției fixate, punerea ia dispoziția publicului a

interpretării sau a execuției fixate, așa încât publicul să o poată accesa în

orice loc și orice moment ales, precum și retransmiterea prin cablu a interpretării

sau execuției. La același articol, la lit. g se prevede dreptul conex al

acestor titulari de a autoriza radiodifuzarea și comunicarea publică a

interpretării sau execuției.

Pentru felul de

utilizare a prestațiilor artistice menționate sunt prevăzute

remunerații în Metodologia publicată

prin Decizia O.R.D.A. nr. 399/2006,

privind

comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a

reproducerilor

acestora, precum și a prestațiilor artistice din domeniu! audiovizual.

Pârâta este

utilizator în sensul metodologiei, având spații de felul celor

reglementate în metodologie, a semnat

declarații pe proprie răspundere și autorizații licențe neexclusive emise de

reclamant în vederea calculării remunerației datorate, dar a achitat sumele

datorate doar până în anul 2008.

în contractul încheiat de pârâtă cu R.P.

se menționează că aceasta „va produce pentru K. un format specific de instore

Radio cu muzică

care nu necesită licență.”

Acest înscris atestă faptul că pârâta comunică public

fonograme

publicate în scop comercial sau reproduceri ale acestora,

încadrându-se astfel în dispozițiile legale citate

mai înainte.

Licența la care se referă contractul

reprezintă licența acordată de C.N.A., așa cum a susținut reclamanta, iar

împrejurarea că pârâta nu are nevoie de licență pentru produsul furnizat de R.P.

nu o exonerează de plata

remunerației

echitabile pentru comunicare publică datorată artiștilor interpreți,

remunerație

reglementată și de art. 12 din Convenția de la Roma, ce prevede că legislația

națională poate stabili condițiile repartizării acestei remunerații.

Chiar dacă artiștii interpreți titulari

de drepturi ar cesiona drepturile lor privind comunicarea publică sau ar

renunța la ele, astfel de convenții nu ar fi valabile întrucât gestiunea

colectivă a drepturilor este obligatorie, conform dispozițiilor art. 123

1

din lege.

Reclamanta a solicitat sumele de bani

datorate cu titlu de remunerație echitabilă pentru comunicarea publică a

fonogramelor, iar nu pentru radiodifuzare, pârâta făcând parte dintre

utilizatorii care dețin spații comerciale și comunică public fonograme în scop

ambiental. Anexa Ia contractul încheiat de pârâtă, care cuprinde titlurile

fonogramelor comunicate

public în

magazinele K., se referă la titularii de drepturi pentru muzică,

membrii ia G., iar nu la artiștii interpreți sau

executanți membrii al GVL

(pentru artiști și producători de fonograme).

De asemenea,

înscrisurile emise de R.P. (către K., U.C.M.R.

A.D.A. etc.) se referă la drepturile

de autor pentru muzică și nu sunt relevante în

cauză.

Este neîntemeiat

capătul de cerere privind actualizarea sumei, având în

vedere că în situația în care

reclamanta este nevoită să execute silit hotărârea instanței de judecată,

executorul judecătoresc poate proceda la actualizarea sumei în cadrul dosarului

de executare silită.

Cu aplicarea dispozițiilor art. 274 C.

proc. civ., pârâta trebuie să suporte cheltuielile efectuate de

reclamantă,conform dovezilor de la dosar.

Prin încheierea

pronunțată la data de 28 noiembrie 2012 a fost admisă cererea

de îndreptare a erorii materiale strecurate

în sentința civilă nr. 1535/2012, în sensul menționării cheltuielilor de

judecată în suma de 12.249,3 lei.

Cu privire la apelul declarai de

pârâtă împotriva sentinței primei instanțe, Curtea a reținut următoarele:

I. Raportai la coordonatele acțiunii,

calitatea procesuală activă este justificată, dar pentru alte considerente

decât cele reținute în sentință.

Problema calității procesuale active

este una care se circumscrie condițiilor cerute pentru exercițiul acțiunii

civile șl se impune a fi analizată prin prisma dispozițiilor art. 109 alin. (1)

din C. proc. civ., conform căruia „oricine pretinde un drept împotriva altei

persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanței competente”.

