ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 864/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 864/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. 2253/3/2012, la data de

24 ianuarie 2012, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România

(UPFR) a formulat somație de plată în contradictoriu cu pârâta SC P. SRL,

solicitând emiterea unei ordonanțe de plată privind obligarea pârâtei la plata

remunerației echitabile în valoare de 4.389,6 RON (cu TVA inclus), datorată

pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental, aferentă perioadei

01 ianuarie 2007 - 31 decembrie 2011, și la plata penalităților de întârziere

în cuantumul dobânzii legale, actualizată cu indicele de inflație, aplicabil la

data plății efective, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că, în calitate de organism de gestiune al producătorilor de

fonograme, a fost abilitată prin art. 3 al Deciziei nr. 399/2006 (publicată în

M. Of. nr. 982/2006), să colecteze remunerația echitabilă (în ceea ce privește

drepturile producătorilor de fonograme) datorată de utilizatori pentru

comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a

reproducerilor acestora.

În considerarea

dispozițiilor Metodologiei privind comunicarea publică a fonogramelor,

publicată prin Decizia ORDA nr. 399/2006, pârâta, prin reprezentantul său

legal, a declarat la data de 20 mai 2007 că difuzează muzică în scop ambiental

în cadrul restaurantului deținut (suprafața de 140 mp) și în camerele hotelului

"C." de 3***, începând cu 01 ianuarie 2007, sens în care și-a asumat

obligația de plata a remunerației echitabile corespunzătoare utilizării

muzicii, conform metodologiilor în vigoare/și obligației de a comunica UPFR, în

termen de 10 zile, orice modificare intervenită ulterior în legătura cu datele

indicate prin declarație.

Deși UPFR i-a

comunicat pârâtei mai multe înștiințări privind executarea obligației de plată,

inclusiv factura proformă din 18 ianuarie 2010, factura fiscală din 18 ianuarie

2010 și notificarea din 18 ianuarie 2011, aceasta nu a mai plătit nimic,

înregistrând astfel un debit format din remunerația datorată pentru perioada 01

ianuarie 2007 - 31 decembrie 2011 și penalități de întârziere aferente acestei

remunerații.

În ce privește

obligația de plată a remunerației echitabile, au fost invocate dispozițiile

Deciziei ORDA nr. 399/2006 (publicată în M. Of. nr. 982/2006), ale art. 106

5

și ale art. 131

2

alin. (8) din Legea nr. 8/1996, iar referitor la

procedura somației de plată la care s-a recurs, au fost invocate dispozițiile

O.G. nr. 5/2001.

În ce privește

competența materială a instanței, reclamanta a considerat că aceasta revine

Tribunalului București, secția civilă, (specializată în cauze privind

proprietatea intelectuală), având în vedere dispozițiile art. 2 din O.G. nr.

5/2001 - privind procedura somației de plată și ale art. 2 alin. (1) lit. e) C.

proc. civ., cu mențiunea că obiectul cererii se referă la drepturi conexe

drepturilor de autor, incidente materiei privind proprietatea intelectuală.

Pârâta SC P. SRL a

formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii reclamantei ca

fiind netemeinică și nelegală, întrucât cererea reclamantei nu poate fi

soluționată printr-o procedură specială, așa cum este cea prevăzută de O.G. nr.

5/2001.

De asemenea, pârâta a

invocat excepția necompetenței teritoriale și materiale a instanței, precum și

excepția prescripției dreptului la acțiune în justiție a drepturilor pretinse

de către creditoarea reclamantă pentru perioada 01 ianuarie 2007 la 20 ianuarie

2009.

Prin încheierea de

ședință din data de 15 februarie 2012, Tribunalul București, secția a VI-a

civilă, a admis excepția de necompetență funcțională și a dispus înaintarea

dosarului la conducerea Tribunalului București în vederea repartizării către

una dintre Secțiile III, IV sau V ale Tribunalului București.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr.

2253/3/2012**, la data de 15 martie 2012.

La data de 09

octombrie 2012, reclamanta UPFR a formulat, în temeiul art. 132 C. proc. civ,

precizarea cererii de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtei la

plata remunerației echitabile în valoare de 8.280 RON, la care se adaugă TVA,

datorată pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental, aferentă

perioadei 01 ianuarie 2007 -30 septembrie 2012, actualizată cu indicele de

inflație, la plata penalităților de întârziere în cuantumul dobânzii legale,

calculată pentru fiecare zi de întârziere, până la data plății efective și

integrale; obligarea pârâtei la obținerea autorizației licență neexclusivă

pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental; cu cheltuieli de

judecată.

Drept urmare, cererea

principală (somație de plată) a fost modificată, sub aspectul temeiului drept

procesual, într-o acțiune de drept comun privind plata drepturilor conexe ce

aparțin producătorilor de fonograme.

Prin Sentința civilă

nr. 1988 din 13 noiembrie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

admis în parte cererea și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de

8.280 RON, la care se adaugă TVA, remunerație aferentă perioadei 01 ianuarie

2007 - 30 septembrie 2012, actualizată cu indicele de inflație. Totodată, a

fost obligată pârâta să încheie cu reclamanta autorizația de licență

neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental și să

plătească reclamantei suma de 39,30 RON, cheltuieli de judecată.

A reținut instanța

că, potrivit declarației din data de 20 mai 2007, pârâta, prin reprezentant

legal, administrator Z.M., a declarat că societatea are în exploatare punctele

de lucru în care se comunică public muzică în scop ambiental/lucrativ, hotel C.

3***, amplasat în stațiunea Durău și restaurant în suprafață de 140 mp, data

începerii activității fiind 1 ianuarie 2007. Aceste date sunt confirmate de

informațiile preluate de pe site-ul pârâtei xxx, conform cărora pârâta deține

hotelul C. de 3***, având camere dotate cu instalații TV cablu, 5 căsuțe

camping, un restaurant (cu 100 de locuri), terasa turistică de 120 locuri, bar

(cu 20 de locuri).

Ca urmare, s-au

apreciat întemeiate susținerile reclamantei potrivit cu care, în incinta

restaurantului și a terasei, sunt organizate nunți, botezuri, zile onomastice,

evenimente care presupun utilizarea muzicii în scop ambiental.

Prima instanță,

raportat și la dispozițiile art. 106

5

și 131

2

alin. (8)

din Legea nr. 8/1996, a constatat că pârâta datorează reclamantei Uniunea

Producătorilor de Fonograme din România, în calitate de organism de gestiune ai

producătorilor de fonograme, abilitată în acest sens prin art. 3 al Deciziei

nr. 399/2006 publicată în M. Of. nr. 982/2006, remunerația echitabilă în ceea ce

privește drepturile producătorilor de fonograme, datorate de utilizatori pentru

comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a

reproducerilor acestora.

Având în vedere

cuantumul remunerației fixe stabilite prin Decizia ORDA nr. 399/2006, s-a

reținut de către instanță că în mod corect reclamanta a calculat debitul

pârâtei în cuantum de 8.280 RON la care se adaugă TVA, aferent perioadei 01

ianuarie 2007 - 30 septembrie 2012. A mai considerat instanța că repararea în

întregime a prejudiciului produs, impune ca debitul datorat să fie actualizat

cu indicele de inflație la momentul plății efective.

În temeiul

dispozițiilor art. 5 din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 399/2006

și al art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, pârâta a fost obligată

să încheie cu reclamanta autorizație licență neexclusivă, aceasta fiind o

obligație corelativă celei aparținând organismului de gestiune de a autoriza

utilizatorii în baza unei metodologii, înainte de utilizarea repertoriului

protejat și în schimbul unei remunerații.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs pârâta SC P. SRL, solicitând casarea sentinței

recurate, calea de atac fiind recalificată în apel la termenul de judecată de

la 14 mai 2013.

Într-o primă critică,

apelanta a susținut că prin respingerea excepției necompetenței teritoriale,

instanța a pronunțat hotărârea cu încălcarea competenței altei instanțe;

astfel, au fost ignorate prevederile art. 5 C. proc. civ., care instituie

regula de bază a introducerii cererii la domiciliul pârâtului și numai dacă

pârâtul are domiciliul în străinătate, nu are domiciliul sau reședința

cunoscută, cererea se formulează la domiciliul sau reședința reclamantului.

Invocarea ca argument, de către instanță, a dispozițiilor art. 10 pct. 8 C. proc.

civ, este forțată, întrucât potrivit textului menționat "cererile ce

izvorăsc dintr-un fapt ilicit, pot fi judecate de către instanța în

circumscripția în care s-a săvârșit fapta".

În cazul de față,

faptul ilicit, dacă există, s-a săvârșit în localitatea Durău, jud. Neamț și nu

la București. Așadar, așa cum s-a arătat și în întâmpinare, precum și în notele

de ședință depuse la termenul la care s-a soluționat cauza, competent în cauză

este Tribunalul Neamț, excepția de necompetență fiind de ordine publică, astfel

încât aceasta trebuia admisă.

