ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2428/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a III-a Civilă, la data de 08 august 2019, sub nr. x/3/2019, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți – CREDIDAM în contradictoriu cu pârâta A S.R.L., a solicitat instanței, ca prin hotărârea ce va pronunța: 1. să oblige pârâta la plata sumei de 1329,00 lei (la care se adaugă TVA), reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora în perioada 01.08.2016 - 30.06.2019; 2. să oblige pârâta la plata penalităților de întârziere în cuantum de 853,17 lei calculate până la data de 31.07.2019, și în continuare până la recuperarea integrală a remunerației datorate; 3. să dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul București: Prin sentința civilă nr. 21/08.01.2020, Tribunalul București – Secția a III-a Civilă a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamanta a sumei de 1329 lei reprezentând remunerație cuvenită artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual, în perioada 01.08.2016 - 30.06.2019. A obligat pârâta la plata sumei de 853,17 lei reprezentând penalități de întârziere calculate până la data de 31.07.2019 și la plata penalităților de 0,1% pe zi de întârziere, în continuare până la plata efectivă a debitului principal. A respins acțiunea cu privire la TVA. și a obligat pârâta la plata către reclamanta a sumei de 470 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București: Prin decizia civilă nr. 294 A din 23 februarie 2022 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta A S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 21/08.01.2020 pronunțate de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 294 A din 23 februarie 2022 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă a declarat recurs pârâta A S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate. Recurenta-pârâtă a apreciat că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, întrucât instanța a apreciat că „autorizația/licența neexclusivă nu poate fi considerată ca reziliată pentru întârzieri de plată de peste 90 de zile”, iar pe de altă parte instanța de apel nu este de acord cu susținerile pârâtei în sensul că factura proformă nu are însemnătate fiscală. Menționează că prin adresa înregistrată de CREDIDAM sub nr. 5311/08.03.2021, a solicitat rezilierea autorizațiilor nr. 17099 și 17100 din 09.06.2010. La această adresă, reclamanta a comunicat răspunsul nr. 4464/23.03.2021 prin care a luat cunoștință de solicitarea pârâtei de reziliere, astfel că, pe parcursul soluționării cauzei în apel ambele părți au convenit rezilierea, decizia recurată fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material. Consideră că ambele instanțe nu au avut în vedere prevederile art. 104 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, republicată, al cărui conținut îl evocă. Din probele administrate în cauză, respectiv declarația nr. 17098/2010, autorizațiile din 2010, referatul reprezentantului CREDIDAM și planșele foto, s-a reținut faptul că pârâta desfășoară activități specifice unui bar, spațiu în care s-ar comunica public fonograme de comerț/fonograme publicate în scop comercial/fonograme sau reproduceri ale acestora, instanța neținând cont că intervenise rezilierea. Mai arată că în incinta unității există un televizor, societatea fiind abonată la un furnizor de servicii pentru televiziune, iar singurele „difuzări” sunt programele TV. Susține că autorizațiile emise în 2010 au fost obținute în urma unei declarații semnate de către administratorul societății pârâte, doamna B, persoană în vârstă, din mediul rural și fără studii de specialitate, care și-a început mica afacere pentru a-și rotunji veniturile din pensie în vederea îngrijirii și educării nepotului său minor, nevăzător, iar reprezentanții reclamantei nu au oferit cu acea ocazie informații privind scopul declarației și autorizațiilor/licențelor neexclusive. Consideră că în cadrul acestei declarații din 2010 nu se face referire la niciun fel de obligații de natură pecuniară și nici nu poate fi considerată o cerere în sensul art. 162 lit. b) din lege. Instanțele de judecată au considerat că sunt incidente prevederile referitoare la răspunderea civilă contractuală, având în vedere existența unor autorizații/licențe neexclusive emise de către CREDIDAM în data de 09.06.2010, care nu au fost însușite de către pârâtă, în cadrul cărora nu se stabilește cu exactitate prețul contractului și contraprestația și care nu reprezintă un contract. După cum se poate observa la pct. VI subpct. 4, aceste „contracte” conțin dispoziții referitoare la încetarea de drept a autorizațiilor în cazul întârzierilor de plată mai mari de 90 de zile, însă administratorul pârâtei, neavând parte de asistență juridică, nu a fost în măsură să invoce acest aspect în fața primei instanțe. În ceea ce privește facturile proforma emise de reclamantă, recurenta arată că acestea nu au nicio semnificație contabilă, fiind doar o invitație de cumpărare, sumele reprezentând datorii ale pârâtei fiind emise cu fraudarea legii. Prin neemiterea facturii fiscale de către reclamantă înseamnă că pârâta nu și-a asumat efectuarea unor plăți pentru niște servicii inexistente, iar pe de altă parte lipsesc obligațiile de natură financiar-fiscală ale CREDIDAM către statul român. Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Apărările formulate în cauză: În termen legal, intimata-reclamantă Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM a depus întâmpinare, prin care a invocat nulitatea căii de atac pentru neîncadrarea criticilor în cazul de casare indicat prin memoriul de recurs. În subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Prioritar, cu privire la excepția nulității recursului, Înalta Curte constată că, față de prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în situația în care niciuna dintre criticile aduse deciziei recurate nu poate fi încadrată în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din același act normativ, împrejurare care nu se verifică în speța de față. Astfel, prin cererea de recurs pârâta a susținut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, instanța reținând că neplata sumelor datorate nu putea atrage rezilierea, statuând însă cu privire la facturile proforma în sensul susținerilor sale, hotărârea fiind dată și cu încălcarea normelor de drept material în privința efectelor rezilierii intervenite în anul 2021 între părțile litigante. Cum criticile recurentei-pârâte vizează o pretinsă contradictorialitate între considerentele deciziei recurate și tind a demonstra o încălcare a unor norme de drept material, este posibilă încadrarea acestora în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Întrucât sancțiunea nulității privește calea de atac în ansamblul său, aceasta nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, susceptibilă de a fi analizată în contextul art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. - și chiar dacă partea a procedat la o încadrare juridică eronată -, urmând a nu fi primite criticile de netemeinicie, prin care se urmărește schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel, pe baza probelor administrate. Ca atare, Înalta Curte, față de cele anterior arătate, constatând că nu poate fi aplicată sancțiunea reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge excepția nulității recursului invocată de către intimata-reclamantă prin întâmpinare și va proceda la analiza pe fond a căii de atac, controlul judiciar urmând a se exercita doar asupra chestiunilor de nelegalitate care se încadrează în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., fără a antrena o devoluțiune a cauzei în sensul stabilirii unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanțele de fond. Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că susținerile recurentei referitoare la pretinsa contradictorialitate a unor considerente din decizia atacată pot fi subsumate motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. însă, contrar celor învederate în acest sens în cererea de recurs, nu există nicio contradicție între statuarea instanței de apel în sensul că neplata sumelor datorate în termenul de 90 de zile nu determină rezilierea contractului și statuările referitoare la facturile proforma. Recurenta pârâtă a invocat dispozițiile contractuale referitoare la încetarea de drept a autorizațiilor încheiate, în urma neachitării pe o perioadă mai mare de 90 zile, față de existența clauzei de la art. VI, pct. 4, care prevede că „În cazul întârzierilor la plată mai mari de 90 zile, autorizația încetează de drept”. În primul rând, această clauză reprezintă un pact comisoriu iar în cazul inserării acestuia în contract, creditorul este cel care are un drept de opțiune, având posibilitatea de a decide, după propria sa rațiune, dacă va apela la rezilierea contractului. În ipoteza în care creditorul decide să recurgă la rezoluțiune/reziliere și în contract a fost inserat un astfel de pact comisoriu, pact care îndeplinește cerințele prevăzute de art. 1553 C. civ., creditorul trebuie să îi notifice debitorului intenția sa de a pune capăt raportului contractual. Așadar, pentru a-și produce efectele prefigurate de părți la momentul la care a fost agreat, pactul comisoriu trebuie invocat de către creditor, care este titularul dreptului potestativ de a opta între a invoca rezoluțiunea/rezilierea (judiciară sau unilaterală), rezoluțiunea/rezilierea convențională în temeiul pactului comisoriu, sau de a cere executarea silită. Prin urmare, în speță, singura parte contractantă în drept să invoce rezilierea contractului este creditorul obligației neexecutate, respectiv reclamanta CREDIDAM, fiind justă din această perspectivă statuarea instanței de apel în sensul că „autorizația/licența neexclusivă nu poate fi considerată ca reziliată de către apelantă pentru întârzieri la plata de peste 90 de zile, deoarece orice pact comisoriu nu poate fi utilizat decât de creditor, nefiind un instrument aflat la dispoziția debitorului.” Nici critica despre statuarea greșită a instanței de apel referitoare la facturile proforma nu poate fi primită. În acest sens, instanța de apel a statuat că ,,legea nu interzice în mod expres