În speță, cererea de chemare în

judecată a fost formulată de reclamant, în calitate de organism de gestiune

colectivă îndreptățit să colecteze remunerația cuvenită artiștilor interpreți

și executanți pentru comunicarea

publică a

fonogramelor publicate în scop comercial de către pârâta Kaufland România SCS

în magazinele pe care le deține, pretinzând că are calitate de

mandatar

al titularilor drepturilor conexe pentru care se solicită respectiva

remunerație, aferentă unor drepturi supuse gestiunii colective obligatorii.

În condițiile în care, prin cererea

astfel formulată, reclamantul a pretins

că

deține un mandat legal din partea titularilor de drepturi conexe dreptului de

autor

spre a colecta aceste remunerații și, pe de altă parte, prin art. 123 alin. (1)

din Legea nr. 8/1996 se stabilește că „Titularii dreptului de autor și ai

drepturilor conexe își pot exercita drepturile

recunoscute prin prezenta lege în

mod individual sau, pe bază de mandat,

prin organismele de gestiune

colectivă, în

condițiile prezentei legi

”

, ține de fondul pretenției astfel

deduse

judecății problema

calificării drepturilor (a căror valorificare se urmărește) ca

fiind din categoria celor pentru care legiuitorul

a impus gestiunea colectivă

obligatorie, ori a celor pentru care

gestiunea colectivă are numai un caracter facultativ. Dezlegarea chestiunii

referitoare la natura - legală ori convențională - a mandatului cerut pentru

gestionarea colectivă a drepturilor

care

fac obiectul litigiului poate fi realizată numai subsecvent soluționării

menționatelor

aspecte care privesc fondul pricinii, astfel că nu poate fi realizată în

coordonatele excepției (lipsei calității procesuale active) care privește una

dintre condițiile de exercițiu al acțiunii civile.

Pe de altă parte, argumentele evocate

de pârâta-apelantă în susținerea excepției lipsei calității procesuale active

(șt reiterate în aceleași coordonate

prin

cererea de apel) au ca situație premisă lipsa dreptului artiștilor interpreți

străini

de a încasa remunerația pretinsă de reclamantă (în calitate de reprezentant al

titularilor acestor drepturi conexe dreptului de autor) ca urmare a faptului că

„în speță, artiștii interpreți au renunțat la drepturile lor

patrimoniale în favoarea R.P., care difuzează

fonograme ce nu necesită licență" și că „acești artiști interpreți nu sunt

reprezentați de organismele de

gestiune colectivă din Germania”.

Or, astfel de argumente țin de fondul

cauzei, pentru că ele privesc tocmai stabilirea temeiniciei dreptului a cărui

valorificare se urmărește prin acțiunea promovată de reclamantă.

apelanta susține că este eronată constatarea primei instanțe în sensul că anexa

la contractul încheiat între K. România SCS și R.P. G. se referă la titularii

de drepturi pentru muzică, membri G., iar nu la artiștii interpreți sau

executanți membri ai GVL.

Respectiva anexă, depusă la filele

105-111 din dosarul de fond, conține referiri la titlul piesei muzicale și ia

interpretul acesteia, neregăsindu-se în aceasta vreo mențiune care să justifice

constatarea făcută de instanță în termenii menționați.

În ce privește înscrisurile eliberate

de G., apelanta însăși precizează că această entitate este organismul care are

atribuția gestionării colective a drepturilor de autor din domeniul muzical

(„drepturile compozitorilor") în Germania, astfel că acestea nu puteau

primi vreo relevanță în ce privește determinarea repertoriului gestionat de GVL

(organismul care gestionează colectiv drepturile artiștilor interpreți în

același

stat). Faptul că persoanele

menționate în înscrisurile care emană de Ia G.

nu se regăsesc în

evidențele acestei entități nu poate fundamenta o constatare în sensul că

drepturile lor se regăsesc sau nu în categoria celor gestionate colectiv de

GVL.

Dintr-o altă perspectivă, relevant în

speță este faptul că intimatul reclamant urmărește valorificarea unor drepturi

care aparțin unor titulari (interpreți) străini.

Pentru a-și justifica dreptul de a

formula aceste pretenții, intimatul

reclamant

a susținut că remunerațiile a căror valorificare o solicită corespund

unor

drepturi ce intră în sfera gestiunii colective obligatorii, potrivit art. 123

1

din Legea nr. 8/1996 și este, în acest

sens, titularul unui mandat legal extins de

gestiune.

Nici în fața primei instanțe și nici

în fața instanței de apel intimatul

reclamant

nu a susținut că ar fi îndreptățit să colecteze aceste remunerații în

temeiul

acordului de reciprocitate încheiat cu organismul de gestiune colectivă cu

atribuții similare din Germania - GVL. La judecata cauzei în

fond, acest acord a fost depus cu titlu de probă

încuviințată pârâtei relativ la

apărările susținute prin întâmpinare,

iar în fața instanței de apel intimatul a

precizat

expres că a depus acest contract pentru a dovedi netemeinicia unor

susțineri

ale pârâtei, respectiv că „organismul de gestiune colectivă C.R.A.D.A.I.C.

nu are

și nu trebuie să aibă raporturi juridice cu G., aceasta

fiind o societate de gestiune colectivă pentru

drepturile de autor în Germania”.

Cetățenia străină a titularilor de

drepturi conexe dreptului de autor

(interpreții)

pe seama cărora reclamantul a formulat pretențiile ce fac obiectul litigiului

pendinte constituie un aspect necontestat de părți și atrage incidența

prevederilor

art. 146 și 147 din Legea nr. 8/1996.

Din normele juridice enunțate reiese

faptul că intră în domeniul de

aplicare a

legii române acele interpretări ale artiștilor interpreți care au loc pe

teritoriul

României, iar titularii de drepturi conexe ce sunt cetățeni străini beneficiază

de protecția recunoscută prin această lege în aceleași condiții cu cetățenii

români numai în absența unor tratate, convenții sau acorduri

internaționale la care România este parte, iar tratamentul

ce le poate fi acordat

(în lipsa

instrumentelor internaționale menționate) este egal cu cei recunoscut

cetățenilor

români doar sub condiția ca aceștia din urmă să beneficieze, la rândul lor, de

un tratament similar în statele respective.

Reclamând remunerațiile aferente

drepturilor conexe cuvenite interpreților pieselor muzicale utilizate de pârâta

apelantă sub forma difuzării

lor în incinta

punctelor de lucru pe care le deține, CRED1DAM a invocat

prevederile

legii române.

Pentru a stabili temeinicia

pretențiilor astfel formulate de reclamant, prima instanță a făcut aplicarea

reglementării naționale, reținând totodată și incidența prevederilor art. 12

din Convenția internațională pentru protecția artiștilor interpreți și

executanți, a producătorilor de fonograme și a organismelor de radiodifuziune,

încheiată la Roma în anul 1961.

Cum România a aderat la această

Convenție prin Legea nr. 76/1998, în

temeiul

art.147 teza 1 din Legea nr. 8/1996 reglementarea din conținutul ei

constituie

baza normativă în raport de care se impunea a fi analizate pretențiile

reclamantului.

Potrivit art. 12 din Convenție „Când o

fonogramă publicată în scop comercial sau o reproducere a acestei fonograme

este folosită în mod direct pentru radiodifuzare sau pentru orice fel de

comunicare către public, cel care o folosește va plăti artiștilor interpreți

sau executanți ori producătorilor de fonograme sau ambilor o remunerație

echitabilă și unică. Legislația națională poate, în lipsa unei înțelegeri între

cei interesați, să stabilească condițiile repartizării acestei remunerații”.

Această reglementare se regăsește însă

în contextul prevederilor care se referă la protecția recunoscută

producătorilor de fonograme (art. 10-12 din Convenție), iar trimiterea făcută

la legislația națională, în legătură cu modalitatea de repartizare a

remunerației aferente utilizării fonogramei, privește repartizarea acesteia

între producători și artiștii interpreți ori

executanți,

și nicidecum o repartizare ce ar putea fi făcută de organismul de gestiune

colectivă mandatat de titularii de drepturi conexe - astfel cum a fost

interpretat

de instanța fondului.

Relevante în privința drepturilor

recunoscute artiștilor interpreți și executanți sunt prevederile art. 4, 5 și 8

din Convenție, iar potrivit celui din

urmă

articol, „Oricare stat contractant poate, prin legislația sa națională, să

stabilească

modalitățile prin care artiștii interpreți sau executanți vor fi

reprezentați, în ceea ce privește exercițiul

drepturilor lor, când un număr mai

mare dintre ei participă ia aceeași

execuție”.

Raportat la aceste reglementări, legea

națională (nr. 8/1996) devine legea aplicabilă în situația analizată în speță,

fiind vorba de piese muzicale care, prin natura lor, implică participarea unui

număr mai mare de interpreți (instrumentiști, vocal, etc.).

Din perspectiva legii naționale, se

impune a fi avut în vedere petitul cererii de chemare în judecată, conform,

căruia remunerația solicitată de reclamant este aferentă drepturilor artiștilor

interpreți sau executanți derivate

din

„comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a

reproducerilor

acestora în incinta punctelor de lucru pe care le administrează

Nici cererea de chemare în judecată și

nici precizările ulterior depuse nu conțin vreo referire la cadrul legal pe

care a fost fundamental demersul judiciar pe care reclamantul l-a inițiat în

calitate de reprezentant al titularilor de drepturi conexe.

Numai prin întâmpinarea formulată în

etapa apelului, intimatul

reclamam a invocat

expres prevederile art. 123 lit. f) din Legea nr. 8/1996, ca

reprezentând fundamentul legal ai dreptului său

de a solicita pârâtei apelante

plata remunerațiilor echitabile pentru

utilizarea prestațiilor artiștilor interpreți și executanți străini care se

regăsesc în anexa contractului încheiat între K. România SCS și R.P. (cu sediul

în Germania).

Art. 123 alin. f) din Legea 8/1996 -

pe care și prima instanță și-a fundamentat soluția de admitere a cererii astfel

formulate de reclamant - prevede că: „(1) Gestiunea colectivă este obligatorie

pentru exercitarea următoarelor drepturi:

(...)

f) dreptul la remunerație echitabilă recunoscui

artiștilor interpreți și producătorilor de fonograme pentru comunicarea

publică și radiodifuzarea fonogramelor de comerț sau a reproducerilor

acestora", iar

potrivit alin. (2) al aceleași norme „(2) Pentru

categoriile de drepturi prevăzute la alin. (j), organismele de gestiune

colectivă îi reprezintă și pe titularii de drepturi care nu le-au acordat

mandat

”

.

În speță,

pretențiile reclamantei vizează remunerația echitabilă pentru

utilizarea (comunicarea publică) a

unor fonograme (ori reproduceri ale acestora) publicate în scop comercial.

O atare situație își găsește

reglementare în dispozițiile art. 123 alin. (1) lit.

f) din același act normativ, potrivit cu care: „Pot fi gestionate

colectiv

următoarele drepturi:

(...)

f) dreptul la remunerație echitabilă recunoscut

artiștilor interpreți și producătorilor de fonograme pentru comunicarea

publică

și radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a

reproducerilor acestora”.

Cel de-al doilea alineat al acestui

articol prevede că „(2) Pentru

categoriile

de drepturi prevăzute la alin.

(1)

organismele de gestiune colectivă

îi

reprezintă numai pe titularii de drepturi care le-au acordat mandat și

elaborează metodologii, în limita repertoriului gestionat, (...).

În raport de

reglementarea expresă din cuprinsul art. 123

2

alin. (1)

lit. f)

și

alin. (2) din Legea nr. 8/1996, plasarea dreptului

artiștilor interpreți și executanți la remunerație echitabilă pentru

comunicarea publică a

fonogramelor

publicate în scop comercial în categoria celor pentru care este

recunoscut

un mandat legai extins în favoarea organismelor de gestiune colectivă nu s~ar

putea face decât cu încălcarea acestei norme, dar și cu neobservarea

principiului general de drept care impune stricta interpretare a excepțiilor.

În consecință, prima instanță a

reținut în mod eronat temeinicia pretențiilor formulate de reclamantă pe seama

artiștilor interpreți și executanți străini, ale căror prestații au fost

comunicate public sub tomna fonogramelor publicate în scop comercial, în

condițiile în care acest tip de utilizare nu îi conferă calitatea - derivată

din dispoziția legii - de mandatar îndreptățit să exercite, în temeiul art. 123

alin. (1) din Legea nr. 8/1996, drepturile conexe ale titularilor menționați.

Față de concluzia astfel reținută cu

privire la lipsa de temeinicie a dreptului subiectiv pretins de reclamantul

intimat și în absența unei cereri

formulate

de titularii de drepturi conexe arătați mai sus pentru valorificarea

dreptului

la remunerația echitabilă, nu există premisele necesare analizării efectelor pe

care le-ar produce contractul încheiat între R.P. din Germania și K.R.S.C.S. în

privința obligației acesteia din urmă de a plăti respectivele remunerații.