De asemenea, au fost

formulate critici și cu privire la soluția dată excepției prescripției

dreptului material la acțiune, precum și referitoare la fondul cauzei.

Prin Decizia civilă

nr. 119A din 18 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări

sociale, apelul pârâtei a fost admis, sentința atacată a fost anulată, iar

cauza a fost trimisă spre competentă soluționare Tribunalului Neamț.

Pentru a decide în

acest sens, curtea de apel a apreciat a fi fondate susținerile apelantei cu

privire la excepția necompetenței teritoriale, în considerarea prevederilor

art. 5 și 10 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, s-a observat

că obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost

modificată la termenul de la 09 octombrie 2012, vizează remunerația echitabilă

pe care reclamanta susține că pârâta o datorează pentru comunicarea publică a

fonogramelor în scop ambiental în perioada 01 ianuarie 2007 - 31 decembrie 2011

și la plata căreia solicită a fi obligată, în temeiul prevederilor art 106

5

din Legea nr. 8/1996 și ale Deciziei ORDA 399/2006.

Întrucât, potrivit

susținerilor reclamantei, pârâta nu și-a îndeplinit obligația de plată a remunerației

echitabile datorate pentru comunicarea publică a fonogramelor, totodată,

aceasta nefiind titulara unei autorizații de licență neexclusivă, curtea de

apel a apreciat că în mod corect reclamanta a considerat că pentru

valorificarea pretențiilor sale se poate întemeia pe instituția răspunderii

civile delictuale, câtă vreme prejudiciul creat în patrimoniul titularilor de

drepturi conexe dreptului de autor, drepturi de care reclamanta le gestionează,

a fost determinat (conform acelorași susțineri ale reclamantei) prin

nerespectarea de către pârâtă a obligației legale de plată a remunerației

echitabile.

În aceste condiții,

câtă vreme temeiul juridic pe care reclamanta și-a fundamentat cererea de

chemare în judecată este reprezentat de dispozițiile legale ce reglementează

răspunderea civilă delictuală (art. 998 - 999 C. civ.), instanța competentă

teritorial să soluționeze cererea se determină fie potrivit prevederilor art. 5

C. proc. civ., fie celor ale art. 10 pct. 8 C. proc. civ., competența fiind

alternativă.

Curtea de apel a

constatat că sediul pârâtei se află în localitatea Borca, județul Neamț, iar

restaurantul și hotelul în incinta cărora se susține de către reclamantă că au

fost comunicate fonogramele sunt situate în localitatea Durău, județul Neamț,

astfel că, potrivit ambelor reguli de stabilire a competenței teritoriale la

care s-a făcut referire, instanța ce trebuia sesizată de reclamantă cu

soluționarea cererii sale era Tribunalul Neamț (în circumscripția căreia își

are sediul pârâta și unde s-a săvârșit faptul ilicit), iar nu Tribunalul

București.

De asemenea, instanța

de apel a observat, că excepția necompetenței teritoriale a fost invocată în

termen de către pârâtă în fața primei instanțe, în cuprinsul întâmpinării,

fiind soluționată de tribunal la termenul de judecată la care cauza a fost

soluționată în fond, iar modul în care excepția a fost dezlegată de prima

instanță a fost criticat de către pârâtă în cuprinsul cererii de apel.

Ca atare, în

considerarea celor arătate anterior, curtea de apel a constatat că soluția

primei instanțe cu privire la respingerea excepției necompetenței teritoriale

este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 5 și art. 10

alin. (8) C. proc. civ., în mod greșit Tribunalul București considerându-se competent

teritorial să soluționeze cererea reclamantei.

În termen legal,

împotriva acestei decizii, reclamanta a promovat recurs, întemeiat pe motivul

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct, 8 și pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta susține că

instanța de apel a interpretat și aplicat eronat dispozițiile de procedură în

raport de prevederile legii dreptului de autor și de situația de fapt reținută.

În opinia sa, curtea

de apel a reținut greșit că fapta delictuală în raport de care a stabilit

competența ar fi comunicarea publică a fonogramelor, fără a se raporta

obligația de piață a remunerației și la capătul de cerere privind obligarea

pârâtei la obținerea autorizației neexclusive pentru comunicarea publică a

fonogramelor în scop ambiental.

Prima instanță a respins

în mod legal excepția de necompetența teritorială invocată de pârâtă, contrar

celor stabilite de curtea de apel, având în vedere împrejurarea că, potrivit

legii dreptului de autor, pârâta avea obligația achitării remunerației

echitabile pentru comunicarea publica ambientală a fonogramelor, obligație

legală prevăzută de dispozițiile art. 106

5

din Legea nr. 8/1996 și

stabilită prin Decizia ORDA nr. 399/2006, iar nerespectarea acestei obligații

legale a constituit în sine fapta delictuală în raport de care s-a verificat

competența teritorială.

Or, obligația de

plată a remunerației trebuia executată de către pârâtă la sediul reclamantei

UPFR (în ipoteza în care plata se realiza la casieria UPFR) sau la banca unde

reclamanta UPFR își are deschis cont bancar (adică la B.D. - Sucursala

Dorobanți, București, în ipoteza viramentului bancar), astfel încât prima

instanță a reținut corect că locul săvârșirii faptului ilicit (prin omisiunea

plății) - este în București, dând prevalență dispozițiilor art. 12 și 10 pct. 8

din C. proc. civ.

Instanța de apel a

considerat însă nelegală această soluție asupra excepției necompetenței

teritoriale, motivând că faptul ilicit în raport de care UPFR și-a întemeiat

pretențiile îi reprezintă comunicarea publică a fonogramelor fără licență

neexclusivă, acte de comunicare publică ce au avut loc în incinta hotelului

deținut de pârâtă în loc. Durău, jud. Neamț, astfel încât în raport de acest

element de fapt, s-a atribuit competența teritorială Tribunalul Neamț și nu

Tribunalul București.

Referitor la capătul

de cerere privind obligarea pârâtei la plata remunerației echitabile, în raport

de care s-a analizat excepția, recurenta consideră a fi greșit raționamentul

instanței de apel în aplicarea dispozițiilor procedurale, față de dispozițiile

legale în materia dreptului de autor, redând în acest sens conținutul

dispozițiilor art. 106

5

alin. (1), ale art. 131

3

alin.

(8) și ale art. 112

1

din Legea nr. 8/1996.

Recurenta învederează

că din interpretarea coroborată a dispozițiilor legale anterior menționate,

reiese ca pentru comunicarea publică a fonogramelor, utilizatorii au obligația

achitării unei remunerații unice echitabile către titularii de drepturi,

potrivit metodologiilor ce le sunt opozabile și obligatorii de la momentul

publicării acestora în M. Of.; drept urmare, remunerație este obligatorie, dată

fiind dispoziția legii, în cuantumul prevăzut de metodologii.

Pe de altă parte,

titularii de drepturi nu pot interzice comunicarea publică a fonogramelor în

scop ambiental, în condițiile în care beneficiază de aceasta remunerație

obligatorie, denumită de lege "remunerație unică și echitabilă",

drept pentru care fapta de comunicare publică a fonogramelor este liberă pentru

orice utilizator, independent de împrejurarea că deține sau nu licența neexclusivă

ori achită remunerația către organismul de gestiune colectivă.

În atare condiții, în

aprecierea recurentei, nu poate fi calificată drept faptă delictuală

comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental, pentru simplu motiv că

aceasta modalitate de utilizare a fonogramelor nu poate fi condiționată ori

interzisă de titularii drepturilor de autor (în speța, de producătorii de

fonograme) în accepțiunea art. 112

1

din lege. Or, ceea ce nu poate

fi interzis, nu poate constitui o faptă ilicită. În sensul acestor susțineri,

sunt și dispozițiile art. 105 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 8/1996 care

limitează producătorilor de fonograme dreptul exclusiv patrimonial de a

autoriza sau interzice utilizarea propriilor fonograme în cazul comunicării

publice a fonogramelor publicate în scop comercial, caz în care au dreptul doar

la remunerație echitabilă.

Calificarea ca faptă

delictuală pe care instanța de apel o dă actelor de comunicare publică în scop

ambiental este eronată și, în consecință, raportarea competenței teritoriale la

locul săvârșirii acestor acte de comunicare este, la rândul ei, greșită.

Or, în speță, fapta

ilicită este reprezentată de omisiunea/refuzul de plată a remunerației,

caracterul delictual derivând din nerespectarea dispoziției legale care impune

pârâtei această obligație de plată.

Pe de altă parte,

Legea nr. 8/1996 face o distincție între categoriile de titulari de drepturi de

autor și drepturi conexe (regimul juridic fiind diferit în cazul autorilor

operelor muzicale față de cel al producătorilor de fonograme în ce privește

comunicarea publică), dar și în cadrul aceleiași categorii de drepturi, o

distincție între drepturile exclusiv patrimoniale de a interzice sau autoriza

utilizarea unei opere sau produs purtător de drepturi conexe și dreptul la

remunerație echitabilă (de exemplu, dreptul de reproducere a fonogramelor este

un drept exclusiv patrimonial, pe când dreptul de comunicare publică a

fonogramelor este un drept la remunerație echitabilă).

Această distincție

este relevantă în interpretarea dispozițiilor legale referitoare la verificarea

competenței teritoriale, practica instanțelor judecătorești făcând o atare

distincție între drepturile exclusiv patrimoniale de a interzice sau autoriza

utilizarea operei, specifice autorilor de opere (caz în care utilizarea operei

fără acordul titularului reprezintă fapta delictuală în sine) și dreptul la

remunerație echitabilă/compensatorie, specific producătorilor de fonograme (caz

în care titularul nu poate pretinde decât executarea obligației de plată a

remunerației și nicidecum interzicerea utilizării propriilor opere, fapta

delictuală constând în neplata remunerației).

Recurenta mai

învederează ca și în ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtei la

obținerea licenței neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor,

competența teritorială trebuia a fi determinată în raport cu locul obținerii

autorizației licență -neexclusivă, loc care este ia sediul reclamantei UPFR.

Și această obligație

a încheierii contractului de licență neexclusivă sau de obținere a autorizației

pentru comunicarea publică a fonogramelor reprezintă, la rândul ei, o obligație

legală, prevăzută de art. 130 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996,

corelativă celei prevăzute în sarcina organismului de gestiune de a autoriza

utilizatorii, la cererea acestora, în schimbul unei remunerații; în consecință,

și nerespectarea acestei obligații atrage răspunderea civilă delictuală a

pârâtei.

În considerarea

acestor critici, recurenta solicită admiterea recursului, casarea deciziei

recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Intimata pârâtă a

formulat întâmpinare la motivele de recurs, solicitând menținerea deciziei

recurate, întrucât în mod legal și temeinic curtea de apel a constatat că în

cauza competența teritorială de soluționare în primă instanță revine

Tribunalului Neamț.

Recursul formulat

este nefondat, potrivit celor ce urmează:

reclamantă, prin memoriul de recurs, invocă și motivul de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. (interpretarea greșită a actului juridic dedus

judecății, prin schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia), Înalta Curte constată că aceasta, în dezvoltarea

criticilor din perspectiva acestui motiv, se referă la interpretarea și

aplicarea greșită a dispozițiilor procedurale raportate la dispozițiile legii

speciale; prin urmare, aceste critici vor fi analizate pe temeiul art. 304 pct.

9 C. proc. civ., motiv de recurs invocat explicit și de recurentă (pentru alte

considerente), recalificare permisă instanței pe temeiul dispozițiilor art. 306

alin. (3) C. proc. civ.; în plus, dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. au

în vedere actul juridic civil în sensul dreptului substanțial, ele nefiind

aplicabile în ce privește calificarea cererii de chemare în judecată, act de

procedură ai părții prin care se învestește instanța, după cum nu privește nici

interpretarea dată unor dispoziții procedurale sau soluționarea raportului

dintre norma generală și cea specială, cu atât mai puțin în chestiunea

competenței teritoriale.

Cauza cererii de

chemare în judecată o constituie, pe de o parte, antrenarea răspunderii civile

delictuale a pârâtei cu efectul solicitării reparării prejudiciului,

imputându-i-se acesteia o conduită ilicită (neplata remunerației unice

echitabile) și, pe de altă parte, conformarea conduitei sale, pentru viitor, la

exigențele Legii nr. 8/1996, în acest domeniu - obligarea pârâtei la obținerea

autorizației licență neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor în

scop ambiental (executare silită în natură a unei obligații legale de a face).

Prin urmare, Înalta

Curte constată că nici din această perspectivă nu pot fi concepute în mod

valabil critici pe temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât faptul

juridic ilicit ca izvor de obligații nu poate fi confundat cu actul juridic

dedus judecății, izvor convențional de drepturi și obligații (manifestare de

voință în sensul nașterii, modificării sau stingerii unui raport juridic).

Astfel, se reține că

prin cererea de chemare în judecată, așa cum a fost precizată, recurenta

reclamantă a solicitat obligarea intimatei pârâte la plata remunerației

echitabile în valoare de 8.280 RON, la care se adaugă TVA, datorată pentru

comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental, aferentă perioadei 01

ianuarie 2007 - 30 septembrie 2012, actualizată cu indicele de inflație, la

plata penalităților de întârziere în cuantumul dobânzii legale, calculată

pentru fiecare zi de întârziere, până la data plății efective și integrale;

obligarea pârâtei la obținerea autorizației licență neexclusivă pentru

comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental; cu cheltuieli de

judecată.

Prin urmare, cererea

dedusă judecății are un dublu obiect, ambele pretenții deduse judecății

constituind cereri principale, întrucât soluționarea celui de-al doilea capăt

de cerere (obligarea pârâtei la obținerea licenței neexclusive - obligație de a

face - pentru comunicarea publică a fonogramelor în viitor) nu depinde de

dezlegarea celui dintâi - obligarea pârâtei la repararea prejudiciului prin

plata remunerației echitabile datorate pentru perioada dedusă judecății,

indicată în petit și, în mod necesar, plasată anterior formulării cererii în

justiție, ca efect al comunicării publice a fonogramelor (eventual, fără

autorizație - licență neexclusivă), fapt juridic ilicit epuizat deja; în

consecință, acest al doilea capăt de cerere nu poate primi calificarea de

cerere accesorie.

Deși instanța de apel

s-a raportat doar la primul capăt de cerere, soluția dată cu privire la

excepția necompetenței teritoriale este legală.

Din perspectiva

primului capăt de cerere, în mod corect s-a reținut că faptul juridic ilicit

este reprezentat de comunicarea publică a fonogramelor fără plata remunerației

echitabile (comunicare publică fără a deține autorizație - licență neexclusivă,

așa cum se va arăta), în timp ce solicitarea de obligare a pârâtei la plata

remunerațiilor datorate reprezintă modalitatea de reparare a prejudiciului

produs producătorilor de fonograme, în numele cărora recurenta reclamantă

colectează aceste remunerații.

Ca atare, în vederea

determinării competenței teritoriale pentru soluționarea acestui capăt de

cerere erau operante, fie dispozițiile art. 7 alin. (1) C. proc. civ. (întrucât

pârâta chemată în judecată este o persoană juridică de drept privat), iar nu

ale art. 5 din același Cod (astfel cum a reținut instanța de apel), fie cele

ale art. 10 pct. 8 C. proc. civ.

Art. 7 alin. (1) C.

proc. civ. dispune că cererea îndreptată împotriva unei persoane juridice de

drept privat se face la instanța sediului ei principal.

În cauză, sediul

principal al pârâtei se află în localitatea Borca, jud. Neamț, astfel că,

potrivit acestei norme (și în raport și de art. 2 pct. 1 lit. e) C. proc. civ.

- cu referire la competența materială), competența teritorială de soluționare a

cauzei revenea Tribunalului Neamț, instanță în raza căreia se află sediul

principal al pârâtei.

Pe de altă parte,

prin art. 10 pct. 8 C. proc. civ., se prevede că, în afară de instanța de domiciliul

pârâtului, mai este competentă, în cererile ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit,

instanța în circumscripția căreia s-a săvârșit acel fapt.

Cum pretinsul fapt

juridic ilicit (reprezentat de comunicarea publică de fonograme pentru care se

datorează remunerație echitabilă) a avut loc în cadrul Hotelului C., situat în

localitatea Durău, aflată și ea în jud. Neamț, rezultă că și în aplicarea

acestei reguli alternative de determinare a competenței teritoriale (cu

aplicarea acelorași prevederi ale art. 2 pct. 1 lit. e) C. proc. civ. pentru

identificarea instanței competente material), aceasta revine Tribunalului

Neamț.

În ce privește cel

de-al doilea capăt de cerere - obligarea pârâtei de a obține autorizația

licență neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop

ambiental, prevăzută de art. 5 din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr.

399/2006 (și ca obligație corelativă a organismului de gestiune colectivă de

art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996), deci, pentru cererea de

executare silită în natură a unei obligații de a face, în vederea stabilirii

instanței competente teritorial este operant doar criteriul de la art. 7 alin.

(1) C. proc. civ., atare cerere privind obligarea pârâtei să își conformeze în

viitor conduita la dispozițiile legii dreptului de autor și a drepturilor

conexe, neavând drept cauză un fapt juridic ilicit, pretins a fi fost săvârșit

anterior învestirii instanței.

Din acest punct de

vedere, în absența unei dispoziții în cuprinsul legii speciale (eventual,

explicitate prin Metodologie) care să prevadă o derogare de la regulile

procedurale pentru stabilirea unei alte competențe teritoriale decât cea

determinată potrivit regulilor de drept comun, rezultă că în cauză sunt

incidente dispozițiile art. 7 alin. (1) C. proc. civ.

În plus, Înalta Curte

constată că nu poate fi reținută susținerea recurentei privind executarea

acestei obligații la sediul său situat în București, atare element de fapt

neconstituind criteriul legal de determinare în cauză a competenței teritoriale;

locul executării fie chiar în parte a obligației, constituie, într-adevăr, un

criteriu legal (alternativ celui de la art. (7) alin. (1) sau, după caz, art.

5) pentru stabilirea competenței teritoriale în ipoteza art. 10 alin. (1) C.

proc. civ. care însă, are ca premisă existența unui contract între părți, iar

obiectul cererii îl reprezintă executarea, anularea, rezoluțiunea sau

rezilierea contractului, ceea ce nu este cazul în speță, reclamanta solicitând

obligarea pârâtei la încheierea contractului (autorizația licență neexclusivă).

În consecință, în

oricare dintre cele trei ipoteze analizate anterior, dreptul de opțiune al

reclamantei prevăzut de art. 12 C. proc. civ. e unul pur teoretic, întrucât,

competența teritorială pentru ambele capete de cerere - fie în baza art. 7

alin. (1) (operant în cazul ambelor capete de cerere), fie în baza art. 10 pct.

8 C. proc. civ. (incident doar pentru primul capăt de cerere) - revine

Tribunalului Neamț, cum legal a stabilit instanța de apel; totodată, în mod

corect s-a observat că pârâta a invocat excepția necompetenței teritoriale în

termen legal în fața primei instanțe, pârâtă care, prin motivele de apel a

criticat soluția dată de Tribunalul București acestei excepții, ceea ce a atras

soluția prevăzută de art. 297 alin. (2) teza I C. proc. civ., de anulare a

sentinței pronunțate de Tribunalul București și trimitere a cauzei spre

competentă soluționare Tribunalului Neamț.

constată că recurenta reclamantă pentru calificarea pretențiilor deduse judecății

(cu referire la primul capăt de cerere - obligarea pârâtei la plata

remunerației unice echitabile datorate pentru perioada indicată în acțiune) s-a

prevalat pentru descrierea conduitei ilicite a pârâtei de dispozițiile art. 106

5

,

art. 131

2

alin. (8), art. 112

1

din Legea nr. 8/1996 și

ale Deciziei ORDA nr. 399/2006 corob. cu art. 998 - 999 C. civ., în timp ce

pentru al doilea capăt de cerere, a invocat dispozițiile art. 5 din Metodologia

publicată prin Decizia ORDA nr. 399/2006, dar și ale art. 130 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 8/1996, republicată.

În ce privește primul

capăt de cerere, recurenta a criticat raționamentul instanței de apel prin care

s-a reținut că fapta ilicită reclamată este comunicarea publică a fonogramelor

în scop ambiental fără a deține licență neexclusivă și fără a achita

remunerația unică echitabilă prevăzută de art. 106

5

alin. (1) din

Legea nr. 8/1996, în condițiile în care atare utilizare este una liberă ce nu

este supusă autorizării, date fiind dispozițiile art. 112

1

care

prevăd că "în cazul în care titularii de drepturi beneficiază, prin

efectul legii, de o remunerație obligatorie, aceștia nu se pot opune

utilizărilor care o generează."

Or, în acest context,

în opinia recurentei, fapta ilicită care a generat primul capăt de cerere nu

este comunicarea publică de fonograme în scop ambiental fără autorizație, ci

chiar neplata remunerației unice echitabile, datorate în virtutea legii,

cuantumul acestor remunerații fiind stabilit prin Metodologie.

Înalta Curte constată

însă că și în cazul în care atare utilizare nu ar fi supusă autorizării, fapta

ilicită imputată pârâtei o reprezintă comunicarea publică de fonograme fără

achitarea remunerației unice echitabile, adică o utilizare fără plata

contraprestației, întrucât obligația de plată (efectul) nu se naște în absența

utilizării fonogramelor (cauza).

Mai mult decât atât,

și în ipoteza în care neplata remunerației unice echitabile decurgând din

utilizarea licită a fonogramelor (care, în susținerea recurentei, nu necesită

autorizare), nu ar fi atras un alt criteriu pentru determinarea competenței

teritoriale în soluționarea primului capăt de cerere, întrucât, în absența unei

dispoziții contrare a legii speciale (convenția părților neintrând în

discuție), este aplicabilă regula generală din materia obligațiilor referitoare

la caracterul cherabil, iar nu portabil al plății conform art. 1104 alin. (2)

C. civ. de la 1865, în vigoare la data faptelor; așadar, și potrivit acestei

reguli - efectuarea plății la domiciliul (sau, după caz, sediul debitorului),

în speță, competența teritorială revine Tribunalului Neamț.

Pentru cel de-al

doilea capăt de cerere, recurenta a invocat dispozițiile art. 5 din Decizia

ORDA nr. 399/2006, dar și cele ale art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

8/1996.

Prin Decizia ORDA nr.

399/2006 s-a dispus publicarea în M. Of. al României a Metodologiei privind

comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a

reproducerilor acestora și tabelele cuprinzând drepturile patrimoniale ale

artiștilor interpreți ori executanți și producătorilor de fonograme, iar prin

dispozițiile art. 5, astfel cum invocă recurenta, se prevede că

"utilizatorul are obligația să obțină autorizații sub formă de licențe

neexclusive, eliberate de organismele de gestiune colectivă ale drepturilor

artiștilor interpreți sau executanți și ale producătorilor de fonograme, pentru

comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a

reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual,

în schimbul unei remunerații potrivit tabelelor redate mai jos, indiferent de

durata efectivă a comunicării publice."

Ca atare, se constată

că recurenta invocă argumente contrare în justificarea celor două capete de

cerere, susținând că pentru utilizarea fonogramelor în scop ambiental prin

comunicare publică în perioada (1 ianuarie 2007 - 30 septembrie 2012) pentru

care solicită obligarea pârâtei la plata remunerației unice echitabile datorate

utilizarea este liberă, nefiind necesară autorizarea, în timp ce prin cel de-al

doilea capăt de cerere, pentru același tip de utilizare, pentru viitor,

solicită obligarea pârâtei la obținerea licenței neexclusive pentru comunicarea

publică a fonogramelor în scop ambiental.

Or, în condițiile în

care art. 5 din Decizia ORDA nr. 399/2006 (în vigoare în perioada pentru care

se solicită remunerația unică echitabilă), în acord cu dispozițiile art. 130

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 prevede ca obligație în sarcina

organismului de gestiune colectivă autorizarea utilizatorilor, la cererea acestora,

efectuată înainte de utilizarea repertoriului protejat, în schimbul unei

remunerații, prin licență neexclusivă, în formă scrisă.

Drept urmare,

utilizarea este supusă autorizării, nefiind liberă, ceea ce conduce la

înlăturarea argumentelor dezvoltate de recurentă pentru calificarea primului

capăt de cerere, pretinsa fapta ilicită fiind, astfel cum deja s-a reținut,

comunicarea publică în scop ambiental a fonogramelor fără a deține autorizație

licență neexclusivă și fără achitarea remunerației datorate, iar nu doar

neplata remunerației unice echitabile, cum greșit susține recurenta.

În același timp,

faptul că art. 105 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 prevede că "în

condițiile prevăzute la art. 92 alin. (1), producătorul de înregistrări sonore

are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza sau de a interzice

radiodifuzarea și comunicarea publică a propriilor înregistrări sonore, cu

excepția celor publicate în scop comercial, caz în care are dreptul la

remunerație echitabilă, se corelează cu dispozițiile art. 112

1

din

aceeași lege care interzic titularilor de drepturi pentru care beneficiază prin

efectul legii de o remunerație echitabilă a se opune utilizărilor care o

generează.

Așadar, titularul de

drepturi conexe (producătorul înregistrării sonore) nu se poate opune unei

asemenea utilizări a fonogramelor publicate în scop comercial, însă

utilizatorul va avea nevoie de licență neexclusivă din partea organismului de

gestiune colectivă dacă va radiodifuza sau comunica public astfel de fonograme

publicate în scop comercial pentru că orice utilizare a acesteia generează,

prin efectul legii, dreptul la remunerație unică echitabilă, astfel cum prevede

art. 106

5

alin. (1) din Legea nr. 8/1996, drept care este supus însă

gestiunii colective în mod facultativ, potrivit art. 123

2

alin. (1)

lit. f) din Legea nr. 8/1996.

Față de cele ce

preced, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România

(UPFR) împotriva Deciziei nr. 119A din 18 iunie 2013 a Curții de Apel

București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 14 martie 2014.

Procesat

de GGC - NN