utilizarea acestor înscrisuri în relațiile profesionale. Este adevărat că factura proformă nu are însemnătate fiscală, însă în speță nu prezintă relevanță aceste aspecte, deoarece obligația apelantei de a plăti intimatei remunerațiile cuvenite își are izvorul în Legea nr. 8/1996, iar nu în emiterea sau nu a unei facturi fiscale.” Cu privire la susținerile recurentei pârâte privind inexistența obligației de plată datorită emiterii unor facturi proforme și nu fiscale, Înalta Curte observă că instanța de apel, validând raționamentul primei instanțe, în mod corect a reținut ca temei juridic al cererii de chemare în judecată răspunderea civilă contractuală, având în vedere că între părți s-au încheiat convențiile nr. 17099/09.06.2010 și nr. 17100/09.06.2010, iar potrivit prevederilor acestora (pct. I din autorizații) pârâta avea obligația să efectueze plata datorată pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora, precum și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, existența acestei obligații nefiind condiționată de emiterea și transmiterea unor facturi fiscale, conform autorizațiilor, Metodologiilor aplicate și Deciziilor ORDA incidente. Astfel, factura este doar un document justificativ care stă la baza înregistrării în contabilitate a operațiunilor economice iar obligația de plată nu izvorăște din aceasta, ci din Legea nr. 8/1996, așa cum s-a arătat anterior. Așadar, chiar în lipsa unor facturi fiscale sau proforme, obligația de plată a remunerațiilor datorate artiștilor interpreți/executanți există, rezultând din autorizația/licența neexclusivă încheiată în temeiul dispozițiilor Legii nr. 8/1996 și a Deciziei ORDA nr. 244/2005, care are natura juridică a unui contract sinalagmatic. Față de aceste aspecte se constată că nu poate fi decelată o motivare contradictorie în considerentele deciziei recurate, aspectele referitoare la emiterea facturilor proforme nefiind relevante pentru a se statua asupra existenței obligației de a plăti remunerațiile convenite prin contract întrucât nu ele reprezintă izvorul obligației. Pe de altă parte, statuările instanței de apel referitoare la împrejurarea că nu a intervenit rezilierea contractului sunt întemeiate pe regulile care stabilesc modul în care se invocă pactul comisoriu inserat în contract, emiterea unor facturi neavând efecte în aplicarea regulilor de drept material menționate. De asemenea, împrejurările referitoare la achitarea de către reclamantă a obligațiilor fiscale către Statul român nu sunt relevante în chestiunile analizate în speță, acestea din urmă vizând exclusiv raportul juridic dintre reclamantă și pârâtă. În consecință, se constată că nu sunt întemeiate criticile formulate de recurenta pârâtă, examinate atât prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cât și prin prisma cazului de casare reglementat de pct. 8 al aceluiași text legal, sub aspectele referitoare la condițiile în care operează pactul comisoriu și la izvorul obligației pretinse de reclamantă. Prin cererea de recurs s-a mai invocat și faptul că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, critici ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, care are în vedere situațiile în care instanța, deși a apelat la textele de lege incidente speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor. În acest sens, pârâta a susținut că în mod nelegal curtea de apel a reținut calitatea de utilizator de fonograme și prestații artistice a societății și s-a procedat la angajarea răspunderii civile contractuale a acesteia doar în baza unei declarații semnate de o persoană fără pregătire juridică în anul 2010, a unui referat și a unor autorizații care nu au natură contractuală, reziliate încă din anul 2021, învederând că este deținătoarea unui abonament de cablu TV. Observând circumstanțele cauzei, se constată că prin demersul său judiciar reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata remunerațiilor cuvenite artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual, pentru perioada 01.08.2016-30.06.2019, având în vedere existența autorizațiilor înregistrate la CREDIDAM sub nr. 17099 și 17100 din 9 iunie 2010, declarația administratorului societății din care reiese că pârâta deține un bar cu o suprafață de 45 mp în oraș Săliștea de Sus, precum și referatul din care rezultă că în acest spațiu se comunică public fonograme de comerț/fonograme publicate în scop comercial/prestații artistice din domeniul audiovizual prin intermediul unui aparat TV și a două boxe. Instanța de apel a reținut că pârâta este deținătoarea unui spațiu în care se comunică public prestații ale artiștilor interpreți, pe baza convențiilor încheiate între părțile litigante, astfel că a menținut soluția tribunalului de obligare la plata remunerației și a penalităților aferente perioadei 01.08.2016 - 30.06.2019. Sub aspectul criticii referitoare la calitatea recurentei pârâte de utilizator de fonograme și prestații artistice este relevant, raportat la datele speței, par. 195 din decizia pronunțată de CJUE în cauzele conexate C‑403/08 și C‑429/08, Football Association Premier League și alții, conform căruia proprietarul unui bar permite în mod deliberat clienților prezenți în acest local accesul la o emisiune radiodifuzată care conține opere protejate, prin intermediul unui ecran de televizor și al unor difuzoare, știut fiind faptul că, fără intervenția respectivului proprietar, acești clienți nu ar putea beneficia de operele radiodifuzate, chiar dacă s-ar afla în interiorul zonei de acoperire a respectivei emisiuni. În consecință, trebuie să se constate că proprietarul unui bar efectuează o comunicare atunci când transmite în mod deliberat opere radiodifuzate, prin intermediul unui ecran de televizor și al unor difuzoare, clienților prezenți în acest local, astfel cum a statuat Curtea de Justiție a Uniunii Europene în par. 196 al deciziei menționate. Susținerea recurentei pârâte în sensul că instanța de apel nu a ținut cont de rezilierea ce a intervenit în anul 2021 nu poate fi primită, față de împrejurarea că rezilierea operează doar pentru viitor conform art. 1554 alin. (3) C. civ., nefiind afectate prestațiile executate până la acel moment, or în cauză obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat tocmai de astfel de pretenții, aferente unei perioade anterioare, și anume, 01.08.2016 - 30.06.2019. Printr-o altă critică, recurenta pârâtă a învederat că achită către furnizorul de servicii de televiziune un abonament lunar. Or, obligația de plată a serviciilor de difuzare a programelor TV este diferită de cea care rezultă din activitatea de comunicare publică în scop ambiental, reclamanta având obligația legală de a solicita utilizatorilor plata de remunerații echitabile pentru artiștii interpreți sau executanți, reprezentați de CREDIDAM, pe fiecare sursă în parte. Astfel cum s-a arătat mai sus, recurenta-pârâtă are calitatea de utilizator iar prin comunicarea publică a fonogramelor sunt utilizate nu doar drepturile de proprietate intelectuală aferente producătorilor de fonograme, ci și, după caz, drepturile de proprietate intelectuală aferente conținutului acestor fonograme, și anume drepturile autorilor de opere muzicale, drepturile autorilor de opere scrise, drepturile artiștilor interpreți sau executanți etc., ale căror opere sau prestații sunt fixate pe fonograme. Prin urmare, prin instalarea sau punerea la dispoziție a aparatului TV în incinta barului, precum și a semnalului necesar funcționării acestuia, precum și prin comunicarea publică de fonograme în incinta barului, deținătorul unității are calitatea de utilizator prin comunicarea publică și a prestațiilor artistice fixate pe fonograme. Astfel, recurenta pârâtă datorează și remunerații către artiștii interpreți sau executanți pentru prestațiile acestora fixate pe fonograme, remunerații ce sunt colectate prin intermediul reclamantului din prezenta cauză, CREDIDAM. Nu pot fi primite nici susținerile recurentei reclamante referitoare la împrejurările de fapt în care au fost încheiate autorizațiile. În acest sens, recurenta reclamantă a invocat necunoașterea legii de către administratorul societății, alături de celelalte circumstanțe personale ale acestuia. Instanța de apel a arătat că nu poate reține existența vreunei cauze de nulitate sau de ineficacitate a autorizației/licenței neexclusive în litigiu și a observat că aceasta a fost semnată de administratorului societății apelante. Astfel, se observă că, prin invocarea unor cauze de nulitate sau de ineficacitate a autorizațiilor din 2010 (preț, contraprestație, obligații, etc), care nu ar reprezenta contracte încheiate între părțile litigante, recurenta omite că acestea au fost semnate chiar de către reprezentantul său legal, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de apel, acesta având dreptul de a încheia acte juridice în numele și pe seama societății. Necunoașterea legii de către administratorul societății pârâte nu poate lipsi de efecte autorizațiile/licențele neexclusive cu atât mai mult cu cât instanța nu a fost învestită cu o cerere în anularea autorizațiilor licențe neexclusive, situație în care examinarea situației de fapt din care ar rezulta o eventuală eroare în care s-a aflat reprezentantul societății și a efectelor acesteia nu poate fi realizată în prezentul cadru procesual. Înalta Curte mai constată că toate celelalte susțineri din memoriul de recurs, raportate la probele administrate în cauză, au fost deja cenzurate de către instanța de apel, iar pe de altă parte, ele nu pot fi reanalizate în calea extraordinară de atac a recursului. Astfel, în cadrul procesual reglementat de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanța de recurs nu poate, sub niciun aspect, să reanalizeze starea de fapt a cauzei, să reaprecieze probele, să dea eficiență uneia sau alteia dintre probe, în detrimentul altor probe administrate, cu scopul schimbării stării de fapt deja reținute de instanța de fond ori de instanța de apel, și nici nu poate să verifice modalitatea în care instanța de apel a apreciat probele administrate în cauză. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A S.R.L. împotriva deciziei nr. 294 A din 23 februarie 2022 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă.