ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1466/2015

Asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 02 iulie 2014, reclamantul C.R.E.D.I.D.A.M. a chemat în judecată pe pârâta SC C.T.H.M. SRL, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 5.885,04 lei (cu T.V.A. inclus), reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora, precum și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01 iulie 2012 - 31 martie 2014 și la plata penalităților de întârziere în cuantum de 2.181 lei, actualizate la zi. Prin sentința nr. 1615 din 02 decembrie 2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția necompetentei sale materiale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Brașov, reținând că, în raport de prevederile art. 94 lit. j), art. 125 C. proc.

civ. și art. 132 din același cod, această instanță este competentă să soluționeze cauza. Judecătoria Brașov, prin sentința civilă nr. 4352 din 23 aprilie 2015, a admis excepția necompetenței materiale, invocată de reclamantă, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribimalidui București. Constatând ivit conflictul negativ de competență, în temeiul dispozițiilor art. 134 și 135 alin. (1) din C. proc. civ., această instanță a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție. În considerentele acestei sentințe, s-a reținut că potrivit art. 94 pct. 1 lit. j) din Noul C. proc. civ., judecătoriile judecă: orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști.

Conform art. 95 pct. 1 din Noul C. proc. civ., tribunalul judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe. în raport de prevederile care reglementează competența altor instanțe, tribunalul judecă în prima instanță cererile în materia drepturiior de proprietate intelectuală, întrucât prin legile speciale în materie nu se stabilește altfel. Actul normativ în materie, anume Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, se referă generic la instanțele judecătorești competente a soluționa litigiile cu privire ia drepturile specifice recunoscute, cu excepția anumitor cazuri, strict prevăzute, pentru care indică o anumită instanță competentă.

O astfel de formulare conduce la concluzia că toate celelalte cereri vizând drepturile recunoscute de această lege sunt de competența tribunalelor. S-a reținut că reclamantul a invocat nerespectarea de către pârâtă a mai multor obligații legale în materia dreptului de autor, aspect care atrage antrenarea în sarcina pârâtei a răspunderii civile delictuale. În ceea ce privește competența teritorială, Judecătoria Brașov a reținut că art. 113 alin. (1) pct. 9 Noul C. proc. civ. consacră o competență teritorială alternativă dispunând că „în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112 Noul C. proc. civ., mai sunt competente (...) instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o asemenea faptă", iar potrivit art. 116 Noul C. proc.

civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente. S-a reținut că în cauză, prima instanță sesizată de reclamant, Tribunalul București, este instanța locului producerii prejudiciului, întrucât pentru fapta ilicită reclamată se impută un prejudiciu constând în drepturi reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru radiodifuzarea de către pârâtă a fonogramelor de comerț și publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, a căror plată trebuie făcută în contul reclamantei.

De asemenea, potrivit pct. 7 din autorizațiile/licențe neexclusive din 24 noiembrie 2009 (filele 24, 25 dosar Tribunalul București), părțile au înțeles să insereze o clauză atributivă de competență, prin care au convenit ca toate neînțelegerile dintre părți să fie rezolvate pe cale amiabilă, iar soluționarea oricăror litigii să se facă de către instanța de judecată competentă din București. Cu privire la conflictul negativ de competența, cu a cărui judecata a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Cu toate că instanțele de judecată aflate în conflict negativ de competență s-au dezînvestit reciproc în considerarea necompetenței materiale, au verificat și au stabilit și competența teritorială de soluționare a cauzei, astfel încât, prin prezentul regulator de competență, urmează a se reține considerente și pe acest aspect.

În ceea ce privește competența ratione materiae de soluționare a cauzei, se reține că litigiul de față are ca obiect plata sumei de 5.885,04 lei, reprezentând remunemție datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual. Acest litigiu are natura unui litigiu în materia proprietății intelectuale, întrucât izvorăște din pretinsa încălcare a unor drepturi conexe dreptului de autor, așadar, a unor drepturi de proprietate intelectuală reglementate de legea specială privind dreptul de autor și drepturile conexe, respectiv Legea nr. 8/1996. De asemenea se reține că este vorba despre o cerere evaluabilă în bani, față de caracterul patrimonial al dreptului subiectiv dedus judecății, iar acesta nu a fost infirmat de nîciuna dintre instanțele care și-au declinat competența reciproc.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, Noul C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, în vigoare din data de 15 februarie 2013, nu prevede eompetența tribunalului de soluționare în primă instanță a litigiilor în materia proprietății intelectuale. Pe de altă parte, potrivit art. 94 pct 1 lit. j) C. proc. civ., orice alte cereri evaluabile în bani (tn afara celor de la lit. a) - i), după caz), în valoare de până la 200.000 lei, sunt de competența judecătoriei, ceea ce ar însemna că, dacă s-ar aplica în speță criteriu! valoric, judecătoria ar fi instanța competentă să soluționeze cererea de față. Competența de primă instanță în materia proprietății intelectuale aparține tribunalului, ca instanță de drept comun, indiferent de valoarea obiectului cererii, pentru considerentele ce vor fi expuse.

