ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3393/2014

Asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 03 septembrie 2011, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - C. a chemat în judecată pe pârâta SC M. SRL, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 595,20 RON (cu TVA inclus) reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogrameior publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, în incinta punctelor de lucru pe care le administrează (declarate la C.), în perioada 1 ianuarie 2013 - 31 iulie 2013 conform facturii proformă emise și a belului anexat cererii de chemare în judecată și obligarea pârâtei la plata sumei de 25,85 RON reprezentând penalități de întârziere calculate conform tabelului anexat cererii de chemare în judecată.

Prin sentința nr. 2164 din 23 decembrie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Orșova, reținând că întrucât acțiunea privește plata renumerațiilor cuvenite artiștilor interpreți sau executanți în sumă mai mică de 200.000 RON, potrivit art. 94 lit. j) C. proc. civ., competența materială a soluționării cauzei revine judecătoriei în circumscripția căreia își are sediul pârâta. S-a arătat, totodată, că declinarea competenței se va dispune în favoarea judecătoriei în circumscripția căreia își are sediul pârâta, în aplicarea dispozițiilor art. 132 și 107 C. proc. civ. Fapta ilicită care face obiectul acțiunii și asupra căreia trebuie să dispună instanța este comunicarea publică a prestațiilor artiștilor interpreți prin intermediul aparatelor TV, fără autorizația legală, prevăzută de art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996.

Persoana care devine utilizator are obligația legală ca, înainte de a utiliza repertoriul protejat, să solicite eliberarea autorizației prevăzute de art. 130 alin. (1) lit. a) din lege. Fapta ilicită se consumă la sediul pârâtei. Locul unde s-a produs prejudiciul, în sensul art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. nu poate fi considerat locul unde trebuie făcută plata: acțiunea privește plata remunerațiilor în lipsa unei convenții de stabilire a locului plății. Reclamanta indică locul băncii în care se poate face plata, dar acest loc nu este opozabil pârâtei, pentru că litigiul nu este întemeiat pe existența unei convenții. Competența se stabilește potrivit unui reper previzibil, iar acela în domeniul faptei ilicite nu poate fi locul băncii persoanei păgubite, aceasta interpretare echivalând cu posibilitatea reclamantului de a alege instanța competentă.

Domiciliul creditorului este locul reparației prejudiciului în sensul art. 1381 alin. (3) și art. 1494 alin. (1) lit. a) C. civ., diferit de locul unde s-a produs prejudiciul. Reglementarea națională urmărește reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (3) din Regulamentul nr. 44/2001, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție - hotărârea pronunțată în cauza C-21/76 GJ Bier vs. Mines de Potasse. Potrivit acestei jurisprudențe, locul în care s-a produs prejudiciul este locul în care faptul ilicit s-a manifestat -cauza Zuid Chemie. Acțiunea ilicită s-a manifestat prin derularea activității fără solicitarea autorizației, nefiind cazul în prezentul dosar ca cele două „locuri" - al producerii faptului ilicit și al producerii prejudiciului să fie diferite.

Curtea Europeană de Justiție a statuat - cauza Pinckney - că, în materia drepturilor de proprietate intelectuală, locul producerii prejudiciului poate diferi de locul producerii evenimentului cauzator de prejudicii, dar în funcție de modalitatea în care se pretinde încălcarea fiecărui drept inclus în drepturile de autor - reproducere, distribuire, copiere în dosarul de față, este vorba despre reproducerea operelor ca activitate conexă activității comerciale, nu despre acte separate de reproducere care produc prejudicii specifice. Curtea Europeană a statuat că locul producerii prejudiciului nu este locul unde reclamantul pretinde că a suferit pierderea economică și că dispoziția legală nu este menită să ofere protecție - în sensul stabilirii competenței în favoarea părții care pretinde repararea prejudiciului.

Judecătoria Orșova, prin sentința nr. 478 din 12 noiembrie 2014, a admis excepția neeompetenței materiale, invocată de reclamantă, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Pentru a pronunța această sentință, Judecătoria Orșova a reținut că art. 94 lit. j) C. proc. civ. trebuie interpretat în sensul că are în vedere doar litigiile de drept comun, nu și pe cele în materia proprietății intelectuale. Instanța a reținut că soluționarea litigiului de față presupune verificarea, în prealabil, a desemnării reclamantului ca organism colector pentru tipul de drepturi pe care le pretinde, în condițiile în care și-a întemeiat acțiunea pe mai multe decizii ORDA.

