ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 864/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. 2253/3/2012, la data de 24 ianuarie 2012, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) a formulat somație de plată în contradictoriu cu pârâta SC P. SRL, solicitând emiterea unei ordonanțe de plată privind obligarea pârâtei la plata remunerației echitabile în valoare de 4.389,6 RON (cu TVA inclus), datorată pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental, aferentă perioadei 01 ianuarie 2007 - 31 decembrie 2011, și la plata penalităților de întârziere în cuantumul dobânzii legale, actualizată cu indicele de inflație, aplicabil la data plății efective, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în calitate de organism de gestiune al producătorilor de fonograme, a fost abilitată prin art. 3 al Deciziei nr. 399/2006 (publicată în M. Of. nr. 982/2006), să colecteze remunerația echitabilă (în ceea ce privește drepturile producătorilor de fonograme) datorată de utilizatori pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora.

În considerarea dispozițiilor Metodologiei privind comunicarea publică a fonogramelor, publicată prin Decizia ORDA nr. 399/2006, pârâta, prin reprezentantul său legal, a declarat la data de 20 mai 2007 că difuzează muzică în scop ambiental în cadrul restaurantului deținut (suprafața de 140 mp) și în camerele hotelului "C." de 3***, începând cu 01 ianuarie 2007, sens în care și-a asumat obligația de plata a remunerației echitabile corespunzătoare utilizării muzicii, conform metodologiilor în vigoare/și obligației de a comunica UPFR, în termen de 10 zile, orice modificare intervenită ulterior în legătura cu datele indicate prin declarație.

Deși UPFR i-a comunicat pârâtei mai multe înștiințări privind executarea obligației de plată, inclusiv factura proformă din 18 ianuarie 2010, factura fiscală din 18 ianuarie 2010 și notificarea din 18 ianuarie 2011, aceasta nu a mai plătit nimic, înregistrând astfel un debit format din remunerația datorată pentru perioada 01 ianuarie 2007 - 31 decembrie 2011 și penalități de întârziere aferente acestei remunerații. În ce privește obligația de plată a remunerației echitabile, au fost invocate dispozițiile Deciziei ORDA nr. 399/2006 (publicată în M. Of. nr. 982/2006), ale art. 106 5 și ale art. 131 2 alin. (8) din Legea nr. 8/1996, iar referitor la procedura somației de plată la care s-a recurs, au fost invocate dispozițiile O.G.

nr. 5/2001. În ce privește competența materială a instanței, reclamanta a considerat că aceasta revine Tribunalului București, secția civilă, (specializată în cauze privind proprietatea intelectuală), având în vedere dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 5/2001 - privind procedura somației de plată și ale art. 2 alin. (1) lit. e) C. proc. civ., cu mențiunea că obiectul cererii se referă la drepturi conexe drepturilor de autor, incidente materiei privind proprietatea intelectuală. Pârâta SC P. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii reclamantei ca fiind netemeinică și nelegală, întrucât cererea reclamantei nu poate fi soluționată printr-o procedură specială, așa cum este cea prevăzută de O.G.

nr. 5/2001. De asemenea, pârâta a invocat excepția necompetenței teritoriale și materiale a instanței, precum și excepția prescripției dreptului la acțiune în justiție a drepturilor pretinse de către creditoarea reclamantă pentru perioada 01 ianuarie 2007 la 20 ianuarie 2009. Prin încheierea de ședință din data de 15 februarie 2012, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis excepția de necompetență funcțională și a dispus înaintarea dosarului la conducerea Tribunalului București în vederea repartizării către una dintre Secțiile III, IV sau V ale Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 2253/3/2012**, la data de 15 martie 2012. La data de 09 octombrie 2012, reclamanta UPFR a formulat, în temeiul art. 132 C. proc.

civ, precizarea cererii de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtei la plata remunerației echitabile în valoare de 8.280 RON, la care se adaugă TVA, datorată pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental, aferentă perioadei 01 ianuarie 2007 -30 septembrie 2012, actualizată cu indicele de inflație, la plata penalităților de întârziere în cuantumul dobânzii legale, calculată pentru fiecare zi de întârziere, până la data plății efective și integrale; obligarea pârâtei la obținerea autorizației licență neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental; cu cheltuieli de judecată. Drept urmare, cererea principală (somație de plată) a fost modificată, sub aspectul temeiului drept procesual, într-o acțiune de drept comun privind plata drepturilor conexe ce aparțin producătorilor de fonograme.

