ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3486/2018

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, la data de 18.09.2014, reclamanta Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor de Artiștilor Interpreți - CREDIDAM a chemat în judecată pe pârâta A., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 11.093 RON cu TVA, reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, aferentă perioadei 1.07.2012 - 30.06.2014 și la plata penalităților de întârziere în cuantum de 2.545,09 RON, care vor fi actualizate la zi, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința nr. 260/25.02.2015, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Prin Sentința civilă nr. 7362/23.04.2015, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale a instanței, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Curții de Apel București pentru soluționarea acestuia.

Prin Sentința civilă nr. 164F/25.08.2015, Curtea de Apel București a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2014.

Prin Sentința nr. 560/26.04.2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea, a obligat pârâta la plata către CREDIDAM a sumei de 11.093,52 RON cu titlu de remunerații datorate artiștilor interpreți pentru comunicarea publică a fonogramelor de către pârâtă în perioada 01.07.2012 - 30.06.2014, precum și la plata penalităților de întârziere aferente în sumă de 10.735,95 RON și a cheltuielilor de judecată în sumă de 2850 RON.

Prin Decizia nr. 1066A/22.11.2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 8946,39 RON, reprezentând remunerații și la plata penalităților curse de la scadență până la plata efectivă, penalități în procent de 0,1% pe zi de întârziere, menținând în rest dispozițiile sentinței.

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs pârâta A., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

- Au fost încălcate prevederile art. 481 C. proc. civ., deoarece apelantei-pârâte i s-a creat în propria cale de atac o situație mai grea decât cea din hotărârea atacată.

Prin decizia recurată, s-a redus debitul principal reprezentând remunerații (prin excluderea TVA), dar apelanta-pârâtă a fost obligată la plata penalităților până la data plății efective. Or, prin sentința apelată, penalitățile la care pârâta a fost obligată au fost calculate până la data de 31.08.2016 (data efectuării expertizei, conform anexei 1 la suplimentul raportului de expertiză contabila exp. B.).

Față de faptul că intimata nu a înțeles să formuleze propriul apel care să ducă la modificarea favorabilă a capătului de cerere privind penalitățile, în propria cale de atac s-a creat pârâtei o situație mai grea decât aceea rezultată din soluționarea cauzei de către Tribunalul București, în sensul în care cuantumul penalităților ce ar urma să fie achitat potrivit deciziei recurate ar fi mai mare decât acela acordat în primă instanță.

Mai mult decât atât, în cauză era necesară efectuarea unei noi expertize care să stabilească în mod concret cuantumul penalităților prin raportare la debitul principal exclusiv TVA (așa cum a solicitat, de altfel, intimata), având în vedere faptul că a fost înlăturată din conținutul creanței taxa pe valoare adăugată, prin aplicarea Deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

- Au fost respinse în mod greșit excepțiile referitoare la lipsa calității de reprezentant a reclamantei și a calității procesuale active.

Excepția lipsei calității procesuale active nu poate fi în niciun caz lipsită de interes, astfel cum a fost respinsă de către instanța de apel, deoarece este îngrădit dreptul pârâtei de a invoca excepții.

Recurenta-pârâtă a solicitat a se avea în vedere în rejudecare motivele care susțin cele două excepții, expuse în apel, arătând, în sinteză, că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 132

2

din Legea nr. 8/1996, prin aprecierea că nu era necesară dovedirea repertoriului gestionat.

- Instanța de apel a făcut o aplicare greșită a Deciziei ORDA nr. 189/2013 și a metodologiei din anexa 1 a Deciziei ORDA nr. 399/2006.

Reclamanta nu avea dreptul să colecteze nicio sumă de bani cu titlu de remunerație, plățile efectuate de pârâtă altor organisme fiind efectuate cu bună - credință, chiar dacă abia la data de 11.12.2014, după introducerea cererii de chemare în judecată, Decizia ORDA nr. 305/2011 a fost anulată irevocabil.

Pe de altă parte, nu au fost avute în vedere criteriile de calcul reglementate de ORDA, care se raportează la numărul punctelor de lucru deținute de o entitate. Instanța de apel a considerat în mod eronat că fiecare dintre destinațiile funcționale ale C. (centrul spa, hotel, restaurant) constituie tot atâtea puncte de lucru: destinațiile catalogate ca fiind puncte de lucru reprezintă în fapt funcționalități diferite înglobate/deservind același complex hotelier, neavând regimul juridic specific unor puncte separate de lucru.

- Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1350 alin. (3) C. civ., deoarece a admis acțiunea pe temeiul răspunderii civile delictuale, dar a calculat prejudiciul prin raportare la răspunderea civilă contractuală.

Cererea de chemare în judecată a fost susținută pe temeiuri de drept vizând răspunderea contractuală (emiterea declarației pe proprie răspundere și încheierea convenției care stipulează și dreptul de a solicita penalități).

După ce pârâta a invocat inopozabilitatea facturilor pro forma (fără regim fiscal opozabil terților pentru sumele facturate pro forma), reclamanta a susținut că prejudiciul este datorat ope legis, fiind generat în temeiul răspunderii civile delictuale, ceea ce reprezenta o recunoaștere implicită a apărărilor pârâtei în acest sens, dar contrazicea poziția inițială a reclamantei.

Or, instanța de apel a îmbrățișat în mod nelegal o asemenea interpretare contradictorie, producând artificial o răspundere mixtă în speță, deși între părți a fost reclamat un contract generator de raporturi juridice (în temeiul căruia au și fost calculate penalitățile), nesocotindu-se astfel limitarea legală de opțiune între cele două tipuri de răspundere, atunci când cea contractuală este incidentă, ca în cazul de față.

Răspunderea civilă contractuală presupune pretinderea unor sume facturate fiscal (și nu pro forma), iar pe de altă parte, în speță, sunt invocate anumite sume și nu drepturi generice, teoretice, așa cum sunt acestea reglementate în Legea nr. 8/1996.

Din această cauză, transferul între răspunderea contractuală și cea delictuală nu poate opera în maniera reținută de către instanța de apel, având în vedere că un act normativ reglementează condițiile generale, teoretice de pretindere a contravalorii unor drepturi de autor, însă dreptul teoretic nu poate constitui izvorul unei obligații punctuale, opozabile într-un anumit cuantum, unui anumit subiect de drept, cu trimitere directă la obligațiile contractuale de plată/la cuantumul procentual al penalităților. Actul normativ reglementează modul generic, în favoarea tuturor subiecților care intră în sfera de aplicare a legii și nu în particular, pentru sumele reclamate la plată, respectiv în favoarea expresă a reclamantului. Astfel că, pentru nașterea unui raport juridic generator de drepturi și obligații punctuale, exclusiv cu privire la titularii acestora și sumele datorate, legea trebuie să fie aplicată prin încheierea unei convenții valabil încheiate între părți, care să antreneze răspunderea civilă contractuală, respectiv prin emiterea unor facturi valabile din punct de vedere fiscal și implicit opozabile debitorului, deziderat neîndeplinit în speță.

În acest context, sunt de remarcat concluziile expertului contabil din cadrul expertizei administrate la fond, care, chiar dacă a efectuat calculele impuse de obiectivele propuse de reclamantă/aprobate de instanță, raportat la facturile pro forma ce conțineau sumele în discuție, a menționat expres că acestea nu respectă exigențele fiscal-contabile pentru a fi înregistrate în contabilitate și implicit pentru a fi opozabile.

În fine, tot legat de chestiunea inopozabilității facturilor pro forma (având doar un rol incipient de ofertare și astfel neînregistrate în contabilitate, în lipsa emiterii unor facturi fiscale, cel puțin ulterior contestării sumelor facturate pro forma), instanțele de fond nu au avut în vedere nici jurisprudența relevantă a curților de apel și a Înaltei Curți, legată de acest subiect (citată in extenso și anexată în ambele cicluri procesuale).

Însuși faptul că reclamanta alege să se apere invocând legea pentru sumele concret pretinse și nu facturile pro formă (după ce au fost contestate de pârâtă), denotă că este conștientă de vicierea operațiunilor de pretindere/de opunere a respectivelor sume, din perspectiva exigențelor răspunderii civile contractuale, s-a conchis prin motivele de recurs.

În cauză, s-a procedat la întocmirea și comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în conformitate cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ.

Ambele părți au precizat că în situația în care recursul este admisibil în principiu, sunt de acord ca acesta să fie soluționat de către completul de filtru.

