Decizia nr. 24/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 2276/23.10.2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis în parte cererea. A obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 7.749 RON reprezentând triplul remunerației pentru comunicarea publică de fonograme în intervalul 01.09.2017 - 31.04.2019; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 908,6 RON reprezentând penalități de întârziere, precum și penalități de întârziere în cuantum de 0,1% pe fiecare zi în continuare până la achitarea integrală a debitului restant; a obligat pârâta să plătească reclamantului, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 100 RON reprezentând taxă judiciară și suma de 595 RON reprezentând onorariu avocat.

Hotărârea pronunțată în apel: Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel pârâta. Prin decizia nr. 722 A din 8 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul astfel declarat; a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 2583 RON reprezentând triplul remunerației pentru intervalul 1.09.2017 - 31.04.2019 și a respins capătul de cerere referitor la penalități. A păstrat în rest sentința și a respins cererea intimatei privind cheltuielile de judecată din apel.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs pârâta-apelantă. În motivarea căii de atac astfel exercitate se susține în esență că: Decizia recurată este nelegala față de jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene. Deși prin motivele de apel s-a arătat că instanța de fond nu a motivat hotărârea în ceea ce privește solicitările și apărările paratei recurente, impunând o interdicție pentru această parte prin măsurile luate fără nici o justificare, producând o evidentă inechitate socială și legală prin protejarea culpei reclamantei căreia i se permite să obține sume de bani nejustificate, doar în considerarea unei construcții juridice formale nesusținută de nici un argument legal, instanța de control judiciar a considerat că soluția dată permite în mod suficient decelarea rațiunilor care au fost avute la deliberare. In atare situație,consideră recurenta că nici instanța de control nu a arătat considerentele și modul în care s-a dovedit existența unui prejudiciu. Afirmă recurenta că, procedând de această manieră, instanța de apel nu i-a respectat drepturile, respectiv că instanța de control judiciar nu avea posibilitatea legală, în lipsa unor argumente de fapt și de drept, de a o obliga la asemenea plăți. Deși în apel recurenta a solicitat proba cu un martor, indicând numele și domiciliul acestuia, cercetare la fața locului, instanța de apel nu a analizat și nu s-a pronunțat cu privire la acest aspect. Se mai arată că procesele-verbale nu au fost încheiate la fața locului și nu au fost semnate de recurenta-pârâtă, iar referatele și fotografiile angajaților reclamantei au fost contestate de recurentă cu arătarea faptului că ele nu pot constitui probe raportat la toate explicațiile date; în speță nu s-a făcut dovada vreunei fapte ilicite sau a vinovăției recurentei, care să cauzeze reclamantei vreun prejudiciu. Consideră recurenta că, fără vreo justificare, s-a acordat o asemenea sumă în condițiile în care nu există nicio modalitate de determinare a ei de către instanță. Nefiind vorba de vreo convenție, nu se putea reține acea sumă, relativ la care nu s-a dovedit că estei certă, lichidă și exigibilă. Din punct de vedere juridic, cele două referate și fotografiile nu pot avea valoarea probatorie a unui înscris, în sensul instrumentum probationis, întrucât nu emană nemijlocit de la parte pentru a-i fi opuse, iar instanța de apel nu a analizat și nu s-a pronunțat cu privire la această solicitare a recurentei. Prin urmare, se solicită să se constate că administrarea probei cu referatele și planșele foto sunt inadmisibile, în raport de prevederile art. 341 din Noul C. proc. civ. Comunicările și plasele foto reprezintă referatele angajatului reclamantei, neputând fi considerate - în opinia recurentei - probă în acest dosar. Ele au fost obținute fără acordul părților, așa încât nu pot fi încadrate de C. proc. civ. printre cele ce se administrează legal în fața instanței de judecată, neavând caracter direct și nemijlocit. Se mai arată că s-a obținut, ca urmare a unei lipse de analiză din partea instanței, o sumă de bani care nu poate fi considerată certă lichidă și exigibilă, ea nerezultând dintr-o faptă cauzatoare de prejudicii. Astfel, afirmă recurenta că în mod nelegal s-a dispus de către instanță, printr-un angajat disimularea realității, atragerea unor sume de bani în mod nejustificat și îmbogățirea fără just temei a reclamantei în detrimentul patrimoniului societății pârâte. Deoarece reclamanta nu are dovada vreunei discuții cu vreunul dintre administratori, iar o planșă foto cu un televizor în funcțiune inserată în referatul întocmit la 01.04.2019 nu atestă realitatea, acest aspect putea fi demonstrat cu martori, printr-o cercetare la fața locului, sau prin orice altă probă. Consideră recurenta că, dacă ar fi deținut televizor și ar fi utilizat fără drept prestațiile artistice în domeniul audiovizualului și fonograme publicate în scop comercial ori a reproduceri ale acestora, se ridică întrebarea de ce nu s-au depus de către reclamantă, la dosar, și rezultatele cercetării organelor de poliție deși a pretins că în data de 21.12.2017 s-a făcut sesizare. De asemenea, afirmă că este absurd să aprecieze că două notificări, niște fotografii falsificate și o sesizare la poliție fac dovada temeiniciei stării de fapt expuse în cererea de chemare în judecată, cerere pe care instanța de fond și-a însușit-o în mod necondiționat. În acest context, sunt evocate prevederile art. 249 din C. proc. civ. și se precizează că această reglementare nu a fost respectată în speță pentru că reclamanta nu a dovedit că este îndreptățită să primească sumele pretinse, care au și fost contestate prin întâmpinare cu motivarea că nu este vorba de un prejudiciu cert lichid și exigibil. Menționează recurenta că, la punctul de lucru în litigiu, nu se difuzează prestații artistice muzicale fixate pe fonograme sau prestații artistice din domeniul audiovizual, și de aceea nu a solicitat eliberarea de autorizație/licență neexclusivă pentru utilizarea fonogramelor și pentru utilizarea prestațiilor artistice în domeniul audiovizual. Prin urmare, consideră recurenta că nu poate fi reținut ca pertinent argumentul instanței în sensul că această parte trebuie să plătească reclamantei remunerațiile solicitate, atâta vreme cât nu a difuzat public, prin intermediul vreunui televizor la acest punct de lucru, prestații artistice în domeniul audiovizual și fonograme publicate în scop comercial ori reproduceri ale acestora. Se mai susține că, în același fel ca și la fond, s-a evitat motivarea acțiunii în ceea ce privește starea de fapt. In condițiile în care recurenta nu a săvârșit o faptă ilicită, acțiunea pendinte este neîntemeiată. Din această perspectivă, nu se poate susține că recurenta este vinovată de încălcarea prevederilor Legii 8/1996, în absența comunicării publice a unor prestații artistice din domeniul audiovizual în perioada solicitată în acțiune. Astfel fiind, susține pârâta recurentă că nu i-a fost produsă reclamantei vreo vătămare, nefiind întrunite condițiile răspunderii delictuale, așa încât nu se justifică obligarea celei dintâi la plata de despăgubiri cu titlu de remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț, publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în incinta unității deținute. Interpretările date de instanță normelor de drept material ce au fost invocate de partea parată recurentă sunt considerate ca fiind eronate, în sensul că faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege învederat. In drept, sunt invocate prevederile art. 483 și următoarele din C. proc. civ., precum și toate textele de lege arătate în cuprinsul recursului.

Apărările formulate în cauză: Intimatul Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți CREDIDAM a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, în principal ca fiind nul, iar în subsidiar ca fiind neîntemeiat. Susține intimatul că cererea de recurs este nulă pentru că, în cauză, nu este aplicabil art. 488 alin. (1) punctul 6 și nici punctul 8 din C. proc. civ.. Simplele afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu pot reprezenta o motivare a căii de atac exercitate, în sensul exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ.

Soluția instanței de recurs: Cu privire la excepția nulității recursului argumentată prin prisma neîncadrării criticilor susținute de recurentă în cazurile de casare reglementate prin art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că este nefondată în raport de considerentele ce vor fi expuse în continuare: Este real că recurenta nu a făcut o sistematizare a criticilor pe care le-a dezvoltat subsecvent indicării motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. Însă, o atare modalitate de concepere a cererii motivate de recurs nu este de natură a conduce, prin ea însăși, la aplicarea sancțiunii nulității acestei căi de atac pentru că dintr-o interpretare per a contrario a prevederilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. - conform căruia, Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488" - reiese obligația instanței de a verifica dacă și în ce măsura motivele expuse de parte, în susținerea recursului, sunt susceptibile de încadrare în motivele de casare pe care legea de procedură le conține. Verificând conținutul motivelor de recurs expuse de recurenta pârâtă S.C. A., Înalta Curte constată că prin acestea se reproșează instanței de apel că a realizat numai o analiză formală (incompletă) a motivelor de apel, că unele dintre apărările susținute de parte nu au fost deloc analizate nici în etapa apelului și nici în primă instanță, că instanța de apel a omis să pună în discuție și să se pronunțe cu privire la probele pe care apelanta le-a solicitat prin cererea de apel ca fiind de natură să confirme poziția sa procesuală, anume aceea că nu a efectuat acte de comunicare publică de natură a antrena obligația de plată a remunerațiilor ce fac obiect al litigiului, că există contradicții între considerentele reținute de instanța de apel. Or, asemenea critici sunt în mod incontestabil unele care privesc aspecte de nelegalitate a judecății din apel, pentru că se invocă abateri ale instanței de la obligația imperativă de a soluționa cauza cu respectarea principiului disponibilității, a dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil al părților implicate în proces. Din perspectiva cazurilor de casare reglementate prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., criticile relative la aspectele menționate anterior pot fi formal încadrate în motivele reglementate la pct. 5 și 6 ale art. 488 alin. (1), urmând a fi analizat ca atare. Cum, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererea pendinte conține și critici care satisfac cerința de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, nu se poate vorbi de un act de procedură nul în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., ci actul de sesizare este unul apt să determine legala învestire a instanței de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 din C. proc. civ. Față de considerentele expuse și de dispozițiile legale menționate, urmează a se respinge excepția nulității recursului. Analizând recursul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Sub un prim aspect se critică aprecierea făcută de instanța de apel, în contextul criticii (din apel) referitoare la nemotivarea sentinței prin care s-a soluționat pricina în primă instanță, apreciere în sensul că pot fi decelate în mod suficient rațiunile care au fost avute în vedere la deliberare. Critica astfel susținută este fondată. Reiese, din considerentele deciziei recurate, că instanța a reținut: că nu este necesar a se răspunde fiecărui argument al părților pentru ca hotărârea judecătorească să îndeplinească exigența de a fi motivată; că soluția primei instanțe este justificată într-o manieră care permite în mod suficient decelarea rațiunilor care au fost avute în vedere la deliberare si a argumentelor care sprijină soluția; că unele considerente pot fi și implicite. Totodată, a reținut că, în măsura în care anumite apărări ale pârâtei sunt fondate și ar trebui să ducă la schimbarea soluției, acestea vor putea fi reluate spre analiză în apel. Deși aceste considerente ale instanței de apel sunt corecte în principiu, Înalta Curte constată că ele nu au fost efectiv aplicate în litigiul pendinte, nefiind realizată o minimă analiză a criticilor prin care partea apelantă pârâtă tindea a demonstra: că situația de fapt reală este diferită de cea care a fost reținută de prima instanță; că nu au fost observate vicii ale proceselor-verbale întocmite de delegatul organismului de gestiune colectivă reclamant care erau de natură a lipsi de forță probantă respectivele acte juridice; că solicită administrarea în apel a unor probe suplimentare spre a dovedi că în incinta salonului de înfrumusețare nu a existat aparatul TV în raport de care i se solicită plata remunerației echitabile în cauza pendinte. Criticilor consistente referitoare la situația de fapt, instanța de apel le-a răspuns printr-un unic considerent, anume acela potrivit căruia art. 2 din Decizia nr. 120/2016 a ORDA permite delegaților organismelor de gestiune colectivă să efectueze verificări și să consemneze constatările făcute cu acest prilej în procese-verbale încheiate la fața locului, putând atașa și înregistrări audio/video care fac dovada comunicării publice până la dovada contrară, iar art. 341 din C. proc. civ. permite utilizarea ca mijloace de probă a fotografiilor, fotocopiilor, filmelor precum și a altor asemenea mijloace tehnice, dacă nu au fost obținute prin încălcarea legii sau a bunelor moravuri. Acest din urmă considerent reținut de instanța de apel nu poate fi constitui o motivare concretă (nici chiar implicită) a criticilor ce erau susținute de partea apelantă, în condițiile în care aceasta nu contesta dreptul (abilitarea legală) delegatului reclamantei intimate de a face verificări și/sau de a consemna rezultatul acestora în procese-verbale, și nici dreptul acestuia de a face înregistrări audio/video, ci partea contesta realitatea/corectitudinea consemnărilor conținute de cele două procese-verbale administrate ca probe în cauză - afirmând că acestea conțin mențiuni fictive -, contestând astfel și caracterul cert, lichid și exigibil al creanței valorificate de partea reclamantă în speță. În lumina exigențelor care rezidă din cerința respectării dreptului la un proces echitabil și a dreptului la tratament procesual egal - înscrise cu valoare de principii fundamentale ale procesului civil în art. 6 și 8 din C. proc. civ. - asemenea critici făceau necesară o evaluare a conținutului înscrisurilor (având planșe foto atașate) pe care reclamanta le-a depus în justificarea pretențiilor sale și în privința cărora s-a prezumat că au fost valorificate de prima instanță (dat fiind că din sentință nu reiese în mod explicit modalitatea în care prima instanța s-a raportat la acestea). Un atare demers analitic era cu atât mai necesar cu cât însuși textul normativ reținut ca relevant cauzei, anume art. 2 din Decizia ORDA nr. 120/2016, stabilește - în partea finală - că procesul-verbal întocmit de delegatul organismului de gestiune colectivă face dovada unei comunicări publice până la proba contrară. Or, criticile pe care partea pârâtă le susținea prin apelul exercitat tindeau a demonstra tocmai contrariul celor consemnate în procesele-verbale exhibate de partea reclamantă, astfel că ele reflectau exercițiul legitim al dreptului de a face proba contrară în privința conținutului respectivelor acte juridice. În acest context, trebuie observat că prin cererea de apel s-a solicitat si proba cu martori și cercetare la fața locului, spre a se dovedi absența (susținută de recurentă pe întreg parcursul procesului) din incinta salonului de înfrumusețare a aparatului TV în raport de care i se stabilise obligația de plată a remunerației cuvenite artiștilor interpreți, iar această solicitare nu a fost pusă în discuția părților - astfel cum se impunea în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (5) coroborat cu art. 13 alin. (3) din C. proc. civ. - și nu a fost în vreun fel tranșată de instanță. Absența din decizia recurată a oricărei analize care să releve o reevaluare concretă și efectivă a situației de fapt, corespunzător criticilor susținute prin cererea de apel, ilustrează neobservarea exigențelor ce rezidă din art. 479 alin. (1) din C. proc. civ. - normă care prevede că "Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță." - precum și a celor stabilite imperativ prin dispozițiile art. 6 și 8 din C. proc. civ. O atare situație atrage incidența motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. În condițiile în care instanța de recurs nu poate realiza o evaluare a probelor sau a situației de fapt, pentru că un atare demers ar fi incompatibil cu limitele judecății în recurs astfel cum sunt imperativ stabilite prin art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte nu va analiza argumentele care tind a determina o atare reapreciere (cum sunt cele referitoare la: lipsa de concludență și pertinență a proceselor-verbale pentru că nu ar fi fost încheiate la fața locului și nu au fost semnate de reprezentanți ai recurentei; determinarea incorectă a cuantumului sumei acordate reclamantei intimate; lipsa forței probante a planșelor foto pentru că nu emană de la recurentă și nu îndeplinesc cerințele impuse de art. 341 din C. proc. civ. lipsa de dovezi care să susțină pretenția reclamantei; inexistența unei fapte ilicite a recurentei pentru că nu a efectuat acte de comunicare publică prin intermediul unui aparat TV; neîntrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale). Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Înalta Curte urmează a dispune, în conformitate cu prevederile art. 497 din C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel. Cu ocazia rejudecării apelului, urmează a se stabili - în măsura în care se va constata existența aparatului TV în incinta spațiului deținut de pârâtă - dacă partea recurentă recurentă a realizat, în perioada la care se referă litigiul și în cadrul activității concret desfășurate în cadrul salonului de înfrumusețare, o comunicare publică aptă a genera obligația de plată a remunerației la care au dreptul artiștii interpreți și executanți în condițiile Legii 8/1996. În acest context, urmează a fi avute în vedere inclusiv dezlegările date de CJUE în cauza C135/2010 Societa Consortile Fonografici (SCF) împotriva lui B.. PENTRU ACESTE MOTIVE,