S-a reținut că obiectul cererii de chemare în judecată implică constatări prealabile cu conținut complex, constatări care nu caracterizează nici unul dintre obiectele cererilor date în competența judecătoriei prin dispozițiile art. 94 C. proc. civ. În plus, s-a reținut că în hotărârea nr. 1424 din 4 decembrie 2003 pentru aprobarea Strategiei naționale în domeniul proprietății intelectuale (2003 - 2007), în anexa 1 la cap. 5 au fost prevăzute măsurile strategice privind armonizarea legislației naționale în domeniul proprietății intelectuale cu normele de drept comunitar și cu prevederile acordurilor internaționale la care România este parte, între acestea la lit. a) pct. 9 fiind prevăzută ca măsură strategică "înființarea de complete de judecată specializate în domeniul dreptului de proprietate intelectuală, conform reglementărilor comunitare", aceste complete fiind înființate la tribunale, ca primă instanță.

Pentru aceste considerente, instanța a declinat competența în favoarea Tribunalului București, învestit inițial de către reclamanta constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea regulatorului de competență. Înalta Curte, competentă să soluționeze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, pentru următoarele considerente: Cu toate că instanțele de judecată aflate în conflict negativ de competență s-au dezînvestit reciproc în considerarea necompetenței materiale, au verificat și au stabilit și competența teritorială de soluționare a cauzei, astfel încât, prin prezentul regulator de competență, urmează a se reține considerente și pe acest aspect.

În ceea ce privește competența ratione materiae de soluționare a cauzei, se reține că litigiul de față are ca obiect plata sumei de 595,20 RON, reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual. Acest litigiu are natura unui litigiu în materia proprietății intelectuale, întrucât izvorăște din pretinsa încălcare a unor drepturi conexe dreptului de autor, așadar, a unor drepturi de proprietate intelectuală reglementate de legea specială privind dreptul de autor și drepturile conexe, respectiv Legea nr. 8/1996. De asemenea, se reține că este vorba despre o cerere evaluabilă în bani, față de caracterul patrimonial al dreptului subiectiv dedus judecății, iar acesta nu a fost infirmat de niciuna dintre instanțele care și-au declinat competența reciproc.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, noul C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, în vigoare din data de 15 februarie 2013, nu prevede competența tribunalului de soluționare în primă instanță a litigiilor în materia proprietății intelectuale. Pe de altă parte, potrivit art. 94 pct. 1 lit. j) C. proc. civ., orice alte cereri evaluabile în bani (în afara celor de la lit. a) - i), după caz, în valoare de până la 200.000 RON, sunt de competența judecătoriei, ceea ce ar însemna că, dacă s-ar aplica în speță criteriul valoric, judecătoria ar fi instanța competentă să soluționeze cererea de față. Competența de primă instanță în materia proprietății intelectuale aparține tribunalului, ca instanță de drept comun, indiferent de valoarea obiectului cererii.

După cum rezultă din expunerea de motive a proiectului legii privind Noul C. proc. civ., prin adoptarea noii reglementări s-a intenționat reașezarea competenței materiale, astfel încât să conducă atât la apropierea justiției de cetățean, cât și la o justiție previzibilă prin unitatea soluțiilor jurisprudențiale. În acest context, s-a avut în vedere ca judecătoria să judece cauzele de valoare mică și/sau de complexitate redusă, dar de o mare frecvență în practică. Față de intenția legiuitorului exprimată în motivele care au justificat crearea unui nou cadru legislativ în materia procesului civil, rezultă că enumerarea expresă din art. 94 a materiilor care atrag competența judecătoriei vizează cauzele civile stricto sensu, respectiv cele reglementate de C. civ., dovadă în acest sens fiind materiile indicate la pct. 1 lit. a) - i), care, într-adevăr, sunt susceptibile de a fi considerate ca fiind frecvente în practică și având un grad redus de complexitate.

Nu au fost avute în vedere acele materii care, fără a fi propriu - zis civile, sunt reglementate, de regulă, prin legi speciale, ale căror dispoziții se completează cu legislația civilă și/sau procesual civilă. Este vorba despre acele materii în care se pot înființa secții specializate sau complete specializate în cadrul secțiilor civile, în temeiul art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noul C. proc. civ., coroborat cu normele din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, incidente în funcție de gradul instanței. În privința acestor materii, nu se poate vorbi despre o frecvență în practică a cauzelor comparabilă cu cea a cererilor enumerate în art. 94, presupunând, de asemenea, un grad de complexitate mai ridicat decât al acelor cereri, ceea ce face ca valoarea obiectului cererii să nu fie esențială în determinarea competenței de soluționare în primă instanță.

