ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 937/2015

Asupra conflictului de competență de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București sub nr. 24931/3/2013 la data de 16 iulie 2013, reclamantul - C.R.E.D.I.D.A.M. a chemat în judecată pe pârâta SC W. SA, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună: - obligarea pârâtei la plata sumei de 6.845,54 lei, cu T.V.A. inclus, reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru radiodifuzarea de către postul de televiziune a fonogramelor de comerț și publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01 iulie 2007 - 30 septembrie 2010; - obligarea pârâtei la plata unei sume de 3.219,59 lei, cu T.V.A.

inclus, reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru radiodifuzarea prin intermediul postului de televiziune a fonogramelor de comerț sau a reproducerilor acestora, precum și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01 iulie 2008 -30 iunie 2001; - obligarea pârâtei la plata unei sume estimate de 200.000 lei, cu T.V.A. inclus, reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru radiodifuzarea de către postul de televiziune a fonogramelor de comerț sau a reproducerilor acestora, precum și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01 iulie 2010-30 iunie 2013, urmând ca suma reală să fie stabilită prin expertiză contabilă.

- obligarea pârâtei la plata sumei estimate de 50.000 lei reprezentând penalitățile de întârziere aferente remunerațiilor datorate, urmând ca suma reală să fie stabilită prin expertiză contabilă ; - obligarea pârâtei să pună la dispoziția C.R.E.D.I.D.A.M. lista completă a fonogramelor utilizate în serviciile de programe și lista tuturor prestațiilor transmise în emisiuni pentru perioada 01 aprilie 2007-30 septembrie 2008 (postul de televiziune) și pentru perioada 01 ianuarie 2012-30 iunie 2013 (pentru postul de televiziune); - obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 8/1996, art. 1349 și art. 1381 din noul C. civ.

Prin sentința civilă nr. 162 din 06 februarie 2014, Tribunalul București a admis excepția necompetenței sale materiale și teritoriale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Ploiești, reținând că în raport de prevederile art. 94 lit. j), art, 107 și art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., această instanță este competentă material și teritorial să soluționeze cauza. Primindu-se dosarul la Judecătoria Ploiești, acesta a fost înregistrat sub același număr unic, la data de 26 martie 2014. La data de 24.10,2014, reclamantul a invocat excepția de necompetență materială și teritorială a Judecătoriei Ploiești în soluționarea cauzei, apreciind că tribunalul este instanță de drept comun, având plenitudine de competență pentru judecata în primă instanță, iar din punct de vedere teritorial s-a apreciat că Tribunalul București este instanța competentă, aceasta fiind și instanța aleasă de reclamant în virtutea principiului disponibilității părților.

Prin sentința civilă nr. 14415 din 24 octombrie 2014, Judecătoria Ploiești a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența în favoarea Tribunalului Prahova. În considerentele acestei sentințe s-a reținut că potrivit art. 94 pct. 1 lit. j) din noul C. proc. civ., judecătoriile judecă: orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști. Conform art. 95 pct. 1 din noul C. proc. civ., tribunalul judecă în primă instanță, toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe. în raport de prevederile care reglementează competența altor instanțe, tribunalul judecă în primă instanță, cererile în materia drepturilor de proprietate intelectuală, întrucât prin legile speciale în materie nu se stabilește altfel.

Actul normativ în materie, anume Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, se referă generic la instanțele judecătorești competente a soluționa litigiile cu privire la drepturile specifice recunoscute, cu excepția anumitor cazuri, strict prevăzute, pentru care indică o anumită instanță competentă. O astfel de formulare conduce la concluzia că toate celelalte cereri vizând drepturile recunoscute de această lege sunt de competența tribunalelor. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 28 ianuarie 2015, sub același număr unic de Dosar nr. 24931/3/2013. La data de 23 februarie 2015, raportat la temeiurile de drept invocate în cuprinsul acțiunii, reclamantul a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Prahova.

