ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1466/2015

Asupra conflictului negativ de

competență, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 02 iulie 2014,

reclamantul C.R.E.D.I.D.A.M. a chemat în judecată pe pârâta SC C.T.H.M. SRL,

solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 5.885,04 lei (cu T.V.A.

inclus), reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți

pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora, precum

și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01 iulie 2012

- 31 martie 2014 și la plata penalităților de întârziere în cuantum de 2.181

lei, actualizate la zi. Prin sentința nr. 1615 din 02 decembrie 2014,

Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția necompetentei

sale materiale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea

Judecătoriei Brașov, reținând că, în raport de prevederile art. 94 lit. j),

art. 125 C. proc. civ. și art. 132 din același cod, această instanță este

competentă să soluționeze cauza.

Judecătoria Brașov, prin sentința

civilă nr. 4352 din 23 aprilie 2015, a admis excepția necompetenței materiale,

invocată de reclamantă, și a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribimalidui București.

Constatând ivit conflictul negativ de

competență, în temeiul dispozițiilor art. 134 și 135 alin. (1) din C. proc.

civ., această instanță a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În considerentele acestei sentințe,

s-a reținut că potrivit art. 94 pct. 1 lit. j) din Noul C. proc. civ.,

judecătoriile judecă: orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până

la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau

neprofesioniști. Conform art. 95 pct. 1 din Noul C. proc. civ., tribunalul

judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în

competența altor instanțe. în raport de prevederile care reglementează

competența altor instanțe, tribunalul judecă în prima instanță cererile în

materia drepturiior de proprietate intelectuală, întrucât prin legile speciale

în materie nu se stabilește altfel. Actul normativ în materie, anume Legea nr. 8/1996

privind dreptul de autor și drepturile conexe, se referă generic la instanțele

judecătorești competente a soluționa litigiile cu privire ia drepturile

specifice recunoscute, cu excepția anumitor cazuri, strict prevăzute, pentru

care indică o anumită instanță competentă. O astfel de formulare conduce la

concluzia că toate celelalte cereri vizând drepturile recunoscute de această

lege sunt de competența tribunalelor.

S-a reținut că reclamantul a invocat

nerespectarea de către pârâtă a mai multor obligații legale în materia

dreptului de autor, aspect care atrage antrenarea în sarcina pârâtei a

răspunderii civile delictuale.

În ceea ce privește competența

teritorială, Judecătoria Brașov a reținut că art. 113 alin. (1) pct. 9 Noul C.

proc. civ. consacră o competență teritorială alternativă dispunând că „în afară

de instanțele prevăzute la art. 107-112 Noul C. proc. civ., mai sunt competente

(...) instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a

produs prejudiciul, pentru cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o

asemenea faptă", iar potrivit art. 116 Noul C. proc. civ., reclamantul are

alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

S-a reținut că în cauză, prima

instanță sesizată de reclamant, Tribunalul București, este instanța locului

producerii prejudiciului, întrucât pentru fapta ilicită reclamată se impută un

prejudiciu constând în drepturi reprezentând remunerație datorată artiștilor

interpreți sau executanți pentru radiodifuzarea de către pârâtă a fonogramelor

de comerț și publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum

și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, a căror plată trebuie

făcută în contul reclamantei.

De asemenea, potrivit pct. 7 din

autorizațiile/licențe neexclusive din 24 noiembrie 2009 (filele 24, 25 dosar

Tribunalul București), părțile au înțeles să insereze o clauză atributivă de

competență, prin care au convenit ca toate neînțelegerile dintre părți să fie

rezolvate pe cale amiabilă, iar soluționarea oricăror litigii să se facă de

către instanța de judecată competentă din București.

Cu privire la conflictul negativ de

competența, cu a cărui judecata a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2

raportat la art 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Cu toate că instanțele de judecată

aflate în conflict negativ de competență s-au dezînvestit reciproc în

considerarea necompetenței materiale, au verificat și au stabilit și competența

teritorială de soluționare a cauzei, astfel încât, prin prezentul regulator de

competență, urmează a se reține considerente și pe acest aspect.

În ceea ce privește competența ratione

materiae de soluționare a cauzei, se reține că litigiul de față are ca obiect

plata sumei de 5.885,04 lei, reprezentând remunemție datorată artiștilor

interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate

în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum și a prestațiilor

artistice din domeniul audiovizual.

Acest litigiu are natura unui litigiu

în materia proprietății intelectuale, întrucât izvorăște din pretinsa încălcare

a unor drepturi conexe dreptului de autor, așadar, a unor drepturi de

proprietate intelectuală reglementate de legea specială privind dreptul de

autor și drepturile conexe, respectiv Legea nr. 8/1996.

De asemenea se reține că este vorba

despre o cerere evaluabilă în bani, față de caracterul patrimonial al dreptului

subiectiv dedus judecății, iar acesta nu a fost infirmat de nîciuna dintre

instanțele care și-au declinat competența reciproc.

Spre deosebire de reglementarea

anterioară, Noul C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, în vigoare din

data de 15 februarie 2013, nu prevede eompetența tribunalului de soluționare în

primă instanță a litigiilor în materia proprietății intelectuale.

Pe de altă parte, potrivit art. 94 pct

1 lit. j) C. proc. civ., orice alte cereri evaluabile în bani (tn afara celor

de la lit. a) - i), după caz), în valoare de până la 200.000 lei, sunt de

competența judecătoriei, ceea ce ar însemna că, dacă s-ar aplica în speță

criteriu! valoric, judecătoria ar fi instanța competentă să soluționeze cererea

de față.

Competența de primă instanță în

materia proprietății intelectuale aparține tribunalului, ca instanță de drept

comun, indiferent de valoarea obiectului cererii, pentru considerentele ce vor

fi expuse.

După cum rezultă din expunerea de

motive a proiectului legii privind Noul C. proc. civ., prin adoptarea noii

reglementări s-a intenționat reașezarea competenței materiale, astfel încât să

conducă atât la apropierea justiției de cetățean, cât și la o justiție

previzibilă prin unitatea soluțiilor jurisprudențiaie. în acest context, s-a

avut în vedere ca judecătoria să judece cauzele de valoare mică și/sau de

complexitate redusă, dar de o mare frecvență în practică.

Față de intenția legiuitorului

exprimată în motivele care au justificat crearea unui nou cadru legislativ în

materia procesului civil, rezultă că enumerarea expresă din art. 94 a

materiilor care atrag competența judecătoriei vizează cauzele civile stricto

sensu, respectiv cele reglementate de C. civ., dovadă în acest sens fiind

materiile indicate la pct. 1 lit. a) - i), care, într-adevăr, sunt susceptibile

de a fi considerate ca fiind frecvente în practică și având un grad redus de

complexitate.

Nu au fost avute în vedere acele

materii care, fără a fi propriu - zis civile, sunt reglementate, de regulă,

prin legi speciale, ale căror dispoziții se completează cu legislația civilă

și/sau procesual civilă. Este vorba despre acele materii în care se pot

înființa secții specializate sau complete specializate în cadrul secțiilor

civile, în temeiul art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în

aplicare a Noul C. proc. civ., coroborat cu normele din Regulamentul de ordine

interioară ai instanțelor judecătorești, incidente în funcție de gradul

instanței.

În privința acestor materii, nu se

poate vorbi despre o frecvență în practică a cauzelor comparabilă cu cea a

cererilor enumerate în art. 94, presupunând, de asemenea, un grad de

complexitate mai ridicat decât al acelor cereri, ceea ce face ca valoarea

obiectului cererii să nu fie esențială în determinarea competenței de

soluționare în primă instanță.

