ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 937/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 937/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra conflictului de competență de

față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București sub nr.

24931/3/2013 la data de 16 iulie 2013, reclamantul - C.R.E.D.I.D.A.M. a chemat

în judecată pe pârâta SC W. SA, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța

să se dispună:

- obligarea pârâtei la plata sumei de

6.845,54 lei, cu T.V.A. inclus, reprezentând remunerație datorată artiștilor

interpreți sau executanți pentru radiodifuzarea de către postul de televiziune

a fonogramelor de comerț și publicate în scop comercial sau a reproducerilor

acestora, precum și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în

perioada 01 iulie 2007 - 30 septembrie 2010;

- obligarea pârâtei la plata unei sume

de 3.219,59 lei, cu T.V.A. inclus, reprezentând remunerație datorată artiștilor

interpreți sau executanți pentru radiodifuzarea prin intermediul postului de

televiziune a fonogramelor de comerț sau a reproducerilor acestora, precum și a

prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01 iulie 2008 -30

iunie 2001;

- obligarea pârâtei la plata unei sume

estimate de 200.000 lei, cu T.V.A. inclus, reprezentând remunerație datorată

artiștilor interpreți sau executanți pentru radiodifuzarea de către postul de

televiziune a fonogramelor de comerț sau a reproducerilor acestora, precum și a

prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01 iulie 2010-30

iunie 2013, urmând ca suma reală să fie stabilită prin expertiză contabilă.

- obligarea pârâtei la plata sumei

estimate de 50.000 lei reprezentând penalitățile de întârziere aferente

remunerațiilor datorate, urmând ca suma reală să fie stabilită prin expertiză

contabilă ;

- obligarea pârâtei să pună la

dispoziția C.R.E.D.I.D.A.M. lista completă a fonogramelor utilizate în

serviciile de programe și lista tuturor prestațiilor transmise în emisiuni

pentru perioada 01 aprilie 2007-30 septembrie 2008 (postul de televiziune) și

pentru perioada 01 ianuarie 2012-30 iunie 2013 (pentru postul de televiziune);

- obligarea pârâtei la cheltuieli de

judecată.

În drept, au fost invocate

dispozițiile Legii nr. 8/1996, art. 1349 și art. 1381 din noul C. civ.

Prin sentința civilă nr. 162 din 06

februarie 2014, Tribunalul București a admis excepția necompetenței sale

materiale și teritoriale și a declinat competența soluționării cauzei în

favoarea Judecătoriei Ploiești, reținând că în raport de prevederile art. 94

lit. j), art, 107 și art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., această instanță

este competentă material și teritorial să soluționeze cauza.

Primindu-se dosarul la Judecătoria

Ploiești, acesta a fost înregistrat sub același număr unic, la data de 26

martie 2014.

La data de 24.10,2014, reclamantul a

invocat excepția de necompetență materială și teritorială a Judecătoriei

Ploiești în soluționarea cauzei, apreciind că tribunalul este instanță de drept

comun, având plenitudine de competență pentru judecata în primă instanță, iar

din punct de vedere teritorial s-a apreciat că Tribunalul București este

instanța competentă, aceasta fiind și instanța aleasă de reclamant în virtutea

principiului disponibilității părților.

Prin sentința civilă nr. 14415 din 24

octombrie 2014, Judecătoria Ploiești a admis excepția necompetenței materiale

și a declinat competența în favoarea Tribunalului Prahova.