Urmare

respingerii astfel a acțiunii, în temeiul art. 274 din C. proc. civ. se

impune a fi admisă cererea apelantei pârâte

de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor

Interpreți (

C.R.A.D.A.I.C.),

criticând-o pentru următoarele motive, în susținerea cărora a invocat

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.:

1.

Se ignoră complet acordul bilateral încheiat între

reclamant și GVL, cu scopul schimbului de remunerații și informații referitoare

la artiștii

interpreți ale căror prestații

artistice sunt utilizate pe teritoriul Germaniei și pe

teritoriul

României.

Acest acord

bilateral dovedește colaborarea dintre cele două instituții

privind schimbul de remunerații

cuvenite membrilor și a fost folosit pentru a demonstra că reclamantul nu are

și nu trebuie să aibă raporturi juridice cu G., aceasta fiind o societate de

gestiune colectivă pentru dreptul de autor din Germania, cum se și reține de

instanță, contrar celor susținute de pârâtă.

Acordul

bilateral (sau anexele acestuia cu artiștii străini reprezentați de

GVL) încheiat cu GVL nu prezintă

relevanță în soluționarea prezentei cauze deoarece, potrivii art. 123

1

alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, cu modificările și completările

ulterioare, gestiunea colectivă este obligatorie

pentru comunicarea publică a fonogramelor, iar mandatul său este unul

legai extins - colectarea drepturilor făcându-se atât pentru membri, cât și

pentru

nemembri, artiști români sau străini - ceea ce face ca nici

susținerile

intimatei-pârâte referitoare la

necesitatea depunerii anexei acordului bilateral

(respectiv baza de date

cu artiștii pentru care cele două organisme de gestiune colectivă fac schimb de

informații, bază de date confidențială) să nu se justifice.

gestiunii, în mod greșit s-a apreciat că pretențiile formulate se supun

gestiunii colective facultative, respectiv art. 123

1

alin. (1) lit. f)

și alin. (2) din Legea nr. 8/1996, cu modificările și completările ulterioare,

trecându-se totodată și peste prevederile Convenției de la Roma.

Pentru fonograme gestiunea colectivă

este obligatorie, în condițiile art.

123

1

alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile

conexe,

care se referă la dreptul la remunerație echitabilă recunoscut artiștilor

interpreți și producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică, în vreme

ce în alin. (2) se menționează că pentru categoriile de drepturi prevăzute la

alin. (1), organismele de gestiune colectivă îi reprezintă și pe titularii de

drepturi care nu le-au acordat mandat - ce îl conferă un mandat legal extins.

Acesta este și sensul prevederilor

Convenției internaționale pentru

protecția

artiștilor interpreți sau executanți, a producătorilor de fonograme și a

organismelor

de radiodifuziune, încheiată la Roma la 26 octombrie 1961 - art. 12 prevăzând

că atunci când o fonogramă publicată în scop comercial sau o reproducere a

acestei fonograme este folosită în mod direct pentru orice fel

de radiodifuzare sau pentru orice fel de

comunicare către public, cel care o

folosește va plăti artiștilor interpreți

sau executanți ori producătorilor ele fonograme sau ambilor remunerație

echitabilă.

În cazul comunicării fonogramelor

publicate în scop comercial, reclamantul este mandatar al artiștilor interpreți

sau executanți, acționând în baza unul mandat legal extins instituit de art.

123

1

alin. (2) din Legea nr. 8/1996, cu modificările și completările

ulterioare.

Nu există o prevedere legală expresă

care să oblige organismele de gestiune colectiva să depună lista artiștilor

interpreți ale căror prestații

artistice

sunt comunicate public, indiferent dacă aceștia sunt artiști români sau

artiști

străini, membrii direcți sau indirecți. De altfel, art. 146 lit. d) din Legea

nr. 8/1996 se referă la interpretările sau execuțiile artiștilor interpreți sau

executanți care au loc pe teritoriul României, fără a face deci distincție

între

artiștii români șl artiștii străini,

membri direcți sau indirecți, în această situație

se află artiștii

străini ale căror prestații artistice sunt comunicate public în Incinta

spațiilor pe care pârâta ie administrează.

Obligația de a depune lista artiștilor

ale căror prestații artistice sunt

comunicate

public este instituită de art. 130 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 8/1996

privind

dreptul de autor și drepturile conexe în sarcina utilizatorilor, sarcina probei

fiind răsturnată.