Prin Sentința civilă nr. 1988 din 13 noiembrie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte cererea și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 8.280 RON, la care se adaugă TVA, remunerație aferentă perioadei 01 ianuarie 2007 - 30 septembrie 2012, actualizată cu indicele de inflație. Totodată, a fost obligată pârâta să încheie cu reclamanta autorizația de licență neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental și să plătească reclamantei suma de 39,30 RON, cheltuieli de judecată.

A reținut instanța că, potrivit declarației din data de 20 mai 2007, pârâta, prin reprezentant legal, administrator Z.M., a declarat că societatea are în exploatare punctele de lucru în care se comunică public muzică în scop ambiental/lucrativ, hotel C. 3***, amplasat în stațiunea Durău și restaurant în suprafață de 140 mp, data începerii activității fiind 1 ianuarie 2007. Aceste date sunt confirmate de informațiile preluate de pe site-ul pârâtei xxx, conform cărora pârâta deține hotelul C. de 3***, având camere dotate cu instalații TV cablu, 5 căsuțe camping, un restaurant (cu 100 de locuri), terasa turistică de 120 locuri, bar (cu 20 de locuri). Ca urmare, s-au apreciat întemeiate susținerile reclamantei potrivit cu care, în incinta restaurantului și a terasei, sunt organizate nunți, botezuri, zile onomastice, evenimente care presupun utilizarea muzicii în scop ambiental.

Prima instanță, raportat și la dispozițiile art. 106 5 și 131 2 alin. (8) din Legea nr. 8/1996, a constatat că pârâta datorează reclamantei Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, în calitate de organism de gestiune ai producătorilor de fonograme, abilitată în acest sens prin art. 3 al Deciziei nr. 399/2006 publicată în M. Of. nr. 982/2006, remunerația echitabilă în ceea ce privește drepturile producătorilor de fonograme, datorate de utilizatori pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora.

Având în vedere cuantumul remunerației fixe stabilite prin Decizia ORDA nr. 399/2006, s-a reținut de către instanță că în mod corect reclamanta a calculat debitul pârâtei în cuantum de 8.280 RON la care se adaugă TVA, aferent perioadei 01 ianuarie 2007 - 30 septembrie 2012. A mai considerat instanța că repararea în întregime a prejudiciului produs, impune ca debitul datorat să fie actualizat cu indicele de inflație la momentul plății efective. În temeiul dispozițiilor art. 5 din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 399/2006 și al art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, pârâta a fost obligată să încheie cu reclamanta autorizație licență neexclusivă, aceasta fiind o obligație corelativă celei aparținând organismului de gestiune de a autoriza utilizatorii în baza unei metodologii, înainte de utilizarea repertoriului protejat și în schimbul unei remunerații.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC P. SRL, solicitând casarea sentinței recurate, calea de atac fiind recalificată în apel la termenul de judecată de la 14 mai 2013. Într-o primă critică, apelanta a susținut că prin respingerea excepției necompetenței teritoriale, instanța a pronunțat hotărârea cu încălcarea competenței altei instanțe; astfel, au fost ignorate prevederile art. 5 C. proc. civ., care instituie regula de bază a introducerii cererii la domiciliul pârâtului și numai dacă pârâtul are domiciliul în străinătate, nu are domiciliul sau reședința cunoscută, cererea se formulează la domiciliul sau reședința reclamantului. Invocarea ca argument, de către instanță, a dispozițiilor art. 10 pct. 8 C. proc.

civ, este forțată, întrucât potrivit textului menționat "cererile ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit, pot fi judecate de către instanța în circumscripția în care s-a săvârșit fapta". În cazul de față, faptul ilicit, dacă există, s-a săvârșit în localitatea Durău, jud. Neamț și nu la București. Așadar, așa cum s-a arătat și în întâmpinare, precum și în notele de ședință depuse la termenul la care s-a soluționat cauza, competent în cauză este Tribunalul Neamț, excepția de necompetență fiind de ordine publică, astfel încât aceasta trebuia admisă. De asemenea, au fost formulate critici și cu privire la soluția dată excepției prescripției dreptului material la acțiune, precum și referitoare la fondul cauzei.

Prin Decizia civilă nr. 119A din 18 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, apelul pârâtei a fost admis, sentința atacată a fost anulată, iar cauza a fost trimisă spre competentă soluționare Tribunalului Neamț. Pentru a decide în acest sens, curtea de apel a apreciat a fi fondate susținerile apelantei cu privire la excepția necompetenței teritoriale, în considerarea prevederilor art. 5 și 10 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, s-a observat că obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost modificată la termenul de la 09 octombrie 2012, vizează remunerația echitabilă pe care reclamanta susține că pârâta o datorează pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental în perioada 01 ianuarie 2007 - 31 decembrie 2011 și la plata căreia solicită a fi obligată, în temeiul prevederilor art 106 5 din Legea nr. 8/1996 și ale Deciziei ORDA 399/2006.