Față de precizarea părților, Înalta Curte, în complet de filtru, a reținut recursul spre soluționare, în aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (6) C. proc. civ., atât asupra admisibilității în principiu a recursului, cât și asupra fondului acestuia.

În ceea ce privește admisibilitatea recursului declarat de pârâta A., completul de filtru a fost în unanimitate de acord că recursul îndeplinește cerințele de formă prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 C. proc. civ., totodată, că este posibilă încadrarea motivelor invocate în cele prevăzute la art. 488 din cod.

În aceste condiții, Înalta Curte, în complet de filtru, a admis în principiu recursul.

În ceea ce privește fondul recursului, Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, constată următoarele:

Recurenta - pârâtă a invocat, ca temei juridic al motivelor de recurs, exclusiv cazul descris de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., însă, din dezvoltarea acestora, rezultă că primul motiv - în ordinea stabilită de către parte - poate fi analizat din perspectiva pct. 5 al aceleiași norme, întrucât se pretinde încălcarea de către instanța de apel a unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Celelalte motive vizează, într-adevăr, norme de drept material, astfel încât este incidentă ipoteza din art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește prima critică, se rețin următoarele:

Recurenta a pretins că, prin modul de stabilire a penalităților în apel, i-a fost creată, în propria cale de atac, o situație mai grea apelantului decât cea din hotărârea atacată, cu încălcarea dispozițiile art. 481 C. proc. civ.

Astfel, prin acordarea penalităților până la data plății efective, și nu doar până la data de 31.08.2016 (data efectuării expertizei în fața primei instanțe), avută în vedere la acordarea despăgubirilor prin sentință, cuantumul penalităților ce ar urma să fie achitat este mai mare decât acela acordat de către tribunal, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a înțeles să formuleze propriul apel care să ducă la modificarea favorabilă a capătului de cerere privind penalitățile.

Aceste susțineri nu pot fi primite.

Aplicarea principiului non reformatio in pejus trebuie să aibă în vedere totalitatea obligațiilor stabilite în sarcina părții care a declarat calea de atac, și nu numai o parte dintre acestea, chiar și în ipoteza mai multor capete de cerere, dat fiind caracterul unitar al căii de atac în a cărei soluționare se ține cont de principiul consacrat de prevederile art. 481 C. proc. civ.

Recurenta a susținut agravarea situației în propria cale de atac doar prin prisma capătului de cerere accesoriu vizând penalitățile, însă, din motivul arătat anterior, nu poate fi ignorată împrejurarea că, prin decizia recurată, a fost diminuat cuantumul sumei datorate de pârâtă cu titlu de remunerații pentru comunicare publică de fonograme. Din calculul remunerațiilor a fost înlăturată taxa pe valoare adăugată, în aplicarea Deciziei nr. 48/19 iunie 2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în mecanismul de unificare jurisprudențială prevăzut de art. 520 C. proc. civ. În consecință, sentința a fost modificată și sub aspectul accesoriilor creanței principale, constând în penalități de întârziere.

În condițiile în care penalitățile urmează a fi calculate în raport de cuantumul diminuat al creanței principale și avându-se în vedere că data plății efective este un reper de timp incert ca producere, susținerile recurentei nu conțin vreun indiciu în sensul că suma de bani pe care o va achita pârâta cu titlu de remunerații și penalități de întârziere este mai mare de 21.829,47 RON, stabilită cu acest titlu în sarcina sa prin hotărârea primei instanțe.

Argumentul potrivit căruia penalitățile ar fi trebuit acordate până la aceeași dată ca cea avută în vedere de către tribunal, în absența unui apel declarat de către reclamantă, nu a fost formulat în contextul prevederilor art. 477 sau ale art. 478 C. proc. civ., referitoare la limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, respectiv la limitele învestirii instanței de judecată, ci a susținut tot principiul non reformatio in pejus.

Or, aplicarea acestui principiu nu impunea soluționarea apelului în modalitatea pretinsă de către recurentă, ci doar ca hotărârea apelată să nu fie reformată în defavoarea apelantului, fiind valabile considerentele expuse anterior, cu privire la totalitatea obligațiilor stabilite în sarcina pârâtei.

Pe de altă parte, argumentul potrivit căruia era necesară efectuarea unei noi expertize care să stabilească în mod concret cuantumul penalităților prin raportare la debitul principal fără TVA, prin aplicarea Deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, relevă invocarea propriei culpe de către recurentă.