Prin sentința civilă nr. 101 din 29 ianuarie 2015, Tribunalul Prahova, secția I civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența în favoarea Tribunalului București. Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul Prahova a avut în vedere următoarele considerente: Pe calea prezentului demers judiciar, reclamantul a invocat nerespectarea de către pârâtă a mai multor obligații legale în materia dreptului de autor, aspect care atrage antrenarea în sarcina pârâtei a răspunderii civile delictuale. În aplicarea dispozițiilor procedurale privind competența teritorială, raportat la prevederile noului C. proc. civ.

aplicabil cauzei, față de data formulării cererii de chemare în judecată, ulterioară datei de 15 februarie 2013 (respectiv 16 iulie 2013) și de prevederile art. 24, 25 din același Cod, s-a reținut că, în afara regulii generale înscrise în art. 107 (instanța de la domiciliul, sediul pârâtului) este prevăzută și o competență alternativă, prin art. 113. Așadar, în materia răspunderii civile delictuale sunt competente din punct de vedere teritorial mai multe instanțe, alegerea între acestea revenind reclamantului potrivit art. 116 din C. proc. civ. Tribunalul București, respectiv prima instanță sesizată de către reclamant, este instanța competentă teritorial în temeiul art. 113 pct. 9 din noul C. proc.

civ., întrucât este instanța atât de ia locul săvârșirii faptei pretins ilicite, cât și de îa locul producerii prejudiciului. Art. 113 alin. (1) pct. 9 din noul C. proc. civ. consacră o competență teritorială alternativă dispunând că „în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112 din noul C. proc. civ., mai sunt competente;. instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o asemenea faptă." Potrivit art. 116 din noul C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Prin urmare, în cauză, prima instanță sesizată de reclamant, Tribunalul București, este instanța locului producerii prejudiciului, întrucât pentru fapta ilicită reclamată se impută un prejudiciu constând în drepturi reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru radiodifuzarea de către postul de televiziune a fonogramelor de comerț și publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, a căror plată trebuie făcută în contul reclamantei, aspecte ce rezultă din înscrisurile intitulate „Autorizație/Licență exclusivă" încheiate între părțile litigante și potrivit cu care, în aplicarea și respectarea dispozițiilor Legii nr. 8/1996, acestea au ales ca și instanță în soluționarea eventualelor litigii, instanța competentă din București (art. VI litigii).

În consecință, Tribunalul București este instanța competentă teritorial în temeiul art. 113 pct. 9 din noul C. proc. civ., întrucât este instanța atât de la locul săvârșirii faptei pretins ilicite, cât și de la locul producerii prejudiciului, fiind de altfel prima instanță sesizată de către reclamant conform principiului disponibilității. În consecință, prin prisma considerentelor mai sus menționate și având în vedere dispozițiile art. 130 C. proc. civ., Tribunalul Prahova a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Prahova, invocată de reclamant în ședința publică din data de 23 februarie 2015, cu consecința declinării competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Instanțele de judecată aflate în conflict negativ de competență s-au dezînvestit succesiv, atât în considerarea necompetenței teritoriale de soluționare a cauzei, cât și prin verificarea și stabilirea competenței materiale, astfel încât, prin prezentul regulator de competentă, urmează a se reține considerente pe ambele aspecte.

În ceea ce privește competența ratione materîae de soluționare a cauzei, se reține că litigiul de față are ca obiect trei capete de cerere principale referitoare plata sumelor de 6.845,54 lei, 3.219,59 lei și respectiv 200.000 lei, reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual. Acest litigiu are natura unui litigiu în materia proprietății intelectuale, întrucât izvorăște din pretinsa încălcare a unor drepturi conexe dreptului de autor, așadar, a unor drepturi de proprietate intelectuală reglementate de legea specială privind dreptul de autor și drepturile conexe, respectiv Legea nr. 8/1996.

De asemenea, se reține că este vorba despre o cerere evaluabilă în bani, față de caracterul patrimonial al dreptului subiectiv dedus judecății, iar acesta nu a fost infirmat de niciuna dintre instanțele care și-au declinat competența reciproc. Spre deosebire de reglementarea anterioară, noul C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, în vigoare din data de 15 februarie 013, nu prevede competența tribunalului de soluționare în primă instanță a litigiilor în materia proprietății intelectuale. Pe de altă parte, potrivit art. 94 pct. 1 lit. j) C. proc. civ., devenit lit. k) după republicarea codului, orice alte cereri evaluabile în bani (în afara celor de la lit a) - j), după caz), în valoare de până la 200.000 lei, sunt de competența judecătoriei, ceea ce ar însemna că, dacă s-ar aplica în speță criteriul valoric, judecătoria ar fi instanța competentă să soluționeze cererea de față.