Potrivit Legii nr. 8/1996, cu

modificările și completările ulterioare,

repertoriul

actualizat este raportat la O.R.D.A., conform art. 135, până la data de

31

martie a anului următor pentru cel pentru care se face raportarea, iar

repertoriul gestionat este o bază de date cu caracter personal protejată de

Legea nr. 677/2001.

Gestiunea colectivă facultativă a

remunerațiilor datorate pentru comunicarea publică a fonogramelor este practic

imposibilă, deoarece un utilizator care comunică public fonograme în incinta

spațiilor pe care le administrează nu poate să obțină autorizație în mod

individual de la toți

artiștii ale căror

prestații le comunică public, iar, în plus, potrivit art. 112 din

Legea nr. 8/1996 „în cazul în care titularii de

drepturi beneficiază, prin efectul

legii, de o remunerație obligatorie

(respectiv remunerația prevăzută la art.

106"),

aceștia nu se pot opune utilizărilor care o generează”.

Prin urmare,

este greșită încadrarea pretențiilor pe care le-a formulat în

categoria celor ce intră sub regimul

reglementat de art. 123

1

alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, cu

atât mai mult cu cât Convenția de la Roma nu face

distincție între categoriile de fonograme (după cum acestea sunt de

comerț sau

publicate în scop comercial).

3.

Motivele pe care

se sprijină decizia sunt contradictorii și străine de

natura pricinii.

Deși se apreciază că excepția lipsei

calității procesuale active a fost corect respinsă de instanța de fond, totuși,

analizându-se pe fond cauza, se respinge acțiunea apreciindu-se că în cauză

sunt aplicabile dispozițiile art.

123

1

din Legea nr. 8/1996, cu modificările și completările ulterioare.

Contractul

încheiat între pârâtă și Radio Point Of Sale G. nu a fost

analizat cu atenție de instanța de apel,

acesta neputând să o exonereze pe pârâtă de la plată - detailându-se

argumentele care susțin această critică.

4.

Cheltuielile de

judecată au fost acordate de instanța de apel integral,

deși apelul a fast admis în parte , cu

indicarea dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Pârâta-intimată

a formulat întâmpinare prin care a răspuns criticilor

formulate,

arătând că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 123"

alin. (1)

lit.

f)

din Legea nr.

8/1996 în condițiile în care se solicită remunerația aferentă utilizării unor

fonograme publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, decizia nu

cuprinde motive contradictorii, iar în ceea ce privește

contractul încheiat cu R.P. G. instanța de apel a apreciat că nu mai

este

necesar a fi analizat.

Înalta Curte constată că se impune

admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare ia

aceeași instanță de apel, în considerarea argumentelor ce succed:

1.

Din perspectiva

dispozițiilor Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor

și drepturile conexe, gestiunea

colectivă este obligatorie sau facultativă, în funcție de natura drepturilor

pretins a fi încălcate.

Astfel, art. 123

5

alin. (1),

introdus prin Legea nr. 285/2004, impune gestiune colectivă obligatorie pentru

exercitarea unor drepturi, printre care,

la

lit. f), dreptul la remunerație echitabilă recunoscut artiștilor interpreți și

producătorilor

de fonograme pentru comunicarea publică și radiodifuzarea

fonogramelor de comerț

sau a reproducerilor acestora; în al doilea

alineat al

articolului se prevede că pentru categoriile de drepturi

prevăzute la alin. (1) (printre care deci și cel de la

lit.

f), organismele de gestiune colectivă îi reprezintă și pe

titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat.

Art. 123

5

alin. (1) prevede că pot fi gestionate colectiv mai multe

drepturi, printre care, la lit. f) ,

dreptul la remunerație echitabilă recunoscut

artiștilor

interpreți și producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică

și

radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor

acestora - normă legală introdusă prin O.U.G. nr. 123/2005. Potrivit celui

de-al doilea alineat

t

pentru categoriile de drepturi prevăzute la

alin.

(1)

organismele de gestiune colectivă îi reprezintă numai pe titularii de

drepturi

care le-au acordat mandat.

Prima instanță a reținut că reclamanta

a acționat în baza unui mandat

legal

extins, intrând sub protecția art. 123

1

alin. (1) din Legea nr.

8/1996 (lit. f)), care reglementează gestiunea colectivă obligatorie, și art.

12 din Convenția de

la Roma.