Întrucât, potrivit susținerilor reclamantei, pârâta nu și-a îndeplinit obligația de plată a remunerației echitabile datorate pentru comunicarea publică a fonogramelor, totodată, aceasta nefiind titulara unei autorizații de licență neexclusivă, curtea de apel a apreciat că în mod corect reclamanta a considerat că pentru valorificarea pretențiilor sale se poate întemeia pe instituția răspunderii civile delictuale, câtă vreme prejudiciul creat în patrimoniul titularilor de drepturi conexe dreptului de autor, drepturi de care reclamanta le gestionează, a fost determinat (conform acelorași susțineri ale reclamantei) prin nerespectarea de către pârâtă a obligației legale de plată a remunerației echitabile.

În aceste condiții, câtă vreme temeiul juridic pe care reclamanta și-a fundamentat cererea de chemare în judecată este reprezentat de dispozițiile legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală (art. 998 - 999 C. civ.), instanța competentă teritorial să soluționeze cererea se determină fie potrivit prevederilor art. 5 C. proc. civ., fie celor ale art. 10 pct. 8 C. proc. civ., competența fiind alternativă. Curtea de apel a constatat că sediul pârâtei se află în localitatea Borca, județul Neamț, iar restaurantul și hotelul în incinta cărora se susține de către reclamantă că au fost comunicate fonogramele sunt situate în localitatea Durău, județul Neamț, astfel că, potrivit ambelor reguli de stabilire a competenței teritoriale la care s-a făcut referire, instanța ce trebuia sesizată de reclamantă cu soluționarea cererii sale era Tribunalul Neamț (în circumscripția căreia își are sediul pârâta și unde s-a săvârșit faptul ilicit), iar nu Tribunalul București.

De asemenea, instanța de apel a observat, că excepția necompetenței teritoriale a fost invocată în termen de către pârâtă în fața primei instanțe, în cuprinsul întâmpinării, fiind soluționată de tribunal la termenul de judecată la care cauza a fost soluționată în fond, iar modul în care excepția a fost dezlegată de prima instanță a fost criticat de către pârâtă în cuprinsul cererii de apel. Ca atare, în considerarea celor arătate anterior, curtea de apel a constatat că soluția primei instanțe cu privire la respingerea excepției necompetenței teritoriale este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 5 și art. 10 alin. (8) C. proc. civ., în mod greșit Tribunalul București considerându-se competent teritorial să soluționeze cererea reclamantei.

În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta a promovat recurs, întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct, 8 și pct. 9 C. proc. civ. Recurenta susține că instanța de apel a interpretat și aplicat eronat dispozițiile de procedură în raport de prevederile legii dreptului de autor și de situația de fapt reținută. În opinia sa, curtea de apel a reținut greșit că fapta delictuală în raport de care a stabilit competența ar fi comunicarea publică a fonogramelor, fără a se raporta obligația de piață a remunerației și la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la obținerea autorizației neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental.

Prima instanță a respins în mod legal excepția de necompetența teritorială invocată de pârâtă, contrar celor stabilite de curtea de apel, având în vedere împrejurarea că, potrivit legii dreptului de autor, pârâta avea obligația achitării remunerației echitabile pentru comunicarea publica ambientală a fonogramelor, obligație legală prevăzută de dispozițiile art. 106 5 din Legea nr. 8/1996 și stabilită prin Decizia ORDA nr. 399/2006, iar nerespectarea acestei obligații legale a constituit în sine fapta delictuală în raport de care s-a verificat competența teritorială. Or, obligația de plată a remunerației trebuia executată de către pârâtă la sediul reclamantei UPFR (în ipoteza în care plata se realiza la casieria UPFR) sau la banca unde reclamanta UPFR își are deschis cont bancar (adică la B.D.

- Sucursala Dorobanți, București, în ipoteza viramentului bancar), astfel încât prima instanță a reținut corect că locul săvârșirii faptului ilicit (prin omisiunea plății) - este în București, dând prevalență dispozițiilor art. 12 și 10 pct. 8 din C. proc. civ. Instanța de apel a considerat însă nelegală această soluție asupra excepției necompetenței teritoriale, motivând că faptul ilicit în raport de care UPFR și-a întemeiat pretențiile îi reprezintă comunicarea publică a fonogramelor fără licență neexclusivă, acte de comunicare publică ce au avut loc în incinta hotelului deținut de pârâtă în loc. Durău, jud. Neamț, astfel încât în raport de acest element de fapt, s-a atribuit competența teritorială Tribunalul Neamț și nu Tribