ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 880/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 880/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1017 din 24 mai

2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată

acțiunea formulată de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din

România, în contradictoriu cu pârâta K. România SCS, prin care reclamanta

solicitase obligarea pârâtei la plata remunerației echitabile și a

penalităților de întârziere datorate producătorilor de fonograme pentru

comunicarea publică de fonograme de către pârâtă, aferentă perioadei de la 01

august 2008 și până la data pronunțării sentinței.

La data de 26

octombrie 2010, reclamanta a depus cerere precizatoare, conform căreia a

solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 260.586 RON (cu TVA inclus),

reprezentând remunerația echitabilă legal datorată pentru perioada 01 august

2008 - 31 octombrie 2010 și la plata penalităților de întârziere calculate și

datorate la momentul executării hotărârii judecătorești, susținând că pârâta

deține 54 de spații comerciale și a atașat în anexă detalierea pentru fiecare

spațiu comercial a sumei pretinse; ulterior, la data de 10 mai 2011 reclamanta

a formulat o nouă precizare a cererii, solicitând obligarea pârâtei la plata

remunerațiilor datorate pentru perioada 1 august 2008 - 31 martie 2011 în

cuantum de 268.770 RON (cu TVA inclus), precum și a penalităților de întârziere

constând în dobânda legală aferentă perioadei în litigiu.

Prin încheierea

pronunțată la data de 26 octombrie 2010, excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantei UPFR, invocată de pârâtă, a fost respinsă ca neîntemeiată,

pentru considerentele expuse în această încheiere.

Pentru a pronunța

sentința menționată, prima instanță a reținut următoarele:

Inițial, între părți

s-a încheiat contractul de licență din 13 decembrie 2005, având ca obiect

autorizarea pârâtei în vederea difuzării de fonograme în propriile spații

comerciale, iar ulterior, după apariția Deciziei ORDA nr. 113/2006, a fost

emisă licența neexclusivă nr. 3511 din 03 octombrie 2006.

Pârâta a achitat

remunerația legal datorată aferentă perioadei de până la data de 31 iulie 2008,

însă ulterior acestei date a susținut că nu mai datorează sumele pretinse de

UPFR, care au ajuns să totalizeze suma de 268.770 RON (cu TVA inclus), aferentă

perioadei de la 01 august 2008 - 31 martie 2011, la care se adaugă penalități

de întârziere în cuantumul dobânzii legale prevăzute de art. 3 din O.G. nr.

9/2000, calculată pentru fiecare zi de întârziere, începând de la data scadentă

a remunerațiilor, până la executarea efectivă a obligațiilor de plată. Această

sumă a fost stabilită de reclamantă în raport de numărul spațiilor deținute de

pârâtă, respectiv 53 de hipermarketuri și remunerația fixă lunară de 150

RON/spațiu comercial.

S-a constatat de

către tribunal că reclamanta a susținut că în prezenta cauză îi reprezintă pe

toți producătorii de fonograme ale căror înregistrări sonore sunt comunicate

public pe teritoriul României, pe baza unui mandat legal instituit de regimul

gestiunii obligatorii. În baza gestiunii obligatorii, conform art. 123

1

și art. 106

5

din Legea nr. 8/1996, UPFR colectează și drepturile

producătorilor de naționalitate germană ale căror înregistrări sonore sunt

comunicate public pe teritoriul României, fără a avea relevanță dacă au fost

încheiate sau nu acorduri de reciprocitate cu organismul similar din

străinătate, în domeniul protecției drepturilor producătorilor de fonograme,

conexe dreptului de autor.

Totodată, s-a reținut

că între societatea pârâtă și Radio POS, persoană juridică germană, cu sediul

la Kiel, Germania, s-a încheiat la data de 18 iulie 2008, un contract având ca

obiect producerea de către Radio POS pentru K., a unui format specific de

instore radio, cuprinzând 341 de piese muzicale. Aceste titluri sunt menționate

în anexa contractului încheiat între pârâtă și Radio POS, fiind singurele

melodii care se difuzează în locațiile K. din întreaga Europă.

Din verificarea bazei

de date on-line a organismelor de gestiune colectivă din Germania - GEMA, a

rezultat că titlurile muzicale în cauză nu sunt înregistrate la GEMA, titularii

drepturilor de autor și a drepturilor conexe nefiind membrii ai acestui organism

de gestiune în materia protecției intelectuale, situație în care existența sau

inexistența unui contract de reprezentare reciprocă încheiat între GEMA și UFPR

s-a apreciat a fi lipsită de relevanță în speță.

Având în vedere că

producătorii fonogramelor utilizate de Radio POS în alcătuirea formatului

prezentat în magazinele K. din România sunt persoane fizice sau juridice

străine (reclamanta nedovedind contrariul), instanța a apreciat că în speță

sunt incidente dispozițiile art. 146 - 147 din Legea nr. 8/1996, iar UPFR avea

obligația de a proba, ca o condiție a aplicării în cauză a prevederilor art.

123

1

din actul normativ menționat, că acești titulari de drepturi

conexe, producători de înregistrări sonore sau reprezentanți ai acestora,

membri sau nemembri ai UPFR (în acest din urmă caz, în situațiile de gestiune

colectivă obligatorie și cu condiția documentării repertoriului în forma

solicitată de UPFR), beneficiază de protecția prevăzută prin convențiile,

tratatele și acordurile internaționale la care România este parte, iar în lipsa

acestora beneficiază de un tratament egal cu cel al cetățenilor români, cu

condiția ca aceștia să beneficieze, la rândul lor, de tratament similar în

statele respective.

Aceasta, cu atât mai

mult cu cât, din perspectiva dispozițiilor art. 8 pct. 1 și 2 din anexa nr. 1

la Statutul UPFR, fiecare titular are obligația de a comunica UPFR, în maniera

indicată de acest organism, repertoriul propriu de fonograme și datele necesare

UPFR pentru efectuarea plăților stabilite prin decizia Consiliului Director, în

caz contrar, UPFR fiind absolvită de orice răspundere privind nerepartizarea

sumelor. De asemenea, orice plată se efectuează numai în cazul în care

titularul are încheiat cu UPFR un contract de mandat sau, în situațiile de

gestiune obligatorie, numai după respectarea dispozițiilor anterior menționate

și cu condiția dovedirii utilizării repertoriului său.