Instanța de apel

a schimbat sentința primei instanțe cu motivarea ca în

condițiile în care în fața primei

instanțe reclamanta a solicitat obligarea la plata remunerației cuvenită

artiștilor interpreți sau executanți, pentru comunicarea publică a fonogramelor

publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora în incinta punctelor

de lucru pe care pârâta le administrează, devine incident art. 123

2

alin. lit. f) din lege, ce instituie o

gestiunea

colectivă facultativă, iar în lipsa unor cereri formulate de titularii de

drepturi

conexe nu are temei dreptul subiectiv pretins de reclamanta-recurentă.

instanța nu era ținută de calificarea

data de reclamantă fonogramelor pentru care a solicitat plata remunerației, ci

trebuia să facă o calificare a

acestora, cu

consecința determinării și a naturii gestiunii colective, obligatorii

sau

facultative.

Distincția între cele două categorii

de fonograme nu a fost făcută nici de către reclamanta-recurentă, care Inclusiv

în cadrul recursului include fonogramele publicate în scop comercial sub

protecția art. 123

1

alin. (1) din Legea nr. 8/1996 (lit. f)) și,

astfel, sub regimul gestiunii colective obligatorii.

Cum o astfel de analiză, necesară în

stabilirea dreptului reclamantei de

formulare

a acțiunii, impune și verificări de fapt, incompatibile cu judecata în

recurs din perspectiva dispozițiilor art. 304 C. proc.

civ., urmează să se dispună

admiterea

recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare - cu

aplicarea

art. 304 pct. 5 (coroborat cu art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ) și art.

314 C. proc. civ.

Reclamanta-recurentă

face referire la Convenția internațională pentru protecția artiștilor

interpreți și executanți, a producătorilor de fonograme și a

organismelor de radiodifuziune, încheiată

la Roma în anul 1961, deplasând problema în discuție ia cea privind lipsa din

Convenție a distincției dintre cele două tipuri de fonograme.

Numai că ceea ce se discută este

calitatea de mandatar al titularilor de

drepturi

conexe, titulari pentru care se recunoaște dreptul la remunerație prin

art.

12 din Convenție, iar instanța de apel a constatat, argumentat, că sub

acest aspect acțiunea intră sub regimul legii

naționale, potrivit dispozițiilor

apreciate ca fiind relevante din

Convenție - fără ca prin cererea de recurs să se formuleze critici de

nelegalitate, așa cum impune art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Pe de altă parte, norma din Convenție

face referire la categoria de fonograme pentru care legea română instituie

gestiunea colectivă facultativă.

2.

Considerentele deciziei referitoare la

excepția lipsei calității

procesuale active

nu sunt contradictorii sau străine de natura pricinii, pentru a

atrage

incidența în cauză și a dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Argumentele pentru care s-a confirmat

sentința sub acest aspect sunt

diferite, concluzionându-se

în final că aspectul pus în discuție ține de fondul

dreptului dedus

judecății.

Critica referitoare ia faptul că nu a

fost analizat cu atenție de instanța de apel contractul încheiat între pârâtă

și Radio Point Of Sale G. nu se

circumscrie

motivului de recurs sub care a fost formulată. Oricum, instanța de

apei a reținut în motivarea deciziei că față de

concluzia referitoare la lipsa de

temeinicie a dreptului subiectiv

pretins de reclamantul intimat nu există premisele necesare analizării

efectelor pe care le-ar produce contractul

încheiat

între R.P. din Germania și Kaufland România SCS în privința

obligației

acesteia din urmă de a plăti respectivele remunerații.

3.

Apărarea din cadru! primei critici de

recurs, pe lângă faptul că este contradictorie, este înlăturată chiar de

reclamanta - recurentă, care susține că

drepturile

sunt solicitate în temeiul mandatului conferit de gestiunea colectivă

obligatorie.

În considerarea argumentelor mai sus

arătate sub pct. 1, Înalta Curte urmează să facă aplicarea și a dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând admiterea recursului, casarea

deciziei și trimiterea cauzei spre

rejudecare

la aceeași instanță de apel - care va avea în vedere la rejudecare și

celelalte

critici formulate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Admite recursul declarat de reclamantul

C.R.A.D.A.I.C. împotriva deciziei nr.90/ A din data de 25 aprilie 2013 a Curții

de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Casează decizia și trimite cauza

pentru rejudecare la aceeași curte de apel.

irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

4 februarie 2014.