În considerentele acestei sentințe s-a

reținut că potrivit art. 94 pct. 1 lit. j) din noul C. proc. civ.,

judecătoriile judecă: orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până

la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau

neprofesioniști. Conform art. 95 pct. 1 din noul C. proc. civ., tribunalul

judecă în primă instanță, toate cererile care nu sunt date prin lege în

competența altor instanțe. în raport de prevederile care reglementează

competența altor instanțe, tribunalul judecă în primă instanță, cererile în

materia drepturilor de proprietate intelectuală, întrucât prin legile speciale

în materie nu se stabilește altfel. Actul normativ în materie, anume Legea nr. 8/1996

privind dreptul de autor și drepturile conexe, se referă generic la instanțele

judecătorești competente a soluționa litigiile cu privire la drepturile

specifice recunoscute, cu excepția anumitor cazuri, strict prevăzute, pentru

care indică o anumită instanță competentă. O astfel de formulare conduce la

concluzia că toate celelalte cereri vizând drepturile recunoscute de această

lege sunt de competența tribunalelor.

Cauza a fost înregistrată pe rolul

Tribunalului Prahova la data de 28 ianuarie 2015, sub același număr unic de

Dosar nr. 24931/3/2013.

La data de 23 februarie 2015, raportat

la temeiurile de drept invocate în cuprinsul acțiunii, reclamantul a invocat

excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Prahova.

Prin sentința civilă nr. 101 din 29

ianuarie 2015, Tribunalul Prahova, secția I civilă, a admis excepția

necompetenței teritoriale și a declinat competența în favoarea Tribunalului

București.

Pentru a se pronunța astfel,

Tribunalul Prahova a avut în vedere următoarele considerente:

Pe calea prezentului demers judiciar,

reclamantul a invocat nerespectarea de către pârâtă a mai multor obligații

legale în materia dreptului de autor, aspect care atrage antrenarea în sarcina

pârâtei a răspunderii civile delictuale.

În aplicarea dispozițiilor procedurale

privind competența teritorială, raportat la prevederile noului C. proc. civ.

aplicabil cauzei, față de data formulării cererii de chemare în judecată,

ulterioară datei de 15 februarie 2013 (respectiv 16 iulie 2013) și de

prevederile art. 24, 25 din același Cod, s-a reținut că, în afara regulii

generale înscrise în art. 107 (instanța de la domiciliul, sediul pârâtului)

este prevăzută și o competență alternativă, prin art. 113.

Așadar, în materia răspunderii civile

delictuale sunt competente din punct de vedere teritorial mai multe instanțe,

alegerea între acestea revenind reclamantului potrivit art. 116 din C. proc.

civ.

Tribunalul București, respectiv prima

instanță sesizată de către reclamant, este instanța competentă teritorial în

temeiul art. 113 pct. 9 din noul C. proc. civ., întrucât este instanța atât de

ia locul săvârșirii faptei pretins ilicite, cât și de îa locul producerii prejudiciului.

Art. 113 alin. (1) pct. 9 din noul C.

proc. civ. consacră o competență teritorială alternativă dispunând că „în afară

de instanțele prevăzute la art. 107-112 din noul C. proc. civ., mai sunt

competente;. instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau

s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o

asemenea faptă."

Potrivit art. 116 din noul C. proc.

civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Prin urmare, în cauză, prima instanță

sesizată de reclamant, Tribunalul București, este instanța locului producerii

prejudiciului, întrucât pentru fapta ilicită reclamată se impută un prejudiciu

constând în drepturi reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți

sau executanți pentru radiodifuzarea de către postul de televiziune a

fonogramelor de comerț și publicate în scop comercial sau a reproducerilor

acestora, precum și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, a căror

plată trebuie făcută în contul reclamantei, aspecte ce rezultă din înscrisurile

intitulate „Autorizație/Licență exclusivă" încheiate între părțile

litigante și potrivit cu care, în aplicarea și respectarea dispozițiilor Legii

nr. 8/1996, acestea au ales ca și instanță în soluționarea eventualelor

litigii, instanța competentă din București (art. VI litigii).

În consecință, Tribunalul București

este instanța competentă teritorial în temeiul art. 113 pct. 9 din noul C.

proc. civ., întrucât este instanța atât de la locul săvârșirii faptei pretins

ilicite, cât și de la locul producerii prejudiciului, fiind de altfel prima

instanță sesizată de către reclamant conform principiului disponibilității.