Tribunalul a apreciat

că întrucât UPFR nu a fost în măsură să indice în tot cursul procesului,

începând din august 2008 și până în prezent, drepturile căror producători le

reprezintă, în condițiile contestării permanente de către pârâtă a chiar

acestui aspect, atare împrejurare reprezintă un motiv de netemeinicie a

acțiunii; prin urmare, reclamanta este cea căreia îi revenea obligația de a

dovedi că în repertoriul gestionat se regăsesc și titlurile producătorilor de

fonograme din formatul Radio POS.

De asemenea, instanța

a reținut că reclamanta s-a prevalat constant de argumentul că legiuitorul a

prevăzut că gestiunea este obligatorie pentru drepturile conexe în discuție,

prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, practic,

neinteresând cine sunt titularii acestor drepturi. Or, având în vedere

apărările pârâtei, aceste susțineri sunt nefondate, ca și acelea care, eludând

orice legătură cu datele concrete ale speței, afirmă că în cazul comunicării

publice a fonogramelor, colectarea remunerației echitabile nu ține de opțiunea

titularului de drepturi, de a renunța sau de a accepta remunerația, ci de

obligația legală a organismului de gestiune colectivă, instituită de art. 130

alin. (1) lit. a) și e) din Legea nr. 8/1996, de a elabora metodologii, în

cazul acelor opere al căror mod de exploatare face imposibilă autorizarea

individuală de către titularii de drepturi, cum este cazul în speță, și de a

colecta sumele datorate de utilizatori pe baza acestor metodologii.

Negarea îndreptățirii

reclamantei de a gestiona colectiv și obligatoriu drepturile cuvenite

producătorilor fonogramelor aferent celor 341 de titluri din formatul Radio

POS, rezultă din faptul că acești titulari și-au concesionat drepturile lor

pentru comunicarea publică prin satelit unui organism de radiodifuziune,

respectiv Radio POS. Instanța a apreciat că aceasta nu echivalează cu o

situație de exercitare individuală a drepturilor în discuție, pretins a fi

gestionate de UPFR sau cu o autorizare individuală nepermisă de lege, ci

reprezintă un act de dispoziție asupra unor drepturi proprii, o manifestare de

voință care nu poate fi interzisă producătorilor în speță și nu poate fi

lipsită de efecte, prin invocarea prevederilor art. 123

1

din Legea

nr. 8/1996.

În consecință,

tribunalul a constatat a fi justificate susținerile pârâtei, conform cărora din

cuprinsul Convenției de la Berna rezultă că legislația națională poate, în

lipsa unei înțelegeri între cei interesați, să stabilească condițiile

repartizării remunerațiilor autorilor operelor, iar prin folosirea

raționamentului per a contrario, odată ce s-a făcut dovada existenței

raportului contractual între cei interesați, respectiv titularul dreptului

protejat și cel care dorește să exploateze acest drept, concluzia care se

impune este aceea că în cauză metodologia ORDA de repartizare a remunerațiilor

între titularii drepturilor de autor nu-și mai găsește aplicare. Ținând seama

de principiul libertății contractuale și de principiul respectării proprietății

private, producătorilor de fonograme, în calitate de titulari ai drepturilor

conexe, nu li se poate nega dreptul de a cesiona, total sau parțial, unor

organisme de radiodifuziune, drepturile lor patrimoniale, iar acceptul de

radiodifuzare cu titlu oneros sau gratuit face ca exercitarea dreptului de

comunicare publică prin radiodifuziune, în cazul în speță, exclude necesitatea

gestionării acestor drepturi, ulterior, de către organismele de gestiune

colectivă, precum UPFR.

Contractul fiind

legea părților în conformitate cu dispozițiile art. 969 C. civ., cererea de

chemare în judecată nu este întemeiată pentru că scopul legii drepturilor de

autor și a celor conexe, respectiv acela ca niciun titular al unor asemenea

drepturi legate de opere muzicale să nu fie prejudiciat, s-a împlinit la

momentul în care titularii drepturilor de autor asupra titlurilor muzicale în

cauză au contractat cu Radio POS. Contractul încheiat ulterior între pârâtă și

organismul de radiodifuziune Radio P.S. GmbH înlătură dreptul reclamantei UPFR,

ca organism intern de gestiune colectivă, de a colecta remunerația echitabilă.

Mai mult, gestiunea

obligatorie reglementată de lege nu se aplică drepturilor exercitate de

organismele de radiodifuziune cu privire la propriile pachete de programe, caz

în care drepturile în cauză, fie le aparțin, fie sunt cesionate de titularii

drepturilor de autori.

S-a mai apreciat că

astfel cum a susținut pârâta, cele menționate sunt în concordanță și cu art. 6

alin. (2) din Directiva nr. 91/100 CEE a Consiliului privind dreptul de

închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în

domeniul proprietății intelectuale, în care se stabilește că "statele membre

prevăd pentru organismele de radiodifuziune sau televiziune dreptul exclusiv de

a autoriza sau de interzice fixarea emisiunilor, iar acest drept de reproducere

poate fi transferat, cedat sau poate constitui obiectul unei licențe

contractuale."

Drepturile Radio POS

asupra programului muzical destinat zonelor comerciale au constituit obiectul

contractului încheiat cu pârâta la data de 18 iulie 2008; în consecință, de la

data semnării acestui contract, pârâta nu mai datorează remunerația pentru

drepturile patrimoniale ale producătorilor, colectată de reclamanta UPFR, având

în vedere obiectul contractului, respectiv "producerea de către Radio POS

pentru K. a unui format specific de instore radio cu muzică care nu necesită

licență", precum și faptul că cei implicați în producerea programului

difuzat în cadrul magazinelor K. au dispus cu privire la propriile drepturi

patrimoniale, în sensul ca acestea să fie folosite și distribuite numai de

către Radio POS, orice alte remunerații nefiind datorate, nici în Germania și

nici pe plan internațional.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din

România (UPFR), criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă

nr. 32A din 23 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și

asigurări sociale, apelul reclamantei a fost respins ca nefondat.

Pentru a decide în

acest sens, în analiza criticilor formulate, instanța de apel a constatat că

primele trei motive de apel privesc considerentele avute în vedere de către

tribunal în cercetarea temeiniciei pretențiilor reclamantei, cu referire la

dovada calității de reprezentant a UPFR pentru producătorii ale căror drepturi

sunt utilizate de către pârâtă în programul pe care îl difuzează în spațiile

sale comerciale, astfel că acestea au fost analizate unitar.