Materia proprietății Intelectuale se

încadrează în categoria celor care nu pot fi considerate ca fiind atribuite

prin lege în competența judecătoriei, întrunind exigențele arătate anterior,

motiv pentru care litigiile în această materie sunt de competența de primă

instanță a tribunalului, în aplicarea art. 95 C. proc. civ.

Art. 95 pct. 1, care prevede că

tribunalele judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege

în competența altor instanțe, consacră plenitudinea de competență a

tribunalului pentru judecata în fond în primă instanță, astfel cum rezultă și

din expunerea de motive a proiectului legii privind Noul C. proc. civ.

În atare context, art. 94 - ce enumera

expres, însă neexhaustiv, cererile date în competența judecătoriei -,

reprezintă o normă de excepție de ia regula instituită prin art. 95 pct. 1, în

sensul că ceea ce nu intră în competențele atribuite judecătoriei este de

competența tribunalului, ca instanță de drept comun.

Dat fiind că litigiile în materia

proprietății intelectuale nu se încadrează printre cele enumerate în art. 94

pct. 15 nici măcar la lit. j), pentru considerentele expuse anterior, rezultă

că sunt de competența în prima instanță a tribunalului.

În ceea ce privește competența

teritorială, se reține că reclamantul C.R.E.D.I.D.A.M. a invocat nerespectarea

de către pârâtă a mai multor obligații legale în materia drepturilor conexe

dreptului de autor, ceea ce atrage antrenarea în sarcina sa a răspunderii

civile delictuale.

Art. 113 alin. (1) pct. 9 Noul C.

proc. civ. consacră o competență teritorială alternativă în materia răspunderii

civile delictuale, prevăzând că „în afară de instanțele prevăzute la art.

107-112 din Noul C. proc. civ., mai sunt competente: (...) instanța în a cărei

circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru

cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o asemenea faptă."

Potrivit art, 116 din cod, reclamantul

are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

În vederea îndeplinirii obligațiilor

legale decurgând din valorificarea drepturilor aparținând membrilor

C.R.E.D.I.D.A.M., au fost emise autorizațiile/licențe neexclusive din 24

noiembrie 2009, pentru utilizarea fonogramelor publicate în scop comercial ori

a reproducerilor de pe acestea, respectiv pentru utilizarea prestațiilor

artistice din domeniul audiovizual (file 24-25 dosar Tribunalul București).

La art. 7 din fiecare dintre aceste

autorizații se prevede că „Orice neînțelegere intervenită în interpretarea și

executarea prezentei autorizații va fi soluționată pe cale amiabilă. în caz

contrar, soluționarea oricăror litigii cu privire la interpretarea și executarea

prezentei autorizații, precum și cu privire la respectarea dispozițiilor Legii

nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și

completările ulterioare, se face de către instanța de judecată competentă din

București".

Cu toate că respectivele convenții nu

reprezintă însăși cauza cererii de chemare în judecată, fiind vorba despre

obligații izvorâte din lege, convențiile produc efecte din perspectiva

stabilirii instanței competente, întrucât clauza menționată anterior are

valoarea unei alegeri de competență în privința oricăror litigii întemeiate pe

dispozițiile Legii nr. 8/1996.

În conformitate cu prevederile art.

126 alin. (1) Noul C. proc. civ., „Părțile pot conveni în scris sau, în cazul

litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele

privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie

judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente

teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este

exclusivă."

Întrucât competența de soluționare a

litigiului de față nu este una exclusivă, ci alternativă, iar litigiul vizează

drepturi de creanță, clauza atributivă de competență stipulată de către părți

la art. 7 din convenții produce efecte în cauză, în sensul prorogării voluntare

de competență în favoarea instanței sesizate, alta decât instanțele la care se

referă art. 107 și art. 113 alin. (1) pct. 9 Noul C. proc. civ.

Față de considerentele expuse, Înalta

Curte constată că în cauză competența de soluționare revine Tribunalului

București, sens în care va dispune.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

29 mai 2015.