La termenul de judecată din 1.11.2017, instanța de apel a respins solicitarea reclamantei de efectuare a unei noi expertize sau a unui supliment la raportul de expertiză întocmit în fața primei instanțe, pentru refacerea calculului penalităților, după invocarea din oficiu a motivului de ordine publică vizând creanța principală.

Din acest motiv, instanța nu a valorificat în vreun fel calculul penalităților întocmit de expert, ci s-a raportat la pretențiile reclamantei din cererea de chemare în judecată, prin care s-a solicitat actualizarea la zi a penalităților.

Pe lângă faptul că, dat fiind acest mod de soluționare a cererii accesorii- necontestat în recurs din perspectiva art. 477 sau 478 C. proc. civ., după cum s-a arătat anterior -, data efectuării expertizei în fața primei instanțe era lipsită de relevanță și nu putea fi luată în considerare, este de subliniat că, la termenul de judecată menționat, singurul acordat în cauză, apelanta-pârâtă nu s-a prezentat, astfel încât nu a propus vreo probă spre administrare și nici nu a făcut apărări pe proba solicitată de către intimată.

În conformitate cu prevederile art. 10 alin. (1) C. proc. civ., părțile au obligația de a îndeplini actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, respectiv să-și probeze pretențiile și apărările.

De asemenea, potrivit art. 254 alin. (6) C. proc. civ., părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii.

Pe acest temei, întrucât pârâta nu și-a îndeplinit obligația procesuală de a propune proba invocată în recurs și nu a făcut apărări pe proba solicitată de către intimată, lipsind la termenul de propunere a probelor în apel, este inadmisibilă critica referitoare la necesitatea administrării în apel a unei expertize.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte va înlătura primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată următoarele:

Recurenta a susținut în mod greșit că instanța de apel ar fi respins excepțiile având ca obiect lipsa calității de reprezentant a reclamantei și a calității procesuale active și, mai mult, că motivul respingerii este reprezentat de lipsa de interes în invocarea lor.

Aceste excepții au fost respinse de către prima instanță, la termenul de judecată din 14.10.2015, iar prin motivele de apel, pârâta a criticat această dispoziție a tribunalului.

Prin decizia recurată, a fost respinsă ca lipsită de interes critica formulată, așadar nu excepțiile procesuale, astfel cum pretinde recurenta.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de apel a reținut că reclamanta CREDIDAM este colector unic al remunerațiilor cuvenite artiștilor interpreți sau executanți pentru radiodifuzarea prestațiilor artistice în domeniul audiovizual, ceea ce îi conferă calitatea de a-i acționa în judecată pe utilizatori, chiar dacă gestiunea acestor drepturi este facultativă. În raport de dispozițiile art. 133 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, colectarea pentru titulari ce nu sunt membri ai CREDIDAM interesează exclusiv relația dintre organismele de gestiune colectivă din același domeniu de creație, nu și relația dintre organismul de gestiune colectivă și utilizator.

După cum reiese din considerentele deciziei de apel, a fost confirmată aprecierea primei instanțe potrivit căreia, pentru întrunirea calității procesuale active în acțiunea întemeiată pe raportul juridic dintre organismul de gestiune colectivă și utilizator, este suficientă calitatea acestui organism de colector unic în domeniul titularilor de drepturi.

Prin motivele de recurs, pârâta a arătat că înțelege să reitereze argumentele expuse în apel în susținerea celor două excepții, și că, în sinteză, instanța de apel a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 132

2

din Legea nr. 8/1996, prin aprecierea că nu era necesară dovedirea repertoriului gestionat.

Instanța de apel a analizat susținerea pârâtei referitoare la absența dreptului reclamantei de a colecta remunerația într-o anumită perioadă de timp din intervalul vizat de pretențiile în cauză și a respins-o motivat, constatând calitatea reclamantei de colector unic al remunerației cuvenite titularilor de drepturi. Recurenta nu a formulat critici concrete în raport de considerentele instanței de apel, astfel încât acest aspect nu face obiectul învestirii instanței de recurs.

Se constată că instanța de apel a apreciat în mod corect că prerogativa organismului de gestiune colectivă de colector al remunerației în domeniul titularilor de drepturi îi conferă calitate procesuală activă în acțiunea cu acest obiect formulată împotriva unui utilizator.

Calitatea de colector poate fi recunoscută doar organismelor de gestiune colectivă care îndeplinesc cerințele prevăzute de art. 126 din Legea nr. 8/1996 și care se referă, printre altele, la depunerea la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor a repertoriului de opere, interpretări și execuții artistice, fonograme și videograme, aparținând propriilor membri și pe care îl gestionează. Din moment ce dovedirea repertoriului protejat este o condiție chiar pentru recunoașterea calității de colector de către Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, această calitate, necontestată în recurs, este suficientă pentru întrunirea calității procesuale active, fără a fi necesară în acest sens dovedirea și în instanță a repertoriului gestionat.

Împrejurarea că, potrivit art. 123

2

alin. (2) din lege, în cazul gestiunii colective facultative, organismele de gestiune colectivă îi reprezintă numai pe titularii de drepturi care le-au acordat mandat, în limita repertoriului gestionat, este o chestiune de fond, în sensul că obligația utilizatorului de a achita remunerația către un anumit organism de gestiune colectivă corespunde repertoriului gestionat, care excedează chestiunii calității procesuale active.

De altfel, pârâta nu a formulat nici apărări de fond pe acest aspect și, mai mult, nu a criticat în apel aprecierea tribunalului din motivarea dispoziției de respingere a excepțiilor procesuale, potrivit căreia în cauză ar fi vorba despre o gestiune colectivă obligatorie, în cadrul căreia organismul de gestiune colectivă îi reprezintă, în virtutea legii, și pe titularii care nu i-au dat mandat, așadar dincolo de limitele repertoriului aparținând propriilor membri.

Față de considerentele expuse, urmează a fi înlăturat motivul de recurs vizând excepțiile procesuale respinse în primă instanță.

În ceea ce privește susținerea din recurs potrivit căreia reclamanta nu avea dreptul să colecteze nicio sumă de bani cu titlu de remunerație, se reține că nu a fost formulată în legătură cu calitatea procesuală activă, ci cu modalitatea de aplicare în speță a normelor de drept material, recurenta arătând că plățile efectuate de pârâtă altor organisme au fost efectuate cu bună-credință.

Or, această susținere, referitoare la modul de calcul al remunerației, nu se regăsește în motivele de apel, astfel încât este formulată omisso medio, direct în recurs și, ca atare, este inadmisibilă.

Cât privește criteriile de calcul al remunerației cuprinse în metodologia din anexa 1 a Deciziei ORDA nr. 399/2006, astfel cum a fost modificată prin Decizia ORDA nr. 189/2013, Înalta Curte constată că motivul de recurs pe acest aspect se bazează pe o lectură eronată a deciziei recurate și, totodată, pe susținerea greșită că Metodologia privind comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora ar conține criteriul numărul punctelor de lucru deținute de o entitate.

În considerentele deciziei de apel, nu se regăsește vreo asimilare a spațiilor cu diferite destinații din complexul hotelier al pârâtei cu puncte de lucru, referirea la spațiile deținute de către pârâtă fiind făcută prin raportare la Tabelul cuprinzând valoarea remunerațiilor cuvenite din utilizarea muzicii în regim ambiental.

Potrivit acestui tabel, prevăzut de metodologia menționată anterior, remunerația se calculează în funcție de destinația fiecărui spațiu în care se comunică public fonogramele în discuție, astfel încât deținerea mai multor spații cu destinații diferite de către același utilizator conduce la însumarea remunerațiilor cuvenite titularilor de drepturi. Metodologia nu face vreo referire la puncte de lucru, ci doar la spații în care are loc o comunicare publică de fonograme.

În consecință, va fi respins motivul de recurs pe acest aspect.

În ceea ce privește criticile referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 1350 alin. (3) C. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta a susținut că a fost nesocotită limitarea prevăzută de acest text de lege, de opțiune între cele două tipuri de răspundere civilă, atunci când cea contractuală este incidentă, ca în cazul de față, instanța de apel producând o răspundere mixtă în speță, deoarece a admis acțiunea pe temeiul răspunderii civile delictuale, dar a calculat prejudiciul prin raportare la răspunderea contractuală.

Aceste susțineri sunt nefondate.