După cum rezultă din expunerea de motive a proiectului legii privind Noul C. proc. civ., prin adoptarea noii reglementări s-a intenționat reașezarea competenței materiale, astfel încât să conducă atât la apropierea justiției de cetățean, cât și la o justiție previzibilă prin unitatea soluțiilor jurisprudențiaie. în acest context, s-a avut în vedere ca judecătoria să judece cauzele de valoare mică și/sau de complexitate redusă, dar de o mare frecvență în practică. Față de intenția legiuitorului exprimată în motivele care au justificat crearea unui nou cadru legislativ în materia procesului civil, rezultă că enumerarea expresă din art. 94 a materiilor care atrag competența judecătoriei vizează cauzele civile stricto sensu, respectiv cele reglementate de C. civ., dovadă în acest sens fiind materiile indicate la pct. 1 lit. a) - i), care, într-adevăr, sunt susceptibile de a fi considerate ca fiind frecvente în practică și având un grad redus de complexitate.

Nu au fost avute în vedere acele materii care, fără a fi propriu - zis civile, sunt reglementate, de regulă, prin legi speciale, ale căror dispoziții se completează cu legislația civilă și/sau procesual civilă. Este vorba despre acele materii în care se pot înființa secții specializate sau complete specializate în cadrul secțiilor civile, în temeiul art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noul C. proc. civ., coroborat cu normele din Regulamentul de ordine interioară ai instanțelor judecătorești, incidente în funcție de gradul instanței. În privința acestor materii, nu se poate vorbi despre o frecvență în practică a cauzelor comparabilă cu cea a cererilor enumerate în art. 94, presupunând, de asemenea, un grad de complexitate mai ridicat decât al acelor cereri, ceea ce face ca valoarea obiectului cererii să nu fie esențială în determinarea competenței de soluționare în primă instanță.

Materia proprietății Intelectuale se încadrează în categoria celor care nu pot fi considerate ca fiind atribuite prin lege în competența judecătoriei, întrunind exigențele arătate anterior, motiv pentru care litigiile în această materie sunt de competența de primă instanță a tribunalului, în aplicarea art. 95 C. proc. civ. Art. 95 pct. 1, care prevede că tribunalele judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, consacră plenitudinea de competență a tribunalului pentru judecata în fond în primă instanță, astfel cum rezultă și din expunerea de motive a proiectului legii privind Noul C. proc. civ. În atare context, art. 94 - ce enumera expres, însă neexhaustiv, cererile date în competența judecătoriei -, reprezintă o normă de excepție de ia regula instituită prin art. 95 pct. 1, în sensul că ceea ce nu intră în competențele atribuite judecătoriei este de competența tribunalului, ca instanță de drept comun.

Dat fiind că litigiile în materia proprietății intelectuale nu se încadrează printre cele enumerate în art. 94 pct. 15 nici măcar la lit. j), pentru considerentele expuse anterior, rezultă că sunt de competența în prima instanță a tribunalului. În ceea ce privește competența teritorială, se reține că reclamantul C.R.E.D.I.D.A.M. a invocat nerespectarea de către pârâtă a mai multor obligații legale în materia drepturilor conexe dreptului de autor, ceea ce atrage antrenarea în sarcina sa a răspunderii civile delictuale. Art. 113 alin. (1) pct. 9 Noul C. proc. civ. consacră o competență teritorială alternativă în materia răspunderii civile delictuale, prevăzând că „în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112 din Noul C. proc.

civ., mai sunt competente: (...) instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o asemenea faptă." Potrivit art, 116 din cod, reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente. În vederea îndeplinirii obligațiilor legale decurgând din valorificarea drepturilor aparținând membrilor C.R.E.D.I.D.A.M., au fost emise autorizațiile/licențe neexclusive din 24 noiembrie 2009, pentru utilizarea fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor de pe acestea, respectiv pentru utilizarea prestațiilor artistice din domeniul audiovizual (file 24-25 dosar Tribunalul București). La art. 7 din fiecare dintre aceste autorizații se prevede că „Orice neînțelegere intervenită în interpretarea și executarea prezentei autorizații va fi soluționată pe cale amiabilă.

în caz contrar, soluționarea oricăror litigii cu privire la interpretarea și executarea prezentei autorizații, precum și cu privire la respectarea dispozițiilor Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare, se face de către instanța de judecată competentă din București". Cu toate că respectivele convenții nu reprezintă însăși cauza cererii de chemare în judecată, fiind vorba despre obligații izvorâte din lege, convențiile produc efecte din perspectiva stabilirii instanței competente, întrucât clauza menționată anterior are valoarea unei alegeri de competență în privința oricăror litigii întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 8/1996.

În conformitate cu prevederile art. 126 alin. (1) Noul C. proc. civ., „Părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă." Întrucât competența de soluționare a litigiului de față nu este una exclusivă, ci alternativă, iar litigiul vizează drepturi de creanță, clauza atributivă de competență stipulată de către părți la art. 7 din convenții produce efecte în cauză, în sensul prorogării voluntare de competență în favoarea instanței sesizate, alta decât instanțele la care se referă art. 107 și art. 113 alin. (1) pct. 9 Noul C. proc.

civ. Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că în cauză competența de soluționare revine Tribunalului București, sens în care va dispune.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a III-a civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 mai 2015.