Competența de primă instanță în materia proprietății intelectuale aparține tribunalului, ca instanță de drept comun, indiferent de valoarea obiectului cererii. După cum rezultă din expunerea de motive a proiectului legii privind noul C. proc. civ., prin adoptarea noii reglementări s-a intenționat reașezarea competenței materiale, astfel încât să conducă atât la apropierea justiției de cetățean, cât și la o justiție previzibilă prin unitatea soluțiilor jurisprudențiale. în acest context, s-a avut în vedere ca judecătoria să judece cauzele de valoare mică și/sau de complexitate redusă, dar de o mare frecvență în practică.

Față de intenția legiuitorului exprimată în motivele care au justificat crearea unui nou cadru legislativ în materia procesului civil, rezultă că enumerarea expresă din ari 94 a materiilor care atrag competența judecătoriei vizează cauzele civile stricto sensu, respectiv cele reglementate de Codul civil, dovadă în acest sens fiind materiile indicate la pct. 1 lit. a) - j) (după republicare), care, într-adevăr, sunt susceptibile de a fi considerate ca fund frecvente în practică și având un grad redus de complexitate. Nu au fost avute în vedere acele materii care, iară a fi propriu - zis civile, sunt reglementate, de regulă, prin legi speciale, ale căror dispoziții se completează cu legislația civilă și/sau procesual civilă.

Este vorba despre acele materii în care se pot înființa secții specializate sau complete specializate în cadrul secțiilor civile, în temeiul art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. proc. civ., coroborat cu normele din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, incidente în funcție de gradul instanței, În privința acestor materii, nu se poate vorbi despre o frecvență în practică a cauzelor comparabilă cu cea a cererilor enumerate în att. 94, presupunând, de asemenea, un grad de complexitate mai ridicat decât al acelor cereri, ceea ce face ca valoarea obiectului cererii să nu fie esențială în determinarea competenței de soluționare în primă instanță.

Materia proprietății intelectuale se încadrează în categoria celor care nu pot fi considerate ca fiind atribuite prin lege în competența judecătoriei, întrunind exigențele arătate anterior, motiv pentru care litigiile în această materie sunt de competența de primă instanță a tribunalului, în aplicarea art. 95 C. proc. civ. Art. 95 pct. 1, care prevede că tribunalele judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, consacră plenitudinea de competență a tribunalului pentru judecata în fond în primă instanță, astfel cum rezultă și din expunerea de motive a proiectului legii privind noului C. proc. civ.. În atare context, art. 94 - ce enumera expres, însă neexhaustiv, cererile date în competența judecătoriei -, reprezintă o normă de excepție de la regula instituită prin art. 95 pct. 1, în sensul că ceea ce nu intră în competențele atribuite judecătoriei este de competența tribunalului, ca instanță de drept comun.

Dat fiind că litigiile în materia proprietății intelectuale nu se încadrează printre cele enumerate în art. 94 pct. 1, nici măcar la lit. k) (după republicare}, pentru considerentele expuse anterior, rezultă că sunt de competența în primă instanță a tribunalului. În ceea ce privește competența teritorială, se reține că reclamantul - C.R.E.D.I.D.A.M. a invocat comunicarea publică neautorizată a fonogramelor publicate în scop comercial în cadrul posturilor de televiziune ale pârâtei, farâ plata remunerației datorate în schimbul obținerii autorizării anterior difuzării fonogramelor, prevăzută de art. 130 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 8/1996 și prin neîndeplinirea obligației prevăzute de art, 130 alin. (1) lit h) din aceeași lege, solicitând repararea prejudiciului prin obligarea pârâtei la plata acestor remunerații, pe temeiul răspunderii civile delictuale.

Potrivit dispozițiilor din noul C. proc. civ., în materia răspunderii civile delictuale sunt competente, din punct de vedere teritorial, maî multe instanțe, alegerea între acestea revenind reclamantului. Art. 113 alin. (1) pct. 9 din noul C. proc. civ. consacră o competență teritorială alternativă dispunând că „în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112 din noul C. proc. civ., mai sunt competente:. instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o asemenea faptă." Potrivit art. 116 din noul C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente. Fapta pretins ilicită invocată de către reclamantă a fost săvârșită la sediul pârâtei care a avut o astfel de conduită, sediu situat în municipiul Ploiești.

