ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3393/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3393/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra conflictului

negativ de competență, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 03 septembrie 2011, reclamantul

Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - C. a chemat

în judecată pe pârâta SC M. SRL, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de

595,20 RON (cu TVA inclus) reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți

sau executanți pentru comunicarea publică a fonogrameior publicate în scop comercial

sau a reproducerilor acestora, precum și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual,

în incinta punctelor de lucru pe care le administrează (declarate la C.), în perioada

1 ianuarie 2013 - 31 iulie 2013 conform facturii proformă emise și a belului anexat

cererii de chemare în judecată și obligarea pârâtei la plata sumei de 25,85 RON

reprezentând penalități de întârziere calculate conform tabelului anexat cererii

de chemare în judecată.

Prin sentința

nr. 2164 din 23 decembrie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Judecătoriei Orșova, reținând că întrucât acțiunea privește plata

renumerațiilor cuvenite artiștilor interpreți sau executanți în sumă mai mică de

200.000 RON, potrivit art. 94 lit. j) C. proc. civ., competența materială a soluționării

cauzei revine judecătoriei în circumscripția căreia își are sediul pârâta.

S-a arătat, totodată,

că declinarea competenței se va dispune în favoarea judecătoriei în circumscripția

căreia își are sediul pârâta, în aplicarea dispozițiilor art. 132 și 107 C. proc.

civ.

Fapta ilicită

care face obiectul acțiunii și asupra căreia trebuie să dispună instanța este comunicarea

publică a prestațiilor artiștilor interpreți prin intermediul aparatelor TV, fără

autorizația legală, prevăzută de art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996.

Persoana care devine utilizator are obligația legală ca, înainte de a utiliza repertoriul

protejat, să solicite eliberarea autorizației prevăzute de art. 130 alin. (1) lit.

a) din lege. Fapta ilicită se consumă la sediul pârâtei.

Locul unde s-a

produs prejudiciul, în sensul art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. nu poate fi

considerat locul unde trebuie făcută plata: acțiunea privește plata remunerațiilor

în lipsa unei convenții de stabilire a locului plății. Reclamanta indică locul băncii

în care se poate face plata, dar acest loc nu este opozabil pârâtei, pentru că litigiul

nu este întemeiat pe existența unei convenții. Competența se stabilește potrivit

unui reper previzibil, iar acela în domeniul faptei ilicite nu poate fi locul băncii

persoanei păgubite, aceasta interpretare echivalând cu posibilitatea reclamantului

de a alege instanța competentă.

Domiciliul creditorului

este locul reparației prejudiciului în sensul art. 1381 alin. (3) și art. 1494

alin. (1) lit. a) C. civ., diferit de locul unde s-a produs prejudiciul. Reglementarea

națională urmărește reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (3) din Regulamentul

nr. 44/2001, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție - hotărârea pronunțată

în cauza C-21/76 GJ Bier vs. Mines de Potasse. Potrivit acestei jurisprudențe, locul

în care s-a produs prejudiciul este locul în care faptul ilicit s-a manifestat -cauza

Zuid Chemie. Acțiunea ilicită s-a manifestat prin derularea activității fără solicitarea

autorizației, nefiind cazul în prezentul dosar ca cele două „locuri" - al producerii

faptului ilicit și al producerii prejudiciului să fie diferite. Curtea Europeană

de Justiție a statuat - cauza Pinckney - că, în materia drepturilor de proprietate

intelectuală, locul producerii prejudiciului poate diferi de locul producerii evenimentului

cauzator de prejudicii, dar în funcție de modalitatea în care se pretinde încălcarea

fiecărui drept inclus în drepturile de autor - reproducere, distribuire, copiere

în dosarul de față, este vorba despre reproducerea operelor ca activitate conexă

activității comerciale, nu despre acte separate de reproducere care produc prejudicii

specifice.

Curtea Europeană

a statuat că locul producerii prejudiciului nu este locul unde reclamantul pretinde

că a suferit pierderea economică și că dispoziția legală nu este menită să ofere

protecție - în sensul stabilirii competenței în favoarea părții care pretinde repararea

prejudiciului.

Judecătoria Orșova,

prin sentința nr. 478 din 12 noiembrie 2014, a admis excepția neeompetenței materiale,

invocată de reclamantă, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București.

Pentru a pronunța

această sentință, Judecătoria Orșova a reținut că art. 94 lit. j) C. proc. civ.

trebuie interpretat în sensul că are în vedere doar litigiile de drept comun, nu

și pe cele în materia proprietății intelectuale.

Instanța a reținut

că soluționarea litigiului de față presupune verificarea, în prealabil, a desemnării

reclamantului ca organism colector pentru tipul de drepturi pe care le pretinde,

în condițiile în care și-a întemeiat acțiunea pe mai multe decizii ORDA.

S-a reținut că

obiectul cererii de chemare în judecată implică constatări prealabile cu conținut

complex, constatări care nu caracterizează nici unul dintre obiectele cererilor

date în competența judecătoriei prin dispozițiile art. 94 C. proc. civ.

În plus, s-a reținut

că în hotărârea nr. 1424 din 4 decembrie 2003 pentru aprobarea Strategiei naționale

în domeniul proprietății intelectuale (2003 - 2007), în anexa 1 la cap. 5 au fost

prevăzute măsurile strategice privind armonizarea legislației naționale în domeniul

proprietății intelectuale cu normele de drept comunitar și cu prevederile acordurilor

internaționale la care România este parte, între acestea la lit. a) pct. 9 fiind

prevăzută ca măsură strategică "înființarea de complete de judecată specializate

în domeniul dreptului de proprietate intelectuală, conform reglementărilor comunitare",

aceste complete fiind înființate la tribunale, ca primă instanță.

Pentru aceste

considerente, instanța a declinat competența în favoarea Tribunalului București,

învestit inițial de către reclamanta constatat ivit conflictul negativ de competență

și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea regulatorului

de competență.

Înalta Curte,

competentă să soluționeze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135

alin. (1) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București, pentru următoarele considerente:

Cu toate că instanțele

de judecată aflate în conflict negativ de competență s-au dezînvestit reciproc în

considerarea necompetenței materiale, au verificat și au stabilit și competența

teritorială de soluționare a cauzei, astfel încât, prin prezentul regulator de competență,

urmează a se reține considerente și pe acest aspect.

În ceea ce privește

competența ratione materiae de soluționare a cauzei, se reține că litigiul de față

are ca obiect plata sumei de 595,20 RON, reprezentând remunerație datorată artiștilor

interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în

scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum și a prestațiilor artistice

din domeniul audiovizual.

Acest litigiu

are natura unui litigiu în materia proprietății intelectuale, întrucât izvorăște

din pretinsa încălcare a unor drepturi conexe dreptului de autor, așadar, a unor

drepturi de proprietate intelectuală reglementate de legea specială privind dreptul

de autor și drepturile conexe, respectiv Legea nr. 8/1996.

De asemenea, se

reține că este vorba despre o cerere evaluabilă în bani, față de caracterul patrimonial

al dreptului subiectiv dedus judecății, iar acesta nu a fost infirmat de niciuna

dintre instanțele care și-au declinat competența reciproc.

Spre deosebire

de reglementarea anterioară, noul C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010,

în vigoare din data de 15 februarie 2013, nu prevede competența tribunalului de

soluționare în primă instanță a litigiilor în materia proprietății intelectuale.

Pe de altă parte,

potrivit art. 94 pct. 1 lit. j) C. proc. civ., orice alte cereri evaluabile în bani

(în afara celor de la lit. a) - i), după caz, în valoare de până la 200.000 RON,

sunt de competența judecătoriei, ceea ce ar însemna că, dacă s-ar aplica în speță

criteriul valoric, judecătoria ar fi instanța competentă să soluționeze cererea

de față.

Competența de

primă instanță în materia proprietății intelectuale aparține tribunalului, ca instanță

de drept comun, indiferent de valoarea obiectului cererii.

După cum rezultă

din expunerea de motive a proiectului legii privind Noul C. proc. civ., prin adoptarea

noii reglementări s-a intenționat reașezarea competenței materiale, astfel încât

să conducă atât la apropierea justiției de cetățean, cât și la o justiție previzibilă

prin unitatea soluțiilor jurisprudențiale. În acest context, s-a avut în vedere

ca judecătoria să judece cauzele de valoare mică și/sau de complexitate redusă,

dar de o mare frecvență în practică.

Față de intenția

legiuitorului exprimată în motivele care au justificat crearea unui nou cadru legislativ

în materia procesului civil, rezultă că enumerarea expresă din art. 94 a materiilor

care atrag competența judecătoriei vizează cauzele civile stricto sensu, respectiv

cele reglementate de C. civ., dovadă în acest sens fiind materiile indicate la

pct. 1 lit. a) - i), care, într-adevăr, sunt susceptibile de a fi considerate ca

fiind frecvente în practică și având un grad redus de complexitate.

Nu au fost avute

în vedere acele materii care, fără a fi propriu - zis civile, sunt reglementate,

de regulă, prin legi speciale, ale căror dispoziții se completează cu legislația

civilă și/sau procesual civilă. Este vorba despre acele materii în care se pot înființa

secții specializate sau complete specializate în cadrul secțiilor civile, în temeiul

art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noul C.

proc. civ., coroborat cu normele din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor

judecătorești, incidente în funcție de gradul instanței.

În privința acestor

materii, nu se poate vorbi despre o frecvență în practică a cauzelor comparabilă

cu cea a cererilor enumerate în art. 94, presupunând, de asemenea, un grad de complexitate

mai ridicat decât al acelor cereri, ceea ce face ca valoarea obiectului cererii

să nu fie esențială în determinarea competenței de soluționare în primă instanță.

Materia proprietății

intelectuale se încadrează în categoria celor care nu pot fi considerate ca fiind

atribuite prin lege în competența judecătoriei, întrunind exigențele arătate anterior,

motiv pentru care litigiile în această materie sunt de competența de primă instanță

a tribunalului, în aplicarea art. 95 C. proc. civ.

Art. 95 pct. 1,

care prevede că tribunalele judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt

date prin lege în competența altor instanțe, consacră plenitudinea de competență

a tribunalului pentru judecata în fond în primă instanță, astfel cum rezultă și

din expunerea de motive a proiectului legii privind Noul C. proc. civ.

În atare context,

art. 94 - ce enumera expres, însă neexhaustiv, cererile date în competența judecătoriei,

reprezintă o normă de excepție de la regula instituită prin art. 95 pct. 1, în sensul

că ceea ce nu intră în competențele atribuite judecătoriei este de competența tribunalului,

ca instanță de drept comun.

Dat fiind că litigiile

în materia proprietății intelectuale nu se încadrează printre cele enumerate în

art. 94 pct. 1, nici măcar la lit. j), pentru considerentele expuse anterior, rezultă

că sunt de competența în primă instanță a tribunalului.

În ceea ce privește

competența teritorială, se reține că reclamantul Centrul român pentru administrarea

drepturilor artiștilor interpreți - C. a invocat nerespectarea de către pârâtă a

mai multor obligații legale în materia drepturilor conexe dreptului de autor, ceea

ce atrage antrenarea în sarcina sa a răspunderii civile delictuale.

Art. 113

alin. (1) pct. 9 Noul C. proc. civ. consacră o competență teritorială alternativă

în materia răspunderii civile delictuale, prevăzând că „în afară de instanțele prevăzute

la art. 107-112 din noul C. proc. civ., mai sunt competente: (...) instanța în a

cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru

cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o asemenea faptă."

Potrivit art 116

din Cod reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Chiar în ipoteza

în care s-ar interpreta, astfel cum a procedat Tribunalul București atunci când

s-a dezînvestit de soluționarea cauzei, că locul producerii prejudiciului coincide

cu locul săvârșirii faptei ilicite, fiind situat, așadar, la sediul pârâtului -

în localitatea Orșova, cu consecința că Tribunalul București, sesizată de către

reclamant, nu ar corespunde niciuneia dintre instanțele la care se referă art. 107

și art. 113 alin. (1) pct. 9, se constată că, în cauză, în raport de circumstanțele

particulare ale speței, competența de soluționare în primă instanță a cererii aparține

Tribunalului București, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de

chemare în judecată, s-a învederat că, în vederea îndeplinirii obligațiilor legale

decurgând din utilizarea prestațiilor artistice ale membrilor C., între părțile

din cauză a fost încheiată Convenția nr. 3415 din 17 iunie 2013, prin care s-a prevăzut

modalitatea de executare a obligațiilor legale ce revin părților (dosar Tribunalul

București).

La art. VIII din

convenția sus-menționată se prevede că „Orice neînțelegere intervenită în interpretarea

și executarea prezentei autorizații va fi soluționată pe cale amiabilă. În caz contrar,

soluționarea oricăror litigii cu privire la interpretarea și executarea prezentei

autorizații, precum și cu privire la respectarea dispozițiilor Legii nr. 8/1996

privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare,

se face de către instanța de judecată competentă de la sediul C.".

Cu toate că respectiva

convenție nu reprezintă însăși cauza cererii de chemare în judecată, fiind vorba

despre obligații izvorâte din lege, convenția produce efecte din perspectiva stabilirii

instanței competente, întrucât clauza menționată anterior are valoarea unei alegeri

de competență în privința oricăror litigii întemeiate pe dispozițiile Legii nr.

8/1996.

În conformitate

cu prevederile art. 126 alin. (1) Noul C. proc. civ., „Părțile pot conveni în scris

sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca

procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună

să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente

teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă".

Întrucât competența

de soluționare a litigiului de față nu este una exclusivă, ci alternativă, după

cum s-a arătat anterior, clauza atributivă de competență stipulată de către părți

la art. VIII din convenție produce efecte în cauză, în sensul prorogării voluntare

de competență în favoarea instanței sesizate, alta decât instanțele la care se referă

art. 107 și art. 113 alin. (1) pct. 9 Noul C. proc. civ. (acceptându-se premisa

reținută de Tribunalul București prin hotărârea de dezînvestire, deoarece, în caz

contrar, Tribunalul București ar fi, oricum, competentă a soluționa cauza, în aplicarea

art. 113 alin. (1) pct. 9 și 116 Nou C. proc. civ.).

Față de considerentele

expuse, Înalta Curte constată că în cauză competența de soluționare revine Tribunalului

București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică astăzi, 28 noiembrie 2014.