În consecință, prin prisma

considerentelor mai sus menționate și având în vedere dispozițiile art. 130 C.

proc. civ., Tribunalul Prahova a admis excepția necompetenței teritoriale a

Tribunalului Prahova, invocată de reclamant în ședința publică din data de 23

februarie 2015, cu consecința declinării competenței de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului București.

Cu privire la conflictul negativ de

competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2

raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Instanțele de judecată aflate în

conflict negativ de competență s-au dezînvestit succesiv, atât în considerarea

necompetenței teritoriale de soluționare a cauzei, cât și prin verificarea și

stabilirea competenței materiale, astfel încât, prin prezentul regulator de

competentă, urmează a se reține considerente pe ambele aspecte.

În ceea ce privește competența ratione

materîae de soluționare a cauzei, se reține că litigiul de față are ca obiect

trei capete de cerere principale referitoare plata sumelor de 6.845,54 lei,

3.219,59 lei și respectiv 200.000 lei, reprezentând remunerație datorată

artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor

publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum și a

prestațiilor artistice din domeniul audiovizual.

Acest litigiu are natura unui litigiu

în materia proprietății intelectuale, întrucât izvorăște din pretinsa încălcare

a unor drepturi conexe dreptului de autor, așadar, a unor drepturi de

proprietate intelectuală reglementate de legea specială privind dreptul de

autor și drepturile conexe, respectiv Legea nr. 8/1996.

De asemenea, se reține că este vorba

despre o cerere evaluabilă în bani, față de caracterul patrimonial al dreptului

subiectiv dedus judecății, iar acesta nu a fost infirmat de niciuna dintre

instanțele care și-au declinat competența reciproc.

Spre deosebire de reglementarea

anterioară, noul C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, în vigoare din

data de 15 februarie 013, nu prevede competența tribunalului de soluționare în

primă instanță a litigiilor în materia proprietății intelectuale.

Pe de altă parte, potrivit art. 94

pct. 1 lit. j) C. proc. civ., devenit lit. k) după republicarea codului, orice

alte cereri evaluabile în bani (în afara celor de la lit a) - j), după caz), în

valoare de până la 200.000 lei, sunt de competența judecătoriei, ceea ce ar

însemna că, dacă s-ar aplica în speță criteriul valoric, judecătoria ar fi

instanța competentă să soluționeze cererea de față.

Competența de primă instanță în

materia proprietății intelectuale aparține tribunalului, ca instanță de drept

comun, indiferent de valoarea obiectului cererii.

După cum rezultă din expunerea de

motive a proiectului legii privind noul C. proc. civ., prin adoptarea noii

reglementări s-a intenționat reașezarea competenței materiale, astfel încât să

conducă atât la apropierea justiției de cetățean, cât și la o justiție

previzibilă prin unitatea soluțiilor jurisprudențiale. în acest context, s-a

avut în vedere ca judecătoria să judece cauzele de valoare mică și/sau de

complexitate redusă, dar de o mare frecvență în practică.

Față de intenția legiuitorului

exprimată în motivele care au justificat crearea unui nou cadru legislativ în

materia procesului civil, rezultă că enumerarea expresă din ari 94 a materiilor

care atrag competența judecătoriei vizează cauzele civile stricto sensu,

respectiv cele reglementate de Codul civil, dovadă în acest sens fiind

materiile indicate la pct. 1 lit. a) - j) (după republicare), care,

într-adevăr, sunt susceptibile de a fi considerate ca fund frecvente în

practică și având un grad redus de complexitate.