Pe de altă parte, în considerarea criteriului alternativ prevăzut de art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. - locul unde s-a produs prejudiciul, Înalta Curte apreciază că acesta nu este echivalentul locului unde trebuie tăcută plata, asttel cum reclamantul a susținut, întrucât acțiunea are ca obiect plata remunerațiilor datorate de pârâtă pe temeiul răspunderii civile delictuale ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite, în lipsa unei convenții de stabilire a locului plății.

În acest context, competența se stabilește potrivit unui reper previzibil, iar în cazul răspunderii civile delictuale acest reper nu poate fi locul sediului băncii la care persoana păgubită își are deschis un cont bancar în care se poate efectua plata despăgubirilor datorate cu titlu de remunerații neachitate pentru comunicarea publică de fonograme (în condițiile în care nu acesta este iocul producerii prejudiciului, astfel cum se va arăta), întrucât această interpretare ar echivala cu posibilitatea reclamantului de a alege instanța competentă In temeiul art. 116 C. proc. civ., în afara opțiunii permise între instanțele determinate potrivit art. 107 și art. 113 alin. (1) pct. 9 Cod procedura civilă.

În acest sens, Curtea Europeană de Justiție a statuat într-o ipoteză similară - în Cauza Pinckney, C-l 70/2012 - că, în materia drepturilor de proprietate intelectuală, locul producerii prejudiciului poate diferi de locul producerii evenimentului cauzator de prejudicii, dar în funcție de modalitatea în care se pretinde încălcarea fiecărui drept inclus în drepturile de autor - reproducere, distribuire, copiere, În cauza de față, fiind vorba despre comunicarea publică de fonograme de către pârâtă pentru utilizarea repertoriului protejat și fără plata remunerației datorate, locul producerii prejudiciului este inoperant, câtă vreme această comunicare publică se realizează în cadrul posturilor de televiziune aparținând pârâtei ce sunt situate și emit pe raza teritorială a județului Prahova.

Ca atare, în cauză, criteriile legale presupuse de aplicarea dispozițiilor art. 107 sau art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. vizează fie sediul pârâtei (art. 107), fie instanța de la locul săvârșirii faptei ilicite (dintre cele reglementate de art. 113 alin. (1) pct. 9), nu și cel al producerii prejudiciului.

Or, și în cazul aplicării criteriului instanței de la locul săvârșirii faptei ilicite, competența de soluționare a cauzei se verifică tot cu privire la instanța de la sediul pârâtei care a avut conduita ilicită de a decide comunicarea publică a fonogramelor pe posturile de televiziune, iară plata remunerației datorate; în plus, astfel cum s-a arătat, locul producerii prejudiciului nu poate fi reținut ca fiind locul sediului băncii la care reclamanta are cont deschis pentru a se face plata, cu atât mai muit cu cât regula, în ce privește locul plății, este cea prevăzută de art. 1104 alin. (3) C. civ., anume că, în lipsa unei convenții și dacă nu este vorba despre lucruri certe și determinate, plata este cherabilă, iar nu portabilă, așadar ea se face la domiciliul (sau sediul) debitorului, iar nu al creditorului.

Prin urmare, competența de soluționare a cauzei revine Tribunalului Prahova, în timp ce în favoarea Tribunalului București nu operează niciunul dintre criteriile legale incidente. În acest context, având în vedere că această competență teritorială alternativă, prevăzută de art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. (ambele instanțe în conflict raportându-se la această normă), este una relativă, iar necompetența teritorială, în acest caz, este de ordine privată, potrivit art. 129 alin. (4) C. proc. civ., se constată că excepția de necompetența de ordine privată putea fi invocată numai de către pârât și numai prin întâmpinare, sau, dacă întâmpinarea nu era obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțiîe erau legal citate în fața primei instanțe, sens în care dispune art. 130 alin. (3) din același cod.

În consecință, Tribunalul Prahova nu avea la îndemână mijlocul procedural de a supune în mod lega! dezbaterii părților excepția de necompetența teritorială nici din oficiu și nici ca efect al invocării ei de către pârât, în timp ce reclamantul nu avea vocația legală de a o ridica, date fiind cele prevăzute de art. 130 alin. (4) C. proc. civ. (în cauză, excepția a fiind invocată prin notele de ședință depuse de reclamant la termenul din 23 februarie 2015). Față de considerentele expuse, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, secția I civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 martie 2015.