Materia proprietății intelectuale se încadrează în categoria celor care nu pot fi considerate ca fiind atribuite prin lege în competența judecătoriei, întrunind exigențele arătate anterior, motiv pentru care litigiile în această materie sunt de competența de primă instanță a tribunalului, în aplicarea art. 95 C. proc. civ. Art. 95 pct. 1, care prevede că tribunalele judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, consacră plenitudinea de competență a tribunalului pentru judecata în fond în primă instanță, astfel cum rezultă și din expunerea de motive a proiectului legii privind Noul C. proc. civ. În atare context, art. 94 - ce enumera expres, însă neexhaustiv, cererile date în competența judecătoriei, reprezintă o normă de excepție de la regula instituită prin art. 95 pct. 1, în sensul că ceea ce nu intră în competențele atribuite judecătoriei este de competența tribunalului, ca instanță de drept comun.

Dat fiind că litigiile în materia proprietății intelectuale nu se încadrează printre cele enumerate în art. 94 pct. 1, nici măcar la lit. j), pentru considerentele expuse anterior, rezultă că sunt de competența în primă instanță a tribunalului. În ceea ce privește competența teritorială, se reține că reclamantul Centrul român pentru administrarea drepturilor artiștilor interpreți - C. a invocat nerespectarea de către pârâtă a mai multor obligații legale în materia drepturilor conexe dreptului de autor, ceea ce atrage antrenarea în sarcina sa a răspunderii civile delictuale. Art. 113 alin. (1) pct. 9 Noul C. proc. civ. consacră o competență teritorială alternativă în materia răspunderii civile delictuale, prevăzând că „în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112 din noul C. proc.

civ., mai sunt competente: (...) instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o asemenea faptă." Potrivit art 116 din Cod reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Chiar în ipoteza în care s-ar interpreta, astfel cum a procedat Tribunalul București atunci când s-a dezînvestit de soluționarea cauzei, că locul producerii prejudiciului coincide cu locul săvârșirii faptei ilicite, fiind situat, așadar, la sediul pârâtului - în localitatea Orșova, cu consecința că Tribunalul București, sesizată de către reclamant, nu ar corespunde niciuneia dintre instanțele la care se referă art. 107 și art. 113 alin. (1) pct. 9, se constată că, în cauză, în raport de circumstanțele particulare ale speței, competența de soluționare în primă instanță a cererii aparține Tribunalului București, pentru următoarele considerente: Prin cererea de chemare în judecată, s-a învederat că, în vederea îndeplinirii obligațiilor legale decurgând din utilizarea prestațiilor artistice ale membrilor C., între părțile din cauză a fost încheiată Convenția nr. 3415 din 17 iunie 2013, prin care s-a prevăzut modalitatea de executare a obligațiilor legale ce revin părților (dosar Tribunalul București).

La art. VIII din convenția sus-menționată se prevede că „Orice neînțelegere intervenită în interpretarea și executarea prezentei autorizații va fi soluționată pe cale amiabilă. În caz contrar, soluționarea oricăror litigii cu privire la interpretarea și executarea prezentei autorizații, precum și cu privire la respectarea dispozițiilor Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare, se face de către instanța de judecată competentă de la sediul C.". Cu toate că respectiva convenție nu reprezintă însăși cauza cererii de chemare în judecată, fiind vorba despre obligații izvorâte din lege, convenția produce efecte din perspectiva stabilirii instanței competente, întrucât clauza menționată anterior are valoarea unei alegeri de competență în privința oricăror litigii întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 8/1996.

În conformitate cu prevederile art. 126 alin. (1) Noul C. proc. civ., „Părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă". Întrucât competența de soluționare a litigiului de față nu este una exclusivă, ci alternativă, după cum s-a arătat anterior, clauza atributivă de competență stipulată de către părți la art. VIII din convenție produce efecte în cauză, în sensul prorogării voluntare de competență în favoarea instanței sesizate, alta decât instanțele la care se referă art. 107 și art. 113 alin. (1) pct. 9 Noul C. proc.

civ. (acceptându-se premisa reținută de Tribunalul București prin hotărârea de dezînvestire, deoarece, în caz contrar, Tribunalul București ar fi, oricum, competentă a soluționa cauza, în aplicarea art. 113 alin. (1) pct. 9 și 116 Nou C. proc. civ.). Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că în cauză competența de soluționare revine Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a V-a civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 noiembrie 2014.