Nu au fost avute în vedere acele

materii care, iară a fi propriu - zis civile, sunt reglementate, de regulă,

prin legi speciale, ale căror dispoziții se completează cu legislația civilă

și/sau procesual civilă. Este vorba despre acele materii în care se pot

înființa secții specializate sau complete specializate în cadrul secțiilor

civile, în temeiul art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în

aplicare a noului C. proc. civ., coroborat cu normele din Regulamentul de

ordine interioară al instanțelor judecătorești, incidente în funcție de gradul

instanței,

În privința acestor materii, nu se

poate vorbi despre o frecvență în practică a cauzelor comparabilă cu cea a

cererilor enumerate în att. 94, presupunând, de asemenea, un grad de

complexitate mai ridicat decât al acelor cereri, ceea ce face ca valoarea

obiectului cererii să nu fie esențială în determinarea competenței de

soluționare în primă instanță.

Materia proprietății intelectuale se

încadrează în categoria celor care nu pot fi considerate ca fiind atribuite

prin lege în competența judecătoriei, întrunind exigențele arătate anterior,

motiv pentru care litigiile în această materie sunt de competența de primă

instanță a tribunalului, în aplicarea art. 95 C. proc. civ.

Art. 95 pct. 1, care prevede că

tribunalele judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege

în competența altor instanțe, consacră plenitudinea de competență a

tribunalului pentru judecata în fond în primă instanță, astfel cum rezultă și

din expunerea de motive a proiectului legii privind noului C. proc. civ..

În atare context, art. 94 - ce enumera

expres, însă neexhaustiv, cererile date în competența judecătoriei -,

reprezintă o normă de excepție de la regula instituită prin art. 95 pct. 1, în

sensul că ceea ce nu intră în competențele atribuite judecătoriei este de

competența tribunalului, ca instanță de drept comun.

Dat fiind că litigiile în materia

proprietății intelectuale nu se încadrează printre cele enumerate în art. 94

pct. 1, nici măcar la lit. k) (după republicare}, pentru considerentele expuse

anterior, rezultă că sunt de competența în primă instanță a tribunalului.

În ceea ce privește competența

teritorială, se reține că reclamantul - C.R.E.D.I.D.A.M. a invocat comunicarea

publică neautorizată a fonogramelor publicate în scop comercial în cadrul

posturilor de televiziune ale pârâtei, farâ plata remunerației datorate în schimbul

obținerii autorizării anterior difuzării fonogramelor, prevăzută de art. 130

alin. (3) lit. a) din Legea nr. 8/1996 și prin neîndeplinirea obligației

prevăzute de art, 130 alin. (1) lit h) din aceeași lege, solicitând repararea

prejudiciului prin obligarea pârâtei la plata acestor remunerații, pe temeiul

răspunderii civile delictuale.

Potrivit dispozițiilor din noul C.

proc. civ., în materia răspunderii civile delictuale sunt competente, din punct

de vedere teritorial, maî multe instanțe, alegerea între acestea revenind

reclamantului.

Art. 113 alin. (1) pct. 9 din noul C.

proc. civ. consacră o competență teritorială alternativă dispunând că „în afară

de instanțele prevăzute la art. 107-112 din noul C. proc. civ., mai sunt

competente:. instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau

s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o

asemenea faptă."

Potrivit art. 116 din noul C. proc.

civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Fapta pretins ilicită invocată de

către reclamantă a fost săvârșită la sediul pârâtei care a avut o astfel de

conduită, sediu situat în municipiul Ploiești.

Pe de altă parte, în considerarea

criteriului alternativ prevăzut de art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. -

locul unde s-a produs prejudiciul, Înalta Curte apreciază că acesta nu este

echivalentul locului unde trebuie tăcută plata, asttel cum reclamantul a

susținut, întrucât acțiunea are ca obiect plata remunerațiilor datorate de

pârâtă pe temeiul răspunderii civile delictuale ca urmare a săvârșirii unei

fapte ilicite, în lipsa unei convenții de stabilire a locului plății.

În acest context, competența se

stabilește potrivit unui reper previzibil, iar în cazul răspunderii civile

delictuale acest reper nu poate fi locul sediului băncii la care persoana

păgubită își are deschis un cont bancar în care se poate efectua plata

despăgubirilor datorate cu titlu de remunerații neachitate pentru comunicarea

publică de fonograme (în condițiile în care nu acesta este iocul producerii

prejudiciului, astfel cum se va arăta), întrucât această interpretare ar

echivala cu posibilitatea reclamantului de a alege instanța competentă In

temeiul art. 116 C. proc. civ., în afara opțiunii permise între instanțele

determinate potrivit art. 107 și art. 113 alin. (1) pct. 9 Cod procedura

civilă.

În acest sens, Curtea Europeană de

Justiție a statuat într-o ipoteză similară - în Cauza Pinckney, C-l 70/2012 -

că, în materia drepturilor de proprietate intelectuală, locul producerii

prejudiciului poate diferi de locul producerii evenimentului cauzator de

prejudicii, dar în funcție de modalitatea în care se pretinde încălcarea

fiecărui drept inclus în drepturile de autor - reproducere, distribuire,

copiere,

În cauza de față, fiind vorba despre

comunicarea publică de fonograme de către pârâtă pentru utilizarea

repertoriului protejat și fără plata remunerației datorate, locul producerii

prejudiciului este inoperant, câtă vreme această comunicare publică se

realizează în cadrul posturilor de televiziune aparținând pârâtei ce sunt

situate și emit pe raza teritorială a județului Prahova.

Ca atare, în cauză, criteriile legale

presupuse de aplicarea dispozițiilor art. 107 sau art. 113 alin. (1) pct. 9 C.

proc. civ. vizează fie sediul pârâtei (art. 107), fie instanța de la locul

săvârșirii faptei ilicite (dintre cele reglementate de art. 113 alin. (1) pct.

9), nu și cel al producerii prejudiciului.

Or, și în cazul aplicării criteriului

instanței de la locul săvârșirii faptei ilicite, competența de soluționare a

cauzei se verifică tot cu privire la instanța de la sediul pârâtei care a avut

conduita ilicită de a decide comunicarea publică a fonogramelor pe posturile de

televiziune, iară plata remunerației datorate; în plus, astfel cum s-a arătat,

locul producerii prejudiciului nu poate fi reținut ca fiind locul sediului

băncii la care reclamanta are cont deschis pentru a se face plata, cu atât mai

muit cu cât regula, în ce privește locul plății, este cea prevăzută de art.

1104 alin. (3) C. civ., anume că, în lipsa unei convenții și dacă nu este vorba

despre lucruri certe și determinate, plata este cherabilă, iar nu portabilă,

așadar ea se face la domiciliul (sau sediul) debitorului, iar nu al

creditorului.

Prin urmare, competența de soluționare

a cauzei revine Tribunalului Prahova, în timp ce în favoarea Tribunalului

București nu operează niciunul dintre criteriile legale incidente.

În acest context, având în vedere că

această competență teritorială alternativă, prevăzută de art. 113 alin. (1)

pct. 9 C. proc. civ. (ambele instanțe în conflict raportându-se la această

normă), este una relativă, iar necompetența teritorială, în acest caz, este de

ordine privată, potrivit art. 129 alin. (4) C. proc. civ., se constată că

excepția de necompetența de ordine privată putea fi invocată numai de către

pârât și numai prin întâmpinare, sau, dacă întâmpinarea nu era obligatorie, cel

mai târziu la primul termen de judecată la care părțiîe erau legal citate în

fața primei instanțe, sens în care dispune art. 130 alin. (3) din același cod.

În consecință, Tribunalul Prahova nu

avea la îndemână mijlocul procedural de a supune în mod lega! dezbaterii

părților excepția de necompetența teritorială nici din oficiu și nici ca efect

al invocării ei de către pârât, în timp ce reclamantul nu avea vocația legală

de a o ridica, date fiind cele prevăzute de art. 130 alin. (4) C. proc. civ.

(în cauză, excepția a fiind invocată prin notele de ședință depuse de reclamant

la termenul din 23 februarie 2015).

Față de considerentele expuse, Înalta Curte

va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

27 martie 2015.