ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 880/2014

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1017 din 24 mai 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, în contradictoriu cu pârâta K. România SCS, prin care reclamanta solicitase obligarea pârâtei la plata remunerației echitabile și a penalităților de întârziere datorate producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică de fonograme de către pârâtă, aferentă perioadei de la 01 august 2008 și până la data pronunțării sentinței.

La data de 26 octombrie 2010, reclamanta a depus cerere precizatoare, conform căreia a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 260.586 RON (cu TVA inclus), reprezentând remunerația echitabilă legal datorată pentru perioada 01 august 2008 - 31 octombrie 2010 și la plata penalităților de întârziere calculate și datorate la momentul executării hotărârii judecătorești, susținând că pârâta deține 54 de spații comerciale și a atașat în anexă detalierea pentru fiecare spațiu comercial a sumei pretinse; ulterior, la data de 10 mai 2011 reclamanta a formulat o nouă precizare a cererii, solicitând obligarea pârâtei la plata remunerațiilor datorate pentru perioada 1 august 2008 - 31 martie 2011 în cuantum de 268.770 RON (cu TVA inclus), precum și a penalităților de întârziere constând în dobânda legală aferentă perioadei în litigiu.

Prin încheierea pronunțată la data de 26 octombrie 2010, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei UPFR, invocată de pârâtă, a fost respinsă ca neîntemeiată, pentru considerentele expuse în această încheiere.

Pentru a pronunța sentința menționată, prima instanță a reținut următoarele: Inițial, între părți s-a încheiat contractul de licență din 13 decembrie 2005, având ca obiect autorizarea pârâtei în vederea difuzării de fonograme în propriile spații comerciale, iar ulterior, după apariția Deciziei ORDA nr. 113/2006, a fost emisă licența neexclusivă nr. 3511 din 03 octombrie 2006. Pârâta a achitat remunerația legal datorată aferentă perioadei de până la data de 31 iulie 2008, însă ulterior acestei date a susținut că nu mai datorează sumele pretinse de UPFR, care au ajuns să totalizeze suma de 268.770 RON (cu TVA inclus), aferentă perioadei de la 01 august 2008 - 31 martie 2011, la care se adaugă penalități de întârziere în cuantumul dobânzii legale prevăzute de art. 3 din O.G.

nr. 9/2000, calculată pentru fiecare zi de întârziere, începând de la data scadentă a remunerațiilor, până la executarea efectivă a obligațiilor de plată. Această sumă a fost stabilită de reclamantă în raport de numărul spațiilor deținute de pârâtă, respectiv 53 de hipermarketuri și remunerația fixă lunară de 150 RON/spațiu comercial. S-a constatat de către tribunal că reclamanta a susținut că în prezenta cauză îi reprezintă pe toți producătorii de fonograme ale căror înregistrări sonore sunt comunicate public pe teritoriul României, pe baza unui mandat legal instituit de regimul gestiunii obligatorii.

În baza gestiunii obligatorii, conform art. 123 1 și art. 106 5 din Legea nr. 8/1996, UPFR colectează și drepturile producătorilor de naționalitate germană ale căror înregistrări sonore sunt comunicate public pe teritoriul României, fără a avea relevanță dacă au fost încheiate sau nu acorduri de reciprocitate cu organismul similar din străinătate, în domeniul protecției drepturilor producătorilor de fonograme, conexe dreptului de autor. Totodată, s-a reținut că între societatea pârâtă și Radio POS, persoană juridică germană, cu sediul la Kiel, Germania, s-a încheiat la data de 18 iulie 2008, un contract având ca obiect producerea de către Radio POS pentru K., a unui format specific de instore radio, cuprinzând 341 de piese muzicale.

Aceste titluri sunt menționate în anexa contractului încheiat între pârâtă și Radio POS, fiind singurele melodii care se difuzează în locațiile K. din întreaga Europă. Din verificarea bazei de date on-line a organismelor de gestiune colectivă din Germania - GEMA, a rezultat că titlurile muzicale în cauză nu sunt înregistrate la GEMA, titularii drepturilor de autor și a drepturilor conexe nefiind membrii ai acestui organism de gestiune în materia protecției intelectuale, situație în care existența sau inexistența unui contract de reprezentare reciprocă încheiat între GEMA și UFPR s-a apreciat a fi lipsită de relevanță în speță.

Având în vedere că producătorii fonogramelor utilizate de Radio POS în alcătuirea formatului prezentat în magazinele K. din România sunt persoane fizice sau juridice străine (reclamanta nedovedind contrariul), instanța a apreciat că în speță sunt incidente dispozițiile art. 146 - 147 din Legea nr. 8/1996, iar UPFR avea obligația de a proba, ca o condiție a aplicării în cauză a prevederilor art. 123 1 din actul normativ menționat, că acești titulari de drepturi conexe, producători de înregistrări sonore sau reprezentanți ai acestora, membri sau nemembri ai UPFR (în acest din urmă caz, în situațiile de gestiune colectivă obligatorie și cu condiția documentării repertoriului în forma solicitată de UPFR), beneficiază de protecția prevăzută prin convențiile, tratatele și acordurile internaționale la care România este parte, iar în lipsa acestora beneficiază de un tratament egal cu cel al cetățenilor români, cu condiția ca aceștia să beneficieze, la rândul lor, de tratament similar în statele respective.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât, din perspectiva dispozițiilor art. 8 pct. 1 și 2 din anexa nr. 1 la Statutul UPFR, fiecare titular are obligația de a comunica UPFR, în maniera indicată de acest organism, repertoriul propriu de fonograme și datele necesare UPFR pentru efectuarea plăților stabilite prin decizia Consiliului Director, în caz contrar, UPFR fiind absolvită de orice răspundere privind nerepartizarea sumelor. De asemenea, orice plată se efectuează numai în cazul în care titularul are încheiat cu UPFR un contract de mandat sau, în situațiile de gestiune obligatorie, numai după respectarea dispozițiilor anterior menționate și cu condiția dovedirii utilizării repertoriului său.

Tribunalul a apreciat că întrucât UPFR nu a fost în măsură să indice în tot cursul procesului, începând din august 2008 și până în prezent, drepturile căror producători le reprezintă, în condițiile contestării permanente de către pârâtă a chiar acestui aspect, atare împrejurare reprezintă un motiv de netemeinicie a acțiunii; prin urmare, reclamanta este cea căreia îi revenea obligația de a dovedi că în repertoriul gestionat se regăsesc și titlurile producătorilor de fonograme din formatul Radio POS. De asemenea, instanța a reținut că reclamanta s-a prevalat constant de argumentul că legiuitorul a prevăzut că gestiunea este obligatorie pentru drepturile conexe în discuție, prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, practic, neinteresând cine sunt titularii acestor drepturi.

Or, având în vedere apărările pârâtei, aceste susțineri sunt nefondate, ca și acelea care, eludând orice legătură cu datele concrete ale speței, afirmă că în cazul comunicării publice a fonogramelor, colectarea remunerației echitabile nu ține de opțiunea titularului de drepturi, de a renunța sau de a accepta remunerația, ci de obligația legală a organismului de gestiune colectivă, instituită de art. 130 alin. (1) lit. a) și e) din Legea nr. 8/1996, de a elabora metodologii, în cazul acelor opere al căror mod de exploatare face imposibilă autorizarea individuală de către titularii de drepturi, cum este cazul în speță, și de a colecta sumele datorate de utilizatori pe baza acestor metodologii.

Negarea îndreptățirii reclamantei de a gestiona colectiv și obligatoriu drepturile cuvenite producătorilor fonogramelor aferent celor 341 de titluri din formatul Radio POS, rezultă din faptul că acești titulari și-au concesionat drepturile lor pentru comunicarea publică prin satelit unui organism de radiodifuziune, respectiv Radio POS. Instanța a apreciat că aceasta nu echivalează cu o situație de exercitare individuală a drepturilor în discuție, pretins a fi gestionate de UPFR sau cu o autorizare individuală nepermisă de lege, ci reprezintă un act de dispoziție asupra unor drepturi proprii, o manifestare de voință care nu poate fi interzisă producătorilor în speță și nu poate fi lipsită de efecte, prin invocarea prevederilor art. 123 1 din Legea nr. 8/1996.

În consecință, tribunalul a constatat a fi justificate susținerile pârâtei, conform cărora din cuprinsul Convenției de la Berna rezultă că legislația națională poate, în lipsa unei înțelegeri între cei interesați, să stabilească condițiile repartizării remunerațiilor autorilor operelor, iar prin folosirea raționamentului per a contrario, odată ce s-a făcut dovada existenței raportului contractual între cei interesați, respectiv titularul dreptului protejat și cel care dorește să exploateze acest drept, concluzia care se impune este aceea că în cauză metodologia ORDA de repartizare a remunerațiilor între titularii drepturilor de autor nu-și mai găsește aplicare.

Ținând seama de principiul libertății contractuale și de principiul respectării proprietății private, producătorilor de fonograme, în calitate de titulari ai drepturilor conexe, nu li se poate nega dreptul de a cesiona, total sau parțial, unor organisme de radiodifuziune, drepturile lor patrimoniale, iar acceptul de radiodifuzare cu titlu oneros sau gratuit face ca exercitarea dreptului de comunicare publică prin radiodifuziune, în cazul în speță, exclude necesitatea gestionării acestor drepturi, ulterior, de către organismele de gestiune colectivă, precum UPFR.

Contractul fiind legea părților în conformitate cu dispozițiile art. 969 C. civ., cererea de chemare în judecată nu este întemeiată pentru că scopul legii drepturilor de autor și a celor conexe, respectiv acela ca niciun titular al unor asemenea drepturi legate de opere muzicale să nu fie prejudiciat, s-a împlinit la momentul în care titularii drepturilor de autor asupra titlurilor muzicale în cauză au contractat cu Radio POS. Contractul încheiat ulterior între pârâtă și organismul de radiodifuziune Radio P.S. GmbH înlătură dreptul reclamantei UPFR, ca organism intern de gestiune colectivă, de a colecta remunerația echitabilă. Mai mult, gestiunea obligatorie reglementată de lege nu se aplică drepturilor exercitate de organismele de radiodifuziune cu privire la propriile pachete de programe, caz în care drepturile în cauză, fie le aparțin, fie sunt cesionate de titularii drepturilor de autori.

S-a mai apreciat că astfel cum a susținut pârâta, cele menționate sunt în concordanță și cu art. 6 alin. (2) din Directiva nr. 91/100 CEE a Consiliului privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale, în care se stabilește că "statele membre prevăd pentru organismele de radiodifuziune sau televiziune dreptul exclusiv de a autoriza sau de interzice fixarea emisiunilor, iar acest drept de reproducere poate fi transferat, cedat sau poate constitui obiectul unei licențe contractuale." Drepturile Radio POS asupra programului muzical destinat zonelor comerciale au constituit obiectul contractului încheiat cu pârâta la data de 18 iulie 2008; în consecință, de la data semnării acestui contract, pârâta nu mai datorează remunerația pentru drepturile patrimoniale ale producătorilor, colectată de reclamanta UPFR, având în vedere obiectul contractului, respectiv "producerea de către Radio POS pentru K. a unui format specific de instore radio cu muzică care nu necesită licență", precum și faptul că cei implicați în producerea programului difuzat în cadrul magazinelor K. au dispus cu privire la propriile drepturi patrimoniale, în sensul ca acestea să fie folosite și distribuite numai de către Radio POS, orice alte remunerații nefiind datorate, nici în Germania și nici pe plan internațional.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR), criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin Decizia civilă nr. 32A din 23 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, apelul reclamantei a fost respins ca nefondat. Pentru a decide în acest sens, în analiza criticilor formulate, instanța de apel a constatat că primele trei motive de apel privesc considerentele avute în vedere de către tribunal în cercetarea temeiniciei pretențiilor reclamantei, cu referire la dovada calității de reprezentant a UPFR pentru producătorii ale căror drepturi sunt utilizate de către pârâtă în programul pe care îl difuzează în spațiile sale comerciale, astfel că acestea au fost analizate unitar.

Pe de altă parte, în ce privește critica de nelegalitate pe fondul cauzei, potrivit căreia reclamanta nu a făcut dovada drepturilor aparținând producătorilor pe care îi reprezintă, s-a apreciat a fi neîntemeiată. Astfel, conform art. 106 5 din Legea nr. 8/1996, pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice altă modalitate de comunicare către public, artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme au dreptul la o remunerație unică echitabilă. Aceste drepturi se gestionează colectiv, conform art. 123 1 alin. (1) lit. f) din lege, iar UPFR este organismul de gestiune colectivă abilitat în acest sens prin Decizia ORDA nr. 113/2006.

Curtea de apel a apreciat că deoarece izvorul obligației îl reprezintă legea, iar mandatul în speță este un mandat legal, nu este necesar a se reține existența, în concret a unui contract de reprezentare între reclamantă și producătorii de fonograme, acesta fiind prezumat de lege. În speță însă, existența mandatului legal instituit de art. 123 din legea românească nu este suficient pentru a dovedi temeinicia acțiunii în care reclamanta solicită dreptul la remunerația echitabilă în numele producătorilor de fonograme originari din Germania, în lipsa unei convenții de reciprocitate încheiate cu organismul similar din țara de origine a titularilor de drepturi conexe.

Argumentul în drept al celor anterior reținute de instanța de apel îl reprezintă prevederile art. 130 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 8/1996 ce indică o formă specifică de exercitare a activității organismelor de gestiune colectivă, constând în reprezentarea exercitată în temeiul convențiilor încheiate cu organismele similare din străinătate. Or, ceea ce reclamanta a recunoscut expres, prin răspunsul la întrebarea 3 din interogatoriul administrat în fața primei instanțe, o astfel de convenție nu există între reclamantă și organismul similar din Germania, GEMA, în calitate de reprezentant legal al producătorilor de fonograme ale căror producții sunt difuzate de Radio POS.

Totodată, curtea de apel a reținut că, în conformitate cu prevederile art. 3.1 din contractul tip al Confederației Internaționale a Societăților de Autori și Compozitori se stabilește ca principiu general ce guvernează astfel de convenții de reciprocitate faptul că: "În acordurile bilaterale, fiecare parte contractantă se angajează să valorifice pe teritoriul său de competență exercițiul drepturilor membrilor celorlalte părți în același mod și în aceeași măsură în care o face pentru proprii săi membri și aceasta, în limitele protecției legale acordate operei străine în țara în care se solicită protecția". Prin urmare, s-a apreciat că în speță, pentru a se reține temeinicia pretențiilor reclamantei, ar fi trebuit să se poată reține și existența convenției de reciprocitate între reclamantă și organismul similar din țara de origine a titularilor de drepturi conexe, în numele cărora se colectează remunerația echitabilă.

Numai după reținerea unei astfel de convenții s-ar fi putut trece la analiza mandatului acordat GEMA și a limitelor acestuia pentru a se determina drepturile patrimoniale ale titularilor de drepturi conexe. Mai precis, pentru a se determina dacă în repertoriul acestui organism se regăsesc operele muzicale folosite în crearea formatului de in-store radio. În acest sens, s-a reținut potrivit corespondenței semnate de către dl. D.O. în calitate de administrator al Radio POS, confirmate de prevederile contractului încheiat între K. și Radio POS, că operele muzicale cuprinse în formatul realizat pentru pârâtă aparțin unor autori care nu au ales gestiunea colectivă ca modalitate de administrare a drepturilor lor patrimoniale, nici prin intermediul GEMA și nici printr-o altă autoritate internațională de licențiere.

Aceste susțineri se coroborează cu împrejurările atestate de înscrisurile aflate la dosarul instanței de fond potrivit cărora, titlurile muzicale menționate în anexa contractului încheiat între K. România și Radio POS GmbH nu sunt înregistrate în repertoriul GEMA. De asemenea, curtea de apel a constatat că situația în care titularii drepturilor de autor sau conexe recurg la alte forme de administrare a drepturilor lor patrimoniale decât gestiunea colectivă, nu este o situație excepțională, punct de vedere ilustrat prin inserarea unui citat din Mihaly Ficsor, Gestiunea colectivă a drepturilor de autor și a drepturilor conexe, Ed. Universul Juridic, 2010, pag.

23. De altfel, procedând la o interpretare prin prisma finalității legii, instanța a reținut că reglementarea gestiunii colective obligatorii a apărut pentru a răspunde unei necesități de a se asigura o remunerație titularilor de drepturi de autor și drepturi conexe corespunzător multitudinii de utilizări a operelor lor și, dat fiind faptul că ar fi fost, practic, imposibil pentru acești titulari să poată monitoriza utilizarea operelor lor, a fost creată această gestiune colectivă obligatorie. De asemenea, s-a apreciat că nici caracterul obligatoriu al acestei gestiuni și niciun alt considerent nu pot interzice modalitățile în care titularii de drepturi de autor sau de drepturi conexe pot dispune conform voinței lor de propriile drepturi atunci când, date fiind circumstanțele concrete ale cauzei, pot urmări utilizarea operelor lor.

Prin urmare, simpla existență a unui mandat legal nu poate susține pretențiile patrimoniale ale societății de gestiune colectivă în lipsa dovedirii împrejurărilor în care acestea ar profita autorilor înșiși și pe care legea și-a propus să-i protejeze; de asemenea, s-a inserat un nou citat din aceeași operă, anterior menționată, cu privire la specificitatea sistemului de protecție a dreptului de autor în țările de drept româno-german, pentru a se justifica atare concluzie.

Reținând că nu se poate constata existența raportului de mandat între reclamantă și societatea GEMA, nici în baza convenției de reciprocitate și nici în concret privitor la drepturile autorilor ale căror opere muzicale sunt folosite în programul Radio Pos și, pe cale de consecință, nici temeinicia pretențiilor UPFR, instanța de apel a apreciat că ulterior încheierii contractului cu Radio Pos, a încetat obligația pârâtei de plată a remunerației corespunzătoare drepturilor patrimoniale către reclamantă, pretențiile acesteia fiind neîntemeiate.

Susținerile apelantei cuprinse în al patrulea motiv de apel și următoarele, potrivit cărora nu s-a probat în cauză renunțarea de către autorii operelor muzicale la drepturile lor patrimoniale au fost și ele înlăturate, instanța de apel reținând că prin invocarea contractului încheiat cu Radio POS, pârâta a răsturnat prezumția mandatului legal instituit de lege și a reprezentării de către organismul de gestiune colectivă, caz în care revenea apelantei sarcina probării unor elemente care să înlăture împrejurările reținute din clauzele contractuale, cu atât mai mult cu cât, în calitate de mandatar al GEMA, avea obligația probării mandatului acestui din urmă organism și a limitelor lui.

De asemenea, s-au înlăturat și susținerile potrivit cărora producătorii de fonograme nu au prerogativele dreptului patrimonial pretins, fiind îndreptățiți doar la remunerația echitabilă deoarece este în totală contradicție cu logica juridică ce stabilește că orice drept își are izvorul în obligația corelativă. Prin urmare, s-a considerat de instanța de apel că nu poate fi acceptată existența unui drept stabilit de lege în favoarea producătorilor de fonograme (dreptul la o remunerație echitabilă) în lipsa unei obligații constând în împuternicirea (fie ea chiar în temeiul unei ficțiuni juridice) acordată organismului de gestiune colectivă de a gestiona atributele patrimoniale ale dreptului de difuzare către public.

În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta a promovat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., recurenta susținând că soluția instanței de apel se bazează pe interpretarea eronată a înscrisurilor depuse la dosar, inclusiv a contractului dintre pârâtă și Radio POS, este lipsită de temei legal, după cum considerente deciziei sunt contradictorii ori străine de natura pricinii. În cuprinsul memoriului de recurs, recurenta învederează, în esență, următoarele: Instanța de apel nu a făcut nicio trimitere la considerentele soluției tribunalului sau vreo apreciere asupra temeiniciei ori legalității acestora și nici nu a precizat dacă s-a impus menținerea soluției pentru alte considerente decât cele din soluția atacată, situație față de care, recurenta consideră ca nu s-a răspuns motivelor de apel în condițiile art. 295 alin. (1) C. proc.

civ., ci doar au fost rezumate la două aspecte "principale": dovada calității de reprezentant al UPFR și la modalitatea de gestionare individuală a dreptului la remunerație echitabilă, în raport de care s-a rejudecat cauza. Recurenta mai arată că, în principiu, motivarea instanței de apel este fundamentată pe doctrina juridică de specialitate ("Gestiunea colectivă a drepturilor de autor și a drepturilor conexe", Ed. Universul Juridic, 2010, autor Mihaly Ficsor), fără a se indica temeiul legal avut în vedere la judecarea cauzei ci doar "procedând la o interpretare prin prisma finalității legii", drept pentru care, consideră că soluția instanței de apel este nemotivată în drept și lipsită de temei legal, critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. De asemenea, nu este menționată nicio dispoziție legală care să justifice convingerea instanței privitoare la posibilitatea titularilor de a-și gestiona individual drepturile patrimoniale, chiar și în situația în care legea prevede o gestiune colectivă obligatorie, astfel că nu este posibilă evaluarea legalității acestor considerente dată fiind doar raportarea instanței de apel doar la doctrina de specialitate. Recurenta opinează că judecarea cauzei doar pe seama doctrinei este echivocă, interpretabilă și chiar contrară legii în materie.

Astfel, deși instanța de apel admite că, în speță, operează gestiunea colectivă obligatorie în virtutea căreia organismul de gestiune își justifică mandatul legal în relația ei cu utilizatorii, consideră totuși că, față de celelalte forme de administrare evidențiate în doctrină, trebuie să dea prevalență gestionării individuale a drepturilor, întrucât apreciază că titularii de drepturi, în speță, pot urmări utilizarea operelor lor. O astfel de apreciere este lipsită de temei legal și golește de conținut juridic însuși regimul gestiunii colective obligatorii, obligativitatea acestei forme de gestiune nemaigăsindu-și rațiunea în condițiile în care se admite că este posibilă administrarea individuală a drepturilor, atunci când titularul de drepturi își manifestă o astfel de disponibilitate.

Recurenta susține că gestiunea colectivă este obligatorie și în condițiile în care producătorii de fonograme ar înțelege să își cesioneze drepturile patrimoniale conexe, situație în care se poate schimba doar beneficiarul remunerației, în condițiile legii, însă nicidecum nu se poate admite ca producătorul autorizează individual și direct utilizatorul în cazul comunicării publice ambientale. Nu există niciun temei legal care să deroge de la regimul gestiunii colective obligatorii în cazul comunicării publice a fonogramelor, ci, dimpotrivă, legea prevede expres că titularii de drepturi nu pot renunța la remunerația echitabilă ori compensatorie dar nici interzice utilizarea propriilor opere sau produse purtătoare de drepturi conexe, în cazul în care beneficiază de o remunerație echitabilă (a se vedea art. 111 1 și art. 112 1 din Legea nr. 8/1996); în aceste condiții, aprecierile instanței întemeiate pe doctrina de specialitate sunt contrare legii.

Instanța de apel nu a analizat toate înscrisurile depuse de părți ci doar o parte dintre cele depuse de către pârâtă, și acestea fiind interpretate eronat, cu referire la contractul încheiat de intimată cu Radio POS, la lista operelor muzicale utilizate de pârâtă și la adresele din partea reprezentantului Radio POS și ale organismului GEMA care atestă ca autorii operelor difuzate nu sunt înregistrați la GEMA din Germania.

În baza acestor înscrisuri, curtea de apel a reținut că, începând cu 18 iulie 2008, pârâta a comunicat public în scop ambiental doar fonograme din programul muzical editat de Radio POS, în baza contractului sus-menționat, că aceste fonograme nu se regăsesc în repertoriul gestionat de GEMA, și că, în lipsa unui contract de reciprocitate între UPFR și GEMA, reclamanta nu-și poate justifica în cauză calitatea de reprezentant al producătorilor de fonograme al căror repertoriu a fost utilizat, apreciindu-se că aceștia își pot gestiona individual dreptul la remunerație echitabilă, ba chiar că au renunțat la acest drept în favoarea societății Radio POS.

În opinia recurentei, fără niciun temei s-a reținut că lista de opere muzicale menționată, reprezintă o anexă a contractului dintre pârâta și Radio POS, în condițiile în care aceasta nu este semnată și ștampilată de către părțile contractante și, în plus, se referă doar la luna mai 2009 și nu la întreaga durată a contractului. Nici conținutul contractului încheiat cu Radio POS (sens în care se invocă art. 6 din contract care se referă doar la un "format de muzică internațională care nu necesită licență") nu permite individualizarea fonogramelor difuzate, în cadrul programului de radio "in-store", în spațiile comerciale ale pârâtei, pentru a se avea o reprezentare clară asupra fonogramelor utilizate.

Pe de altă parte, contractul face vorbire despre "muzica internațională" și nu despre muzica originară din Germania, astfel cum neîntemeiat a reținut instanța de apel, atunci când s-a raportat la organismul GEMA din Germania. Totodată, recurenta învederează că a depus la dosar Contractul nr. 3823 din 16 noiembrie 2010 semnat de reclamanta UPFR și pârâtă (K. Miercurea Ciuc), în vederea obținerii licenței neexclusive de utilizare a fonogramelor, contract care a fost semnat în timpul judecații, înscris cu privire la care instanța de apel nu a făcut nicio apreciere și care în, opinia recurentei, accentuează ipoteza că pârâta a difuzat și alte fonograme decât cele arătate în lista menționată.

Nici adresele emise de GEMA nu sunt concludente în condițiile în care ele fac referire la situația unor autori de opere muzicale (deci, nu la situația unor producători de fonograme), întrucât acest organism de gestiune reprezintă doar drepturile autorilor de opere muzicale și nu pe cele ale producătorilor de fonograme. Mai mult, la dosarul cauzei nu există niciun înscris care să ateste că producătorii de fonograme au cesionat drepturile lor patrimoniale, inclusiv dreptul la remunerație echitabilă pentru comunicarea publică a propriilor fonograme, către Radio POS sau ca au renunțat la aceste drepturi.

Cât privește cele două declarații date de reprezentantul Radio POS în data de 23 octombrie 2009 (adresată UCMR-ADA) și în data de 22 august 2008 (adresata pârâtei), în care se afirmă că Radio POS "dispune de aprobările necesare" și "nici Radio POS și nici clienții săi nu trebuie să plătească taxe de licență către societățile care activează în domeniul dreptului de autor, pentru prezentarea publică a muzicii în magazine, hoteluri sau alte locații (...)", acestea sunt lipsite de valoare probatorie, întrucât simpla declarație din partea unei terțe persoane (Radio POS) nu poate dovedi consimțământul titularilor ale căror drepturi pretinde că le deține. De altfel, declarațiile se referă la drepturile de autor și nu la drepturile conexe aparținând producătorilor de fonograme, interpretarea neputând fi extinsă și asupra celor din urmă.

Pe de altă parte, instanța de apel a nesocotit fără nicio justificare înscrisurile depuse de reclamantă la termenul din 26 ianuarie 2012 care dovedesc, față de pretinsa împrejurare de fapt, ca parte din cele 341 de opere muzicale utilizate de pârâtă au fost imprimate de producători de fonograme reprezentați de UPFR.

În acest sens, UPFR a nominalizat piesele muzicale/fonogramele care aparțin producătorilor de fonograme reprezentați de UPFR (a se vedea lista titlurilor operelor muzicale cu indicarea producătorilor de fonograme) și a depus înscrisuri care atestă că acele piese muzicale se regăsesc pe albumele imprimate de acești producători (a se vedea listingurile de pe site-uri de specialitate care conțin coperta fonogramelor ce atestă atât numele producătorului de fonograme cât și denumirea piesei muzicale și a artistului interpret, astfel cum au fost indicate de pârâtă) și că producătorii nominalizați sunt membri ai UPFR, potrivit declarațiilor de aderare și contractelor de mandat depuse la dosar.

Deși instanța de apel a reținut întemeiat că nu este necesar a se face dovada existenței unui contract de reprezentare între reclamanta și producătorii de fonograme, pentru a se pretinde remunerația echitabilă, întrucât legea instituie un mandat legal, prezumat de lege, în condițiile art. 106 3 și ale art. 123 1 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora dreptul la remunerație echitabilă se gestionează colectiv obligatoriu, iar UPFR este organismul de gestiune colectivă abilitat de lege în acest sens, conform art. 3 din Decizia ORDA nr. 399/2006, totuși, a apreciat fără niciun temei că, în speță, mandatul legal nu este suficient pentru a acționa în numele producătorilor de fonograme originari din Germania, în lipsa unei convenții de reciprocitate (de reprezentare reciprocă) încheiat cu organismul similar din Germania, în susținerea acestei concluzii invocându-se dispozițiile art. 130 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 8/1996; de asemenea, s-a făcut referire și la prevederile art. 3.1 din contractul tip al Confederației Internaționale a Societăților de Autor și Compozitori (CISAC) care, în opinia recurentei, nu are nicio relevanță în speță, cauza de față privind în mod exclusiv drepturile conexe ale producătorilor de fonograme, iar nu la drepturile de autor ale autorilor de opere muzicale.

Dispozițiile art. 130 din Legea nr. 8/1996 instituie o serie de obligații în sarcina organismului de gestiune colectivă care sunt circumstanțiate anumitor situații de fapt cum ar fi, spre exemplu, situația în care este imposibilă autorizarea individuală de către titularii de drepturi, în care organismul de gestiune are obligația de a elabora metodologii, iar acolo unde metodologiile sunt stabilite, obligația organismului de gestiune de a autoriza utilizatorii prin licența neexclusivă, în schimbul unei remunerații. Art. 130 alin. (1) lit. c) se referă la obligația organismului de gestiune colectivă de a încheia contracte generale cu diferite categorii de utilizatori, al căror obiect îl reprezintă autorizarea utilizării repertoriului protejat.

Norma legală prevede obligația generală a organismului de gestiune de a încheia astfel de contracte cu utilizatorii, în situația în care deține mandat în acest sens din partea titularilor de drepturi sau a încheiat convenții de reciprocitate cu organismele similare din străinătate, iar legea nu prevede alte norme speciale cu privire la autorizarea utilizării operelor. Această obligație este în corespondență directă cu obligația respectării mandatului pe care organismul de gestiune l-a primit fie direct, din partea titularilor de drepturi, fie indirect, din partea organismului similar din străinătate care, la rândul său, trebuie să dețină mandat din partea titularilor de drepturi (a se vedea în acest sens, art. 129 alin. (3) și art. 130 alin 1 lit. f) și j) din Legea nr. 8/1996).

Recurenta consideră că dispozițiile art. 130 alin. (1) lit. c) nu sunt incidente cauzei întrucât, în speță, legea reglementează prin norme speciale condițiile în care urmează să fie gestionat dreptul la remunerație echitabilă pentru comunicarea publică a fonogramelor, respectiv condițiile de licențiere a utilizatorilor, fiind o situație derogatorie de la aceea în care legea permite încheierea de contracte generale între organismele de gestiune și utilizatori. Or, în cauză, autorizarea utilizatorilor se realizează în baza metodologiilor stabilite (Decizia ORDA nr. 399/2006) și nu în baza "contractelor generale", dispozițiile art. 106 5 din Legea nr. 8/1996, fiind imperative.

Pe de altă parte, interpretarea dată art. 130 alin. (1) lit. c) este eronată, deoarece dispoziția legală nu obligă organismul de gestiune să încheie contracte de reciprocitate cu organisme similare din străinătate, ci obligă să încheie contracte generale cu utilizatorii, în limitele mandatului convențional primit, în condițiile menționate. Recurenta mai arată că dispozițiile legale reținute de instanța nu fac nicio distincție între repertoriul românesc și cel internațional, în sensul că pentru gestionarea repertoriului internațional, în cazul comunicării publice, s-ar impune organismului de gestiune că pe lângă mandatul legal, prezumat de lege, să facă dovada și mandatului convențional din partea organismului similar din străinătate, iar dacă legea nu distinge, nici instanța nu o poate face.

Pe de altă parte, argumentele invocate în susținerea acestei interpretări sunt contradictorii întrucât instanța consideră, pe de o parte, că existența mandatului legal nu trebuie dovedită prin contractul de reprezentare/mandat dintre UPFR și producătorii de fonograme, adică un mandat convențional, iar pe de altă parte, că mandatul legal trebuie dovedit cu contractul de reprezentare reciprocă încheiat cu GEMA (doar în situația particulară în care titularii sunt originari din Germania).

Mai mult, deși se reține că fonogramele indicate de pârâtă nu se regăsesc în repertoriul organismului GEMA (ceea ce duce la concluzia ca titularii fonogramelor nu au acordat mandat organismului din Germania, GEMA), totuși s-a apreciat că UPFR trebuia să facă dovada mandatului din partea GEMA (a contractului de reciprocitate), pentru a-și justifica pretențiile în cauză, ceea ce, în opinia recurentei, este un nonsens, pentru că se ajunge a se pretinde dovada mandatului din partea unui organism care nu are în repertoriul său piesele utilizate de pârâta. Tot din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenta învederează că instanța de apel a înlăturat fără nicio justificare argumentele sale referitoare la reprezentarea atât a repertoriului românesc, cât și a repertoriului internațional, în temeiul art. 123 1 alin. (2) care prevede ca "pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin. (1), organismele de gestiune colectivă îi reprezintă și pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat." Deși, în principal, s-a bazat pe existența mandatului legal, recurenta arată că, totuși, a înțeles să facă dovada mandatului convențional din partea producătorilor identificați în lista operelor muzicale depusă de pârâtă.

Cu această ocazie, s-a arătat că producătorii de fonograme, dată fiind forma lor de organizare și relațiile comerciale la nivelul pieței comunitare și internaționale, își exercită drepturile la nivel local, național, fie direct în relația cu organismul de gestiune național, fie prin intermediul licențiaților săi, care sunt membri ai organismului de gestiune național. Or, UPFR are ca membri producători de fonograme ce sunt licențiați ai marilor case internaționale de muzică (producători majori, printre care, U.M. România, G.T.R. - licențiat W.M., M.S.I. - licențiat S.M.

și E.), dar și licențiați ai producătorilor internaționali independenți, cum este O. În atare situație, făcându-se și dovada mandatului convențional pentru fonogramele pe care pârâta pretinde că le-a difuzat, în mod nelegal instanța de apel a considerat necesară depunerea contractului de reciprocitate cu GEMA ca singur înscris care, în opinia instanței, ar fi fost în măsură să justifice calitatea recurentei UPFR de reprezentant, în condițiile în care GEMA reprezintă în mod exclusiv doar pe autorii operelor muzicale, iar nu producătorii de fonograme.

În consecință, recurenta susține că întrucât nu există niciun înscris la dosarul cauzei care să ateste că producătorii de fonograme (ale căror fonograme se pretinde că au fost difuzate de pârâtă) au cesionat sau au renunțat în favoarea companiei Radio POS la drepturile lor patrimoniale, instanța de apel a reținut concis că "prin invocarea contractului încheiat cu Radio POS, pârâta a răsturnat prezumția mandatului legal instituit de lege și a reprezentării de către organismul de gestiune colectivă, astfel că revenea apelantei sarcina probării unor elemente care să înlăture împrejurările reținute în clauzele contractuale cu atât mai mult cu cât, în calitate de mandatar al GEMA, avea obligația probării mandatului acestui din urmă organism și a limitelor lui." Or, curtea de apel nu indică elementele din contractul semnat de pârâtă cu Radio POS care certifică actele de dispoziție asupra drepturilor patrimoniale pe care producătorii le au față de fonogramele difuzate și nici prin ce înscrisuri s-a probat că titularii de drepturi - producători de fonograme și-ar fi exercitat prerogativele dreptului de proprietate asupra propriilor fonograme difuzate, după cum nu s-a arătat nici cum interpretează instanța calitatea în proces a RADIO POS.

Niciuna dintre instanțele de fond nu au dat o dezlegare apărării pârâtei cu privire la calitatea Radio POS de producător de fonograme, deși recurenta UPFR a depus, în combaterea acestei apărări, o serie de înscrisuri, printre care și "Condițiile Comerciale Generale ale Radio Point of Sale GmbH" (Radio POS), listinguri preluate de pe site-ul acestei companii care dovedesc faptul că Radio POS este un prestator de servicii de radio care transmite programe de muzică prin satelit, direct către punctele comerciale ale propriilor clienți și nicidecum un producător de fonograme, în sensul legii; de asemenea, programul muzical realizat conține fonograme aparținând unor diferiți producători de fonograme, printre care, și membri ai UPFR.

În atare situație, deși din considerentele deciziei atacate se înțelege că raționamentul se referă la mai mulți titulari de drepturi și nu doar la unul singur (în persoana Radio POS, care ar fi de origine germană), instanțele de fond nu au argumentat în sensul respingerii apărării pârâtei ci, din contră, se menține o stare de confuzie în privința calității titularilor de drepturi (autori de opere muzicale și/sau producători de fonograme), precum și în privința calității companiei Radio POS (sens în care se face referire la cele menționate în sensul că titularii își pot exercita drepturile patrimoniale individual, dar și cu privire la contractul dintre pârâtă și Radio POS, care, în opinia instanței, înlătură prezumția de legalitate ce justifică mandatul legal).

În ce privește fondul pretențiilor sale - remunerația echitabilă datorată în sumă de 268.770 RON (cu TVA inclus) și penalități de întârziere aferente acesteia, recurenta UPFR învederează că acestea reprezintă remunerații corespunzătoare perioadei 01 martie 2008 - 31 martie 2011 care au fost determinate pe baza dispozițiilor deciziei ORDA nr. 399/2006, în funcție de numărul de unități comerciale deținute de pârâtă în incinta cărora a difuzat fonograme în scop ambiental, astfel cum s-a indicat în cererea precizatoare depusă la prima instanță, iar pârâta nu a contestat cuantumul acestor pretenții, astfel cum au fost precizate. În termen legal, intimata pârâtă a formulat întâmpinare prin care a combătut susținerile recurentei din cuprinsul memoriului de recurs, solicitând menținerea deciziei recurate ca fiind legală și temeinică.

Nu au fost administrate în această etapă procesuală alte înscrisuri, date fiind dispozițiile art. 305 C. proc. civ. Recursul formulat este fondat, potrivit celor ce urmează.

Cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, a avut ca obiect obligarea pârâtei la plata remunerației echitabile și a penalităților de întârziere datorate producătorilor de fonograme și colectate de reclamantă, pentru comunicarea publică de fonograme de către pârâtă, aferente perioadei 01 august 2008 - 31 martie 2011. Temeiul juridic al cererii privește răspunderea civilă delictuală, întrucât intimata pârâtă, pentru perioada în litigiu, a refuzat obținerea autorizației - licență neexclusivă de la reclamantă, ulterior expirării licențelor anterioare nr. 2607 din 13 decembrie 2005 și, respectiv nr. 3511 din 3 octombrie 2006, în temeiul celei din urmă aceasta efectuând plata remunerației echitabile până la data de 31 iulie 2008. Astfel cum corect susține recurenta, drepturile patrimoniale ale producătorilor de fonograme, ca titulari de drepturi conexe dreptului de autor, sunt prevăzute de art. 105 lit. a) - h) din Legea nr. 8/1996, iar dintre acestea, radiodifuzarea și comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial face obiectul reglementării de la art. 106 5 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 care prevede astfel: "Pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau orice modalitate de comunicare către public,

artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme au dreptul la o remunerație unică echitabilă. (2) Cuantumul acestei remunerații se stabilește prin metodologii, conform procedurii prevăzute la art. 131, 131 1 și 131 2 (3) Colectarea remunerației unice se efectuează în condițiile prevăzute de art. 133"; Înalta Curte va avea în vedere forma legii dreptului de autor de la data derulării faptelor imputate pârâtei. Metodologia adoptată în aplicarea acestei dispoziții legale și incidentă perioadei în litigiu (01 august 2008 - 31 martie 2011) este reprezentată de Decizia ORDA nr. 399/2006, publicată în M. Of. nr. 982/8.12.2006, dată de la care a intrat în vigoare, conform art. 4 din Decizie.

Potrivit art. 3 al Deciziei, recurenta UPFR a fost desemnată drept colector al remunerațiilor reprezentând drepturile patrimoniale cuvenite producătorilor de fonograme, stabilite prin metodologie.

Metodologia însăși definește noțiunile de comunicare publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, de utilizator de fonograme, după cum determină și debitorul obligației de plată a remunerației echitabile, următorii termeni: Astfel, la pct. 1 al Metodologiei s-a prevăzut că "prin comunicare publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora se înțelege comunicarea acestora în spații publice (închise sau deschise), indiferent de modalitatea realizării comunicării, prin întrebuințarea unor mijloace mecanice, electroacustice sau digitale (instalații de amplificare, aparatură de redare a înregistrărilor sonore sau audiovizuale, receptoare radio ori televizoare, echipament informatic etc.), iar la pct. 3 se definește noțiunea de utilizator de fonograme, în sensul Metodologiei ca fiind orice persoană fizică sau juridică autorizată, care comunică public fonograme publicate în scop comercial ori reproduceri ale acestora, în spații deținute cu orice titlu (de proprietate, de administrare, de închiriere, de subînchiriere, comodat etc.).

De asemenea, la pct. 5 din Metodologie se inserează obligația utilizatorului (al cărei izvor este dispoziția corelativă a dreptului producătorilor de fonograme la remunerație echitabilă) de a obține autorizații sub formă de licențe neexclusive, eliberate de organismul de gestiune colectivă a drepturilor lor, indiferent de durata efectivă a comunicării publice, în schimbul unei remunerații, potrivit tabelelor adoptate prin Metodologie. Debitorul obligației de plată pentru licența neexclusivă este deținătorului cu orice titlu al spațiului unde se comunică public fonogramele publicate în scop comercial sau reproduceri ale acestora.

Astfel cum se poate constata, atât în art. 106 5 din Legea nr. 8/1996 cât și Decizia ORDA nr. 399/2006 se folosește noțiunea de fonograme publicate în scop comercial într-un moment ulterior celui la care în care legiuitorul a introdus distincția dintre noțiunea de fonograme publicate în scop comercial (singura categorie de fonograme reglementată în forma inițială a legii) și cea de fonograme de comerț, modificare legislativă intervenită prin Legea nr. 285/2004, ocazie cu care s-a stabilit pentru cea din urmă categorie gestiunea colectivă obligatorie prin dispozițiile art. 123 1 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, fără însă a se mai corela și celelalte dispoziții ale legii. Ulterior însă, prin modificările legii dreptului de autor adoptate prin O.U.G.

nr. 123/2005 s-a introdus în cuprinsul Legii nr. 8/1996 și art. 123 2 alin. (1) lit. f) gestiunea colectivă facultativă pentru categoria fonogramelor publicate în scop comercial, stabilindu-se că pentru fonogramele care nu sunt supuse regimului gestiunii colective obligatorii, gestiunea poate fi nu doar individuală, ci și colectivă; cum O.U.G. nr. 123/2005 a fost publicată în M. Of.

nr. 843/19.09.2005, rezultă că distincția dintre cele două categorii de fonograme era operantă în perioada ce interesează litigiul de față (1 august 2008 - 31 martie 2011). Ca atare, se pune problema determinării tipului de fonograme la care dispozițiile art. 106 5 din Legea nr. 8/1996 se referă, concluzia nu poate fi decât aceea că ea privește atât fonogramele publicate în scop comercial (ceea ce corespunde interpretării literale a normei), dar și fonogramele de comerț, potrivit distincției operate de legiuitor în anul 2004 prin inserarea art. 123 1 alin. (1) lit. f) în corpul actului normativ (ceea ce corespunde unei interpretări sistematice și istorico-teleologice a legii), ambele categorii de fonograme generând dreptul patrimonial la remunerație echitabilă pentru producătorii de fonograme, ca urmare a utilizării lor prin radiodifuzare sau comunicare publică.

Regimul juridic al gestiunii colective însă urmează a fi considerat ca obligatoriu în cazul fonogramelor de comerț (art. 123 1 alin. (1) lit. f) și facultativ pentru fonogramele publicate în scop comercial (art. 123 2 alin. (1) lit. f), distincție neechivocă a legii.

Cum în cauza de față recurenta reclamantă s-a prevalat de atribuțiile sale derivând din gestiunea colectivă obligatorie (parte substanțială dintre criticile sale din recurs privind demonstrarea imposibilității autorizării individuale a utilizării prin radiodifuzare sau comunicare publică a fonogramelor supuse gestiunii colective obligatorii în virtutea legii, aspect asupra căruia se va reveni), rezultă că pretenția dedusă judecății trebuia a fi analizată cel puțin în raport cu prevederile art. 123 1 alin. (1) lit. f) din lege, iar instanța de apel era ținută să califice conduita intimatei pârâte (analiză permisă de limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel), verificând dacă aceasta, în perioada de referință a litigiului, a radiodifuzat și/sau comunicat public fonograme de comerț cu încălcarea dispozițiilor legale (în lipsa autorizării); cu toate acestea, având în vedere că doar prin prezenta decizie au fost aduse aceste clarificări în privința categoriilor de fonograme, dar și cu privire la regimul gestiunii colective, în rejudecare, curtea de apel va chestiona apelanta cu privire dacă, prevalându-se prin cererea de chemare în judecată de dispozițiile art. 106 5 alin. (1) din Legea nr. 8/1996,

aceasta a înțeles să solicite remunerația echitabilă datorată și producătorilor de fonograme publicate în scop comercial pe care îi reprezintă în baza unui mandat acordat în acest scop (deci, în temeiul gestiunii colective facultative); acest mandat va trebui însă demonstrat în cauză cu referire la fiecare producător de fonograme în numele căruia solicită remunerația echitabilă, dacă fonogramele acelui producător au fost comunicate public de către pârâtă în intervalul respectiv.

Pe de o parte, cerința demonstrării mandatului acordat recurentei de producătorii de fonograme publicate în scop comercial rezultă din prevederile explicite ale art. 123 2 alin. (2) din lege, iar pe de altă parte, art. 106 5 alin. (1) din același act normativ privind dreptul de autor și drepturile conexe, poate fi înțeles ca referindu-se la ambele categorii de fonograme (deci și la cele pentru care gestiunea colectivă este facultativă) doar dacă pentru categoria fonogramelor publicate în scop comercial gestiunea se realizează în concret în mod colectiv, deci este vorba despre repertoriul gestionat de recurentă și aceasta deține mandat de la producătorii respectivelor fonograme, pentru că doar în privința fonogramelor de comerț funcționează prezumția legală de mandat instituită prin art. 123 1 alin. (2) din Legea nr. 8/1996.

Rațiunea adoptării unui regim juridic diferit în ce privește gestiunea colectivă a drepturilor patrimoniale ale producătorilor de fonograme derivă din imposibilitatea sau gradul ridicat de dificultate pentru gestionarea individuală a unora dintre drepturile acestora, dată fiind modalitatea concretă de utilizare, ceea ce a generat gestiunea colectivă obligatorie, în timp ce acelea ce pot fi autorizate individual de către titularii de drepturi intră în categoria gestiunii colective facultative, astfel că ele pot fi gestionate colectiv numai în baza manifestării de voință a titularului dreptului în sensul de a acorda organismului de g