După cum rezultă din considerentele deciziei recurate, soluția de admitere a pretențiilor reclamantei, inclusiv sub aspectul calculului prejudiciului, a fost motivată distinct pe răspunderea civilă delictuală, respectiv contractuală, în funcție de efectele convenției/licenței neexclusive încheiate în cauză.

Astfel, pentru perioada 4.06.2013 - 30.05.2014, s-a dat eficiență Convenției nr. 2975/4.06.2013, în timp ce pentru perioada anterioară, s-a considerat că răspunderea a fost antrenată delictual, fiind vorba despre o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, constând în comunicarea publică de fonograme fără consimțământul titularilor de drepturi. S-a arătat explicit că utilizatorul datorează remunerațiile chiar în lipsa autorizației/licenței neexclusive, pe temeiul Legii nr. 8/1996.

Raportarea la declarația pe proprie răspundere a reprezentantului pârâtei, chiar și pentru perioada anterioară convenției, a fost justificată prin valoarea probatorie a acestui înscris, în vederea stabilirii situației de fapt și a săvârșirii de către pârâtă a faptei ilicite menționate.

Cât privește calcularea prejudiciului, se reține că instanța de apel a arătat că, atunci când nu se dă eficiență convenției, sunt incidente dispozițiile art. 123, 130, 139 din Legea nr. 8/1996. Acest considerent, chiar dacă a fost expus generic, cu referire la izvorul obligației pârâtei, este suficient pentru identificarea temeiului juridic al despăgubirilor acordate ca urmare a faptei ilicite, anume dispozițiile art. 139 din Legea nr. 8/1996.

Art. 139 din lege consacră în mod explicit îndreptățirea titularilor de a solicita instanțelor de judecată recunoașterea drepturilor lor și constatarea încălcării acestora, precum și de a pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat. De asemenea, norma prevede criteriile de calcul al prejudiciului sau acordarea unei anumite sume forfetare cu titlu de despăgubiri, dacă aceste criterii nu pot fi aplicate (art. 139 alin. (2)).

Elementele pe baza cărora se poate stabili întinderea reparației sunt aceleași ca în dreptul comun, anume câștigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor, regăsite în art. 1385 C. civ., criteriile de calcul al prejudiciului fiind prevăzute exemplificativ (caracter indicat prin termenii folosiți "cum ar fi", "în special").

Astfel conturată, norma în discuție reflectă o aplicație particulară, în privința faptelor de încălcare a drepturilor patrimoniale de autor sau conexe, a răspunderii civile delictuale consacrate de C. civ., conținând aceeași regulă privind repararea integrală a prejudiciului.

Prin urmare, pe temeiul art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 pot fi acordate și daune moratorii pentru neplata obligației bănești la scadență, constând în penalități de întârziere, de natura celor prevăzute de art. 1535 alin. (1) C. civ.

Se constată, în speță, că instanța de apel, pentru perioada anterioară convenției încheiate de părți, a acordat penalitățile de întârziere nu pe temeiul convenției înseși, ci al dispozițiilor Legii nr. 8/1996. Raportarea la aceeași întindere a penalităților ca cea prevăzută în convenție s-a făcut în scopul respectării principiului disponibilității, fără ca aceste aspecte să poată fi cenzurate de către instanța de recurs, în absența unei învestiri în acest sens prin motivele de recurs.

Cât privește facturile pro forma emise de către reclamantă și în legătură cu care recurenta a arătat că nu respectă exigențele fiscal-contabile pentru a fi înregistrate în contabilitate și, implicit, pentru a fi opozabile, se constată că susținerile recurentei pe acest aspect nu reprezintă critici de nelegalitate, în condițiile în care nu se raportează la considerentele din decizia recurată, fiind o reiterare a propriilor apărări în fața instanțelor de fond.

Astfel, instanța de apel a arătat că obligația de plată a remunerațiilor pentru utilizarea fonogramelor sau a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual își are izvorul în Legea nr. 8/1996, ceea ce înseamnă că nu a dat eficiență respectivelor facturi, ci s-a raportat la prevederile legale incidente, referitoare la răspunderea civilă delictuală, inclusiv în ceea ce privește calcularea prejudiciului, după cum s-a arătat prin considerentele anterioare.

Drept urmare, susținerile pe acest aspect din motivele de recurs vor fi înlăturate și, față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite în principiu recursul.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. împotriva Deciziei nr. 1066A din 22 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 octombrie 2018.

Procesat de GGC - NN