Pe de altă parte, în

ce privește critica de nelegalitate pe fondul cauzei, potrivit căreia

reclamanta nu a făcut dovada drepturilor aparținând producătorilor pe care îi

reprezintă, s-a apreciat a fi neîntemeiată.

Astfel, conform art.

106

5

din Legea nr. 8/1996, pentru utilizarea directă sau indirectă a

fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin

radiodifuzare sau prin orice altă modalitate de comunicare către public,

artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme au dreptul la o

remunerație unică echitabilă.

Aceste drepturi se

gestionează colectiv, conform art. 123

1

alin. (1) lit. f) din lege,

iar UPFR este organismul de gestiune colectivă abilitat în acest sens prin

Decizia ORDA nr. 113/2006.

Curtea de apel a

apreciat că deoarece izvorul obligației îl reprezintă legea, iar mandatul în

speță este un mandat legal, nu este necesar a se reține existența, în concret a

unui contract de reprezentare între reclamantă și producătorii de fonograme,

acesta fiind prezumat de lege.

În speță însă,

existența mandatului legal instituit de art. 123 din legea românească nu este

suficient pentru a dovedi temeinicia acțiunii în care reclamanta solicită

dreptul la remunerația echitabilă în numele producătorilor de fonograme

originari din Germania, în lipsa unei convenții de reciprocitate încheiate cu

organismul similar din țara de origine a titularilor de drepturi conexe.

Argumentul în drept

al celor anterior reținute de instanța de apel îl reprezintă prevederile art.

130 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 8/1996 ce indică o formă specifică de

exercitare a activității organismelor de gestiune colectivă, constând în reprezentarea

exercitată în temeiul convențiilor încheiate cu organismele similare din

străinătate.

Or, ceea ce

reclamanta a recunoscut expres, prin răspunsul la întrebarea 3 din

interogatoriul administrat în fața primei instanțe, o astfel de convenție nu există

între reclamantă și organismul similar din Germania, GEMA, în calitate de

reprezentant legal al producătorilor de fonograme ale căror producții sunt

difuzate de Radio POS.

Totodată, curtea de

apel a reținut că, în conformitate cu prevederile art. 3.1 din contractul tip

al Confederației Internaționale a Societăților de Autori și Compozitori se

stabilește ca principiu general ce guvernează astfel de convenții de

reciprocitate faptul că: "În acordurile bilaterale, fiecare parte

contractantă se angajează să valorifice pe teritoriul său de competență

exercițiul drepturilor membrilor celorlalte părți în același mod și în aceeași

măsură în care o face pentru proprii săi membri și aceasta, în limitele

protecției legale acordate operei străine în țara în care se solicită

protecția".

Prin urmare, s-a

apreciat că în speță, pentru a se reține temeinicia pretențiilor reclamantei,

ar fi trebuit să se poată reține și existența convenției de reciprocitate între

reclamantă și organismul similar din țara de origine a titularilor de drepturi

conexe, în numele cărora se colectează remunerația echitabilă.

Numai după reținerea

unei astfel de convenții s-ar fi putut trece la analiza mandatului acordat GEMA

și a limitelor acestuia pentru a se determina drepturile patrimoniale ale

titularilor de drepturi conexe. Mai precis, pentru a se determina dacă în

repertoriul acestui organism se regăsesc operele muzicale folosite în crearea

formatului de in-store radio.

În acest sens, s-a

reținut potrivit corespondenței semnate de către dl. D.O. în calitate de

administrator al Radio POS, confirmate de prevederile contractului încheiat

între K. și Radio POS, că operele muzicale cuprinse în formatul realizat pentru

pârâtă aparțin unor autori care nu au ales gestiunea colectivă ca modalitate de

administrare a drepturilor lor patrimoniale, nici prin intermediul GEMA și nici

printr-o altă autoritate internațională de licențiere. Aceste susțineri se

coroborează cu împrejurările atestate de înscrisurile aflate la dosarul

instanței de fond potrivit cărora, titlurile muzicale menționate în anexa

contractului încheiat între K. România și Radio POS GmbH nu sunt înregistrate

în repertoriul GEMA.

De asemenea, curtea

de apel a constatat că situația în care titularii drepturilor de autor sau

conexe recurg la alte forme de administrare a drepturilor lor patrimoniale

decât gestiunea colectivă, nu este o situație excepțională, punct de vedere

ilustrat prin inserarea unui citat din Mihaly Ficsor, Gestiunea colectivă a

drepturilor de autor și a drepturilor conexe, Ed. Universul Juridic, 2010, pag.

23.

De altfel, procedând

la o interpretare prin prisma finalității legii, instanța a reținut că

reglementarea gestiunii colective obligatorii a apărut pentru a răspunde unei

necesități de a se asigura o remunerație titularilor de drepturi de autor și

drepturi conexe corespunzător multitudinii de utilizări a operelor lor și, dat

fiind faptul că ar fi fost, practic, imposibil pentru acești titulari să poată

monitoriza utilizarea operelor lor, a fost creată această gestiune colectivă

obligatorie.

De asemenea, s-a

apreciat că nici caracterul obligatoriu al acestei gestiuni și niciun alt

considerent nu pot interzice modalitățile în care titularii de drepturi de

autor sau de drepturi conexe pot dispune conform voinței lor de propriile

drepturi atunci când, date fiind circumstanțele concrete ale cauzei, pot urmări

utilizarea operelor lor.

Prin urmare, simpla

existență a unui mandat legal nu poate susține pretențiile patrimoniale ale

societății de gestiune colectivă în lipsa dovedirii împrejurărilor în care

acestea ar profita autorilor înșiși și pe care legea și-a propus să-i

protejeze; de asemenea, s-a inserat un nou citat din aceeași operă, anterior

menționată, cu privire la specificitatea sistemului de protecție a dreptului de

autor în țările de drept româno-german, pentru a se justifica atare concluzie.

Reținând că nu se

poate constata existența raportului de mandat între reclamantă și societatea

GEMA, nici în baza convenției de reciprocitate și nici în concret privitor la

drepturile autorilor ale căror opere muzicale sunt folosite în programul Radio

Pos și, pe cale de consecință, nici temeinicia pretențiilor UPFR, instanța de

apel a apreciat că ulterior încheierii contractului cu Radio Pos, a încetat

obligația pârâtei de plată a remunerației corespunzătoare drepturilor

patrimoniale către reclamantă, pretențiile acesteia fiind neîntemeiate.

Susținerile apelantei

cuprinse în al patrulea motiv de apel și următoarele, potrivit cărora nu s-a

probat în cauză renunțarea de către autorii operelor muzicale la drepturile lor

patrimoniale au fost și ele înlăturate, instanța de apel reținând că prin

invocarea contractului încheiat cu Radio POS, pârâta a răsturnat prezumția

mandatului legal instituit de lege și a reprezentării de către organismul de

gestiune colectivă, caz în care revenea apelantei sarcina probării unor

elemente care să înlăture împrejurările reținute din clauzele contractuale, cu

atât mai mult cu cât, în calitate de mandatar al GEMA, avea obligația probării

mandatului acestui din urmă organism și a limitelor lui.

De asemenea, s-au

înlăturat și susținerile potrivit cărora producătorii de fonograme nu au

prerogativele dreptului patrimonial pretins, fiind îndreptățiți doar la

remunerația echitabilă deoarece este în totală contradicție cu logica juridică

ce stabilește că orice drept își are izvorul în obligația corelativă. Prin

urmare, s-a considerat de instanța de apel că nu poate fi acceptată existența

unui drept stabilit de lege în favoarea producătorilor de fonograme (dreptul la

o remunerație echitabilă) în lipsa unei obligații constând în împuternicirea

(fie ea chiar în temeiul unei ficțiuni juridice) acordată organismului de

gestiune colectivă de a gestiona atributele patrimoniale ale dreptului de

difuzare către public.

În termen legal,

împotriva acestei decizii, reclamanta a promovat recurs, prevalându-se de

dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., recurenta susținând că

soluția instanței de apel se bazează pe interpretarea eronată a înscrisurilor

depuse la dosar, inclusiv a contractului dintre pârâtă și Radio POS, este

lipsită de temei legal, după cum considerente deciziei sunt contradictorii ori

străine de natura pricinii.

În cuprinsul

memoriului de recurs, recurenta învederează, în esență, următoarele:

Instanța de apel nu a

făcut nicio trimitere la considerentele soluției tribunalului sau vreo

apreciere asupra temeiniciei ori legalității acestora și nici nu a precizat

dacă s-a impus menținerea soluției pentru alte considerente decât cele din

soluția atacată, situație față de care, recurenta consideră ca nu s-a răspuns

motivelor de apel în condițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., ci doar au

fost rezumate la două aspecte "principale": dovada calității de

reprezentant al UPFR și la modalitatea de gestionare individuală a dreptului la

remunerație echitabilă, în raport de care s-a rejudecat cauza.

Recurenta mai arată

că, în principiu, motivarea instanței de apel este fundamentată pe doctrina

juridică de specialitate ("Gestiunea colectivă a drepturilor de autor și a

drepturilor conexe", Ed. Universul Juridic, 2010, autor Mihaly Ficsor),

fără a se indica temeiul legal avut în vedere la judecarea cauzei ci doar

"procedând la o interpretare prin prisma finalității legii", drept

pentru care, consideră că soluția instanței de apel este nemotivată în drept și

lipsită de temei legal, critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art.

304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

De asemenea, nu este

menționată nicio dispoziție legală care să justifice convingerea instanței

privitoare la posibilitatea titularilor de a-și gestiona individual drepturile

patrimoniale, chiar și în situația în care legea prevede o gestiune colectivă

obligatorie, astfel că nu este posibilă evaluarea legalității acestor

considerente dată fiind doar raportarea instanței de apel doar la doctrina de

specialitate.

Recurenta opinează că

judecarea cauzei doar pe seama doctrinei este echivocă, interpretabilă și chiar

contrară legii în materie.

Astfel, deși instanța

de apel admite că, în speță, operează gestiunea colectivă obligatorie în

virtutea căreia organismul de gestiune își justifică mandatul legal în relația

ei cu utilizatorii, consideră totuși că, față de celelalte forme de

administrare evidențiate în doctrină, trebuie să dea prevalență gestionării

individuale a drepturilor, întrucât apreciază că titularii de drepturi, în

speță, pot urmări utilizarea operelor lor. O astfel de apreciere este lipsită

de temei legal și golește de conținut juridic însuși regimul gestiunii

colective obligatorii, obligativitatea acestei forme de gestiune

nemaigăsindu-și rațiunea în condițiile în care se admite că este posibilă

administrarea individuală a drepturilor, atunci când titularul de drepturi își

manifestă o astfel de disponibilitate.

Recurenta susține că

gestiunea colectivă este obligatorie și în condițiile în care producătorii de

fonograme ar înțelege să își cesioneze drepturile patrimoniale conexe, situație

în care se poate schimba doar beneficiarul remunerației, în condițiile legii,

însă nicidecum nu se poate admite ca producătorul autorizează individual și

direct utilizatorul în cazul comunicării publice ambientale. Nu există niciun

temei legal care să deroge de la regimul gestiunii colective obligatorii în

cazul comunicării publice a fonogramelor, ci, dimpotrivă, legea prevede expres

că titularii de drepturi nu pot renunța la remunerația echitabilă ori

compensatorie dar nici interzice utilizarea propriilor opere sau produse

purtătoare de drepturi conexe, în cazul în care beneficiază de o remunerație

echitabilă (a se vedea art. 111

1

și art. 112

1

din Legea

nr. 8/1996); în aceste condiții, aprecierile instanței întemeiate pe doctrina

de specialitate sunt contrare legii.

Instanța de apel nu a

analizat toate înscrisurile depuse de părți ci doar o parte dintre cele depuse

de către pârâtă, și acestea fiind interpretate eronat, cu referire la

contractul încheiat de intimată cu Radio POS, la lista operelor muzicale

utilizate de pârâtă și la adresele din partea reprezentantului Radio POS și ale

organismului GEMA care atestă ca autorii operelor difuzate nu sunt înregistrați

la GEMA din Germania.

În baza acestor

înscrisuri, curtea de apel a reținut că, începând cu 18 iulie 2008, pârâta a

comunicat public în scop ambiental doar fonograme din programul muzical editat

de Radio POS, în baza contractului sus-menționat, că aceste fonograme nu se

regăsesc în repertoriul gestionat de GEMA, și că, în lipsa unui contract de

reciprocitate între UPFR și GEMA, reclamanta nu-și poate justifica în cauză

calitatea de reprezentant al producătorilor de fonograme al căror repertoriu a

fost utilizat, apreciindu-se că aceștia își pot gestiona individual dreptul la

remunerație echitabilă, ba chiar că au renunțat la acest drept în favoarea

societății Radio POS.

În opinia recurentei,

fără niciun temei s-a reținut că lista de opere muzicale menționată, reprezintă

o anexă a contractului dintre pârâta și Radio POS, în condițiile în care

aceasta nu este semnată și ștampilată de către părțile contractante și, în

plus, se referă doar la luna mai 2009 și nu la întreaga durată a contractului.

Nici conținutul contractului încheiat cu Radio POS (sens în care se invocă art.

6 din contract care se referă doar la un "format de muzică internațională

care nu necesită licență") nu permite individualizarea fonogramelor

difuzate, în cadrul programului de radio "in-store", în spațiile

comerciale ale pârâtei, pentru a se avea o reprezentare clară asupra

fonogramelor utilizate. Pe de altă parte, contractul face vorbire despre

"muzica internațională" și nu despre muzica originară din Germania,

astfel cum neîntemeiat a reținut instanța de apel, atunci când s-a raportat la

organismul GEMA din Germania.

Totodată, recurenta

învederează că a depus la dosar Contractul nr. 3823 din 16 noiembrie 2010

semnat de reclamanta UPFR și pârâtă (K. Miercurea Ciuc), în vederea obținerii

licenței neexclusive de utilizare a fonogramelor, contract care a fost semnat

în timpul judecații, înscris cu privire la care instanța de apel nu a făcut

nicio apreciere și care în, opinia recurentei, accentuează ipoteza că pârâta a

difuzat și alte fonograme decât cele arătate în lista menționată.

Nici adresele emise

de GEMA nu sunt concludente în condițiile în care ele fac referire la situația

unor autori de opere muzicale (deci, nu la situația unor producători de

fonograme), întrucât acest organism de gestiune reprezintă doar drepturile

autorilor de opere muzicale și nu pe cele ale producătorilor de fonograme.

Mai mult, la dosarul

cauzei nu există niciun înscris care să ateste că producătorii de fonograme au

cesionat drepturile lor patrimoniale, inclusiv dreptul la remunerație

echitabilă pentru comunicarea publică a propriilor fonograme, către Radio POS

sau ca au renunțat la aceste drepturi. Cât privește cele două declarații date

de reprezentantul Radio POS în data de 23 octombrie 2009 (adresată UCMR-ADA) și

în data de 22 august 2008 (adresata pârâtei), în care se afirmă că Radio POS

"dispune de aprobările necesare" și "nici Radio POS și nici

clienții săi nu trebuie să plătească taxe de licență către societățile care activează

în domeniul dreptului de autor, pentru prezentarea publică a muzicii în

magazine, hoteluri sau alte locații (...)", acestea sunt lipsite de

valoare probatorie, întrucât simpla declarație din partea unei terțe persoane

(Radio POS) nu poate dovedi consimțământul titularilor ale căror drepturi

pretinde că le deține. De altfel, declarațiile se referă la drepturile de autor

și nu la drepturile conexe aparținând producătorilor de fonograme,

interpretarea neputând fi extinsă și asupra celor din urmă.

Pe de altă parte,

instanța de apel a nesocotit fără nicio justificare înscrisurile depuse de

reclamantă la termenul din 26 ianuarie 2012 care dovedesc, față de pretinsa

împrejurare de fapt, ca parte din cele 341 de opere muzicale utilizate de

pârâtă au fost imprimate de producători de fonograme reprezentați de UPFR.

În acest sens, UPFR a

nominalizat piesele muzicale/fonogramele care aparțin producătorilor de

fonograme reprezentați de UPFR (a se vedea lista titlurilor operelor muzicale

cu indicarea producătorilor de fonograme) și a depus înscrisuri care atestă că

acele piese muzicale se regăsesc pe albumele imprimate de acești producători (a

se vedea listingurile de pe site-uri de specialitate care conțin coperta

fonogramelor ce atestă atât numele producătorului de fonograme cât și denumirea

piesei muzicale și a artistului interpret, astfel cum au fost indicate de

pârâtă) și că producătorii nominalizați sunt membri ai UPFR, potrivit

declarațiilor de aderare și contractelor de mandat depuse la dosar.

Deși instanța de apel

a reținut întemeiat că nu este necesar a se face dovada existenței unui

contract de reprezentare între reclamanta și producătorii de fonograme, pentru

a se pretinde remunerația echitabilă, întrucât legea instituie un mandat legal,

prezumat de lege, în condițiile art. 106

3

și ale art. 123

1

alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora dreptul la remunerație

echitabilă se gestionează colectiv obligatoriu, iar UPFR este organismul de

gestiune colectivă abilitat de lege în acest sens, conform art. 3 din Decizia

ORDA nr. 399/2006, totuși, a apreciat fără niciun temei că, în speță, mandatul

legal nu este suficient pentru a acționa în numele producătorilor de fonograme

originari din Germania, în lipsa unei convenții de reciprocitate (de

reprezentare reciprocă) încheiat cu organismul similar din Germania, în

susținerea acestei concluzii invocându-se dispozițiile art. 130 alin. (1) lit.

c) din Legea nr. 8/1996; de asemenea, s-a făcut referire și la prevederile art.

3.1 din contractul tip al Confederației Internaționale a Societăților de Autor

și Compozitori (CISAC) care, în opinia recurentei, nu are nicio relevanță în

speță, cauza de față privind în mod exclusiv drepturile conexe ale

producătorilor de fonograme, iar nu la drepturile de autor ale autorilor de

opere muzicale.

Dispozițiile art. 130

din Legea nr. 8/1996 instituie o serie de obligații în sarcina organismului de

gestiune colectivă care sunt circumstanțiate anumitor situații de fapt cum ar

fi, spre exemplu, situația în care este imposibilă autorizarea individuală de

către titularii de drepturi, în care organismul de gestiune are obligația de a

elabora metodologii, iar acolo unde metodologiile sunt stabilite, obligația

organismului de gestiune de a autoriza utilizatorii prin licența neexclusivă,

în schimbul unei remunerații.

Art. 130 alin. (1)

lit. c) se referă la obligația organismului de gestiune colectivă de a încheia

contracte generale cu diferite categorii de utilizatori, al căror obiect îl

reprezintă autorizarea utilizării repertoriului protejat. Norma legală prevede

obligația generală a organismului de gestiune de a încheia astfel de contracte

cu utilizatorii, în situația în care deține mandat în acest sens din partea

titularilor de drepturi sau a încheiat convenții de reciprocitate cu

organismele similare din străinătate, iar legea nu prevede alte norme speciale

cu privire la autorizarea utilizării operelor. Această obligație este în

corespondență directă cu obligația respectării mandatului pe care organismul de

gestiune l-a primit fie direct, din partea titularilor de drepturi, fie

indirect, din partea organismului similar din străinătate care, la rândul său,

trebuie să dețină mandat din partea titularilor de drepturi (a se vedea în

acest sens, art. 129 alin. (3) și art. 130 alin 1 lit. f) și j) din Legea nr.

8/1996).

Recurenta consideră

că dispozițiile art. 130 alin. (1) lit. c) nu sunt incidente cauzei întrucât,

în speță, legea reglementează prin norme speciale condițiile în care urmează să

fie gestionat dreptul la remunerație echitabilă pentru comunicarea publică a

fonogramelor, respectiv condițiile de licențiere a utilizatorilor, fiind o

situație derogatorie de la aceea în care legea permite încheierea de contracte

generale între organismele de gestiune și utilizatori. Or, în cauză,

autorizarea utilizatorilor se realizează în baza metodologiilor stabilite

(Decizia ORDA nr. 399/2006) și nu în baza "contractelor generale",

dispozițiile art. 106

5

din Legea nr. 8/1996, fiind imperative. Pe de

altă parte, interpretarea dată art. 130 alin. (1) lit. c) este eronată,

deoarece dispoziția legală nu obligă organismul de gestiune să încheie

contracte de reciprocitate cu organisme similare din străinătate, ci obligă să

încheie contracte generale cu utilizatorii, în limitele mandatului convențional

primit, în condițiile menționate.

Recurenta mai arată

că dispozițiile legale reținute de instanța nu fac nicio distincție între

repertoriul românesc și cel internațional, în sensul că pentru gestionarea

repertoriului internațional, în cazul comunicării publice, s-ar impune organismului

de gestiune că pe lângă mandatul legal, prezumat de lege, să facă dovada și

mandatului convențional din partea organismului similar din străinătate, iar

dacă legea nu distinge, nici instanța nu o poate face.

Pe de altă parte,

argumentele invocate în susținerea acestei interpretări sunt contradictorii

întrucât instanța consideră, pe de o parte, că existența mandatului legal nu

trebuie dovedită prin contractul de reprezentare/mandat dintre UPFR și

producătorii de fonograme, adică un mandat convențional, iar pe de altă parte,

că mandatul legal trebuie dovedit cu contractul de reprezentare reciprocă

încheiat cu GEMA (doar în situația particulară în care titularii sunt originari

din Germania). Mai mult, deși se reține că fonogramele indicate de pârâtă nu se

regăsesc în repertoriul organismului GEMA (ceea ce duce la concluzia ca

titularii fonogramelor nu au acordat mandat organismului din Germania, GEMA),

totuși s-a apreciat că UPFR trebuia să facă dovada mandatului din partea GEMA

(a contractului de reciprocitate), pentru a-și justifica pretențiile în cauză,

ceea ce, în opinia recurentei, este un nonsens, pentru că se ajunge a se

pretinde dovada mandatului din partea unui organism care nu are în repertoriul

său piesele utilizate de pârâta.

Tot din perspectiva

motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta

învederează că instanța de apel a înlăturat fără nicio justificare argumentele

sale referitoare la reprezentarea atât a repertoriului românesc, cât și a

repertoriului internațional, în temeiul art. 123

1

alin. (2) care

prevede ca "pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin. (1),

organismele de gestiune colectivă îi reprezintă și pe titularii de drepturi

care nu le-au acordat mandat."

Deși, în principal,

s-a bazat pe existența mandatului legal, recurenta arată că, totuși, a înțeles

să facă dovada mandatului convențional din partea producătorilor identificați

în lista operelor muzicale depusă de pârâtă. Cu această ocazie, s-a arătat că

producătorii de fonograme, dată fiind forma lor de organizare și relațiile

comerciale la nivelul pieței comunitare și internaționale, își exercită

drepturile la nivel local, național, fie direct în relația cu organismul de

gestiune național, fie prin intermediul licențiaților săi, care sunt membri ai

organismului de gestiune național.

Or, UPFR are ca

membri producători de fonograme ce sunt licențiați ai marilor case

internaționale de muzică (producători majori, printre care, U.M. România,

G.T.R. - licențiat W.M., M.S.I. - licențiat S.M. și E.), dar și licențiați ai

producătorilor internaționali independenți, cum este O. În atare situație,

făcându-se și dovada mandatului convențional pentru fonogramele pe care pârâta

pretinde că le-a difuzat, în mod nelegal instanța de apel a considerat necesară

depunerea contractului de reciprocitate cu GEMA ca singur înscris care, în

opinia instanței, ar fi fost în măsură să justifice calitatea recurentei UPFR

de reprezentant, în condițiile în care GEMA reprezintă în mod exclusiv doar pe

autorii operelor muzicale, iar nu producătorii de fonograme.

În consecință,

recurenta susține că întrucât nu există niciun înscris la dosarul cauzei care

să ateste că producătorii de fonograme (ale căror fonograme se pretinde că au

fost difuzate de pârâtă) au cesionat sau au renunțat în favoarea companiei

Radio POS la drepturile lor patrimoniale, instanța de apel a reținut concis că

"prin invocarea contractului încheiat cu Radio POS, pârâta a răsturnat

prezumția mandatului legal instituit de lege și a reprezentării de către organismul

de gestiune colectivă, astfel că revenea apelantei sarcina probării unor

elemente care să înlăture împrejurările reținute în clauzele contractuale cu

atât mai mult cu cât, în calitate de mandatar al GEMA, avea obligația probării

mandatului acestui din urmă organism și a limitelor lui."

Or, curtea de apel nu

indică elementele din contractul semnat de pârâtă cu Radio POS care certifică

actele de dispoziție asupra drepturilor patrimoniale pe care producătorii le au

față de fonogramele difuzate și nici prin ce înscrisuri s-a probat că titularii

de drepturi - producători de fonograme și-ar fi exercitat prerogativele

dreptului de proprietate asupra propriilor fonograme difuzate, după cum nu s-a

arătat nici cum interpretează instanța calitatea în proces a RADIO POS.

Niciuna dintre

instanțele de fond nu au dat o dezlegare apărării pârâtei cu privire la

calitatea Radio POS de producător de fonograme, deși recurenta UPFR a depus, în

combaterea acestei apărări, o serie de înscrisuri, printre care și

"Condițiile Comerciale Generale ale Radio Point of Sale GmbH" (Radio

POS), listinguri preluate de pe site-ul acestei companii care dovedesc faptul

că Radio POS este un prestator de servicii de radio care transmite programe de

muzică prin satelit, direct către punctele comerciale ale propriilor clienți și

nicidecum un producător de fonograme, în sensul legii; de asemenea, programul

muzical realizat conține fonograme aparținând unor diferiți producători de

fonograme, printre care, și membri ai UPFR.

În atare situație,

deși din considerentele deciziei atacate se înțelege că raționamentul se referă

la mai mulți titulari de drepturi și nu doar la unul singur (în persoana Radio

POS, care ar fi de origine germană), instanțele de fond nu au argumentat în

sensul respingerii apărării pârâtei ci, din contră, se menține o stare de

confuzie în privința calității titularilor de drepturi (autori de opere

muzicale și/sau producători de fonograme), precum și în privința calității

companiei Radio POS (sens în care se face referire la cele menționate în sensul

că titularii își pot exercita drepturile patrimoniale individual, dar și cu

privire la contractul dintre pârâtă și Radio POS, care, în opinia instanței,

înlătură prezumția de legalitate ce justifică mandatul legal).

În ce privește fondul

pretențiilor sale - remunerația echitabilă datorată în sumă de 268.770 RON (cu

TVA inclus) și penalități de întârziere aferente acesteia, recurenta UPFR

învederează că acestea reprezintă remunerații corespunzătoare perioadei 01

martie 2008 - 31 martie 2011 care au fost determinate pe baza dispozițiilor

deciziei ORDA nr. 399/2006, în funcție de numărul de unități comerciale

deținute de pârâtă în incinta cărora a difuzat fonograme în scop ambiental,

astfel cum s-a indicat în cererea precizatoare depusă la prima instanță, iar

pârâta nu a contestat cuantumul acestor pretenții, astfel cum au fost

precizate.

În termen legal,

intimata pârâtă a formulat întâmpinare prin care a combătut susținerile

recurentei din cuprinsul memoriului de recurs, solicitând menținerea deciziei

recurate ca fiind legală și temeinică.

Nu au fost

administrate în această etapă procesuală alte înscrisuri, date fiind

dispozițiile art. 305 C. proc. civ.

Recursul formulat

este fondat, potrivit celor ce urmează.

Cererea de chemare în

judecată, astfel cum a fost precizată, a avut ca obiect obligarea pârâtei la

plata remunerației echitabile și a penalităților de întârziere datorate

producătorilor de fonograme și colectate de reclamantă, pentru comunicarea

publică de fonograme de către pârâtă, aferente perioadei 01 august 2008 - 31

martie 2011.

Temeiul juridic al

cererii privește răspunderea civilă delictuală, întrucât intimata pârâtă,

pentru perioada în litigiu, a refuzat obținerea autorizației - licență

neexclusivă de la reclamantă, ulterior expirării licențelor anterioare nr. 2607

din 13 decembrie 2005 și, respectiv nr. 3511 din 3 octombrie 2006, în temeiul

celei din urmă aceasta efectuând plata remunerației echitabile până la data de

31 iulie 2008.

Astfel cum corect

susține recurenta, drepturile patrimoniale ale producătorilor de fonograme, ca

titulari de drepturi conexe dreptului de autor, sunt prevăzute de art. 105 lit.

a) - h) din Legea nr. 8/1996, iar dintre acestea, radiodifuzarea și comunicarea

publică a fonogramelor publicate în scop comercial face obiectul reglementării

de la art. 106

5

alin. (1) din Legea nr. 8/1996 care prevede astfel:

"Pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop

comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau orice modalitate

de comunicare către public, artiștii interpreți sau executanți și producătorii

de fonograme au dreptul la o remunerație unică echitabilă. (2) Cuantumul

acestei remunerații se stabilește prin metodologii, conform procedurii

prevăzute la art. 131, 131

1

și 131

2

(3) Colectarea

remunerației unice se efectuează în condițiile prevăzute de art. 133";

Înalta Curte va avea în vedere forma legii dreptului de autor de la data

derulării faptelor imputate pârâtei.

Metodologia adoptată

în aplicarea acestei dispoziții legale și incidentă perioadei în litigiu (01

august 2008 - 31 martie 2011) este reprezentată de Decizia ORDA nr. 399/2006,

publicată în M. Of. nr. 982/8.12.2006, dată de la care a intrat în vigoare,

conform art. 4 din Decizie.

Potrivit art. 3 al

Deciziei, recurenta UPFR a fost desemnată drept colector al remunerațiilor

reprezentând drepturile patrimoniale cuvenite producătorilor de fonograme,

stabilite prin metodologie.

Metodologia însăși

definește noțiunile de comunicare publică a fonogramelor publicate în scop comercial

sau a reproducerilor acestora, de utilizator de fonograme, după cum determină

și debitorul obligației de plată a remunerației echitabile, următorii termeni:

Astfel, la pct. 1 al

Metodologiei s-a prevăzut că "prin comunicare publică a fonogramelor publicate

în scop comercial sau a reproducerilor acestora se înțelege comunicarea

acestora în spații publice (închise sau deschise), indiferent de modalitatea

realizării comunicării, prin întrebuințarea unor mijloace mecanice,

electroacustice sau digitale (instalații de amplificare, aparatură de redare a

înregistrărilor sonore sau audiovizuale, receptoare radio ori televizoare,

echipament informatic etc.), iar la pct. 3 se definește noțiunea de utilizator

de fonograme, în sensul Metodologiei ca fiind orice persoană fizică sau

juridică autorizată, care comunică public fonograme publicate în scop comercial

ori reproduceri ale acestora, în spații deținute cu orice titlu (de

proprietate, de administrare, de închiriere, de subînchiriere, comodat etc.).

De asemenea, la pct.

5 din Metodologie se inserează obligația utilizatorului (al cărei izvor este

dispoziția corelativă a dreptului producătorilor de fonograme la remunerație

echitabilă) de a obține autorizații sub formă de licențe neexclusive, eliberate

de organismul de gestiune colectivă a drepturilor lor, indiferent de durata

efectivă a comunicării publice, în schimbul unei remunerații, potrivit

tabelelor adoptate prin Metodologie.

Debitorul obligației

de plată pentru licența neexclusivă este deținătorului cu orice titlu al

spațiului unde se comunică public fonogramele publicate în scop comercial sau

reproduceri ale acestora.

Astfel cum se poate

constata, atât în art. 106

5

din Legea nr. 8/1996 cât și Decizia ORDA

nr. 399/2006 se folosește noțiunea de fonograme publicate în scop comercial

într-un moment ulterior celui la care în care legiuitorul a introdus distincția

dintre noțiunea de fonograme publicate în scop comercial (singura categorie de

fonograme reglementată în forma inițială a legii) și cea de fonograme de comerț,

modificare legislativă intervenită prin Legea nr. 285/2004, ocazie cu care s-a

stabilit pentru cea din urmă categorie gestiunea colectivă obligatorie prin

dispozițiile art. 123

1

alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, fără

însă a se mai corela și celelalte dispoziții ale legii.

Ulterior însă, prin

modificările legii dreptului de autor adoptate prin O.U.G. nr. 123/2005 s-a

introdus în cuprinsul Legii nr. 8/1996 și art. 123

2

alin. (1) lit.

f) gestiunea colectivă facultativă pentru categoria fonogramelor publicate în

scop comercial, stabilindu-se că pentru fonogramele care nu sunt supuse

regimului gestiunii colective obligatorii, gestiunea poate fi nu doar

individuală, ci și colectivă; cum O.U.G. nr. 123/2005 a fost publicată în M.

Of. nr. 843/19.09.2005, rezultă că distincția dintre cele două categorii de

fonograme era operantă în perioada ce interesează litigiul de față (1 august

2008 - 31 martie 2011).

Ca atare, se pune

problema determinării tipului de fonograme la care dispozițiile art. 106

5

din Legea nr. 8/1996 se referă, concluzia nu poate fi decât aceea că ea

privește atât fonogramele publicate în scop comercial (ceea ce corespunde

interpretării literale a normei), dar și fonogramele de comerț, potrivit

distincției operate de legiuitor în anul 2004 prin inserarea art. 123

1

alin. (1) lit. f) în corpul actului normativ (ceea ce corespunde unei

interpretări sistematice și istorico-teleologice a legii), ambele categorii de

fonograme generând dreptul patrimonial la remunerație echitabilă pentru

producătorii de fonograme, ca urmare a utilizării lor prin radiodifuzare sau

comunicare publică.

Regimul juridic al

gestiunii colective însă urmează a fi considerat ca obligatoriu în cazul

fonogramelor de comerț (art. 123

1

alin. (1) lit. f) și facultativ

pentru fonogramele publicate în scop comercial (art. 123

2

alin. (1)

lit. f), distincție neechivocă a legii.

Cum în cauza de față

recurenta reclamantă s-a prevalat de atribuțiile sale derivând din gestiunea

colectivă obligatorie (parte substanțială dintre criticile sale din recurs

privind demonstrarea imposibilității autorizării individuale a utilizării prin

radiodifuzare sau comunicare publică a fonogramelor supuse gestiunii colective

obligatorii în virtutea legii, aspect asupra căruia se va reveni), rezultă că

pretenția dedusă judecății trebuia a fi analizată cel puțin în raport cu

prevederile art. 123

1

alin. (1) lit. f) din lege, iar instanța de

apel era ținută să califice conduita intimatei pârâte (analiză permisă de

limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel), verificând dacă

aceasta, în perioada de referință a litigiului, a radiodifuzat și/sau comunicat

public fonograme de comerț cu încălcarea dispozițiilor legale (în lipsa

autorizării); cu toate acestea, având în vedere că doar prin prezenta decizie au

fost aduse aceste clarificări în privința categoriilor de fonograme, dar și cu

privire la regimul gestiunii colective, în rejudecare, curtea de apel va

chestiona apelanta cu privire dacă, prevalându-se prin cererea de chemare în

judecată de dispozițiile art. 106

5

alin. (1) din Legea nr. 8/1996,

aceasta a înțeles să solicite remunerația echitabilă datorată și producătorilor

de fonograme publicate în scop comercial pe care îi reprezintă în baza unui

mandat acordat în acest scop (deci, în temeiul gestiunii colective

facultative); acest mandat va trebui însă demonstrat în cauză cu referire la

fiecare producător de fonograme în numele căruia solicită remunerația

echitabilă, dacă fonogramele acelui producător au fost comunicate public de

către pârâtă în intervalul respectiv.

Pe de o parte,

cerința demonstrării mandatului acordat recurentei de producătorii de fonograme

publicate în scop comercial rezultă din prevederile explicite ale art. 123

2

alin. (2) din lege, iar pe de altă parte, art. 106

5

alin. (1) din

același act normativ privind dreptul de autor și drepturile conexe, poate fi

înțeles ca referindu-se la ambele categorii de fonograme (deci și la cele

pentru care gestiunea colectivă este facultativă) doar dacă pentru categoria

fonogramelor publicate în scop comercial gestiunea se realizează în concret în

mod colectiv, deci este vorba despre repertoriul gestionat de recurentă și

aceasta deține mandat de la producătorii respectivelor fonograme, pentru că

doar în privința fonogramelor de comerț funcționează prezumția legală de mandat

instituită prin art. 123

1

alin. (2) din Legea nr. 8/1996.

Rațiunea adoptării

unui regim juridic diferit în ce privește gestiunea colectivă a drepturilor

patrimoniale ale producătorilor de fonograme derivă din imposibilitatea sau

gradul ridicat de dificultate pentru gestionarea individuală a unora dintre

drepturile acestora, dată fiind modalitatea concretă de utilizare, ceea ce a

generat gestiunea colectivă obligatorie, în timp ce acelea ce pot fi autorizate

individual de către titularii de drepturi intră în categoria gestiunii

colective facultative, astfel că ele pot fi gestionate colectiv numai în baza

manifestării de voință a titularului dreptului în sensul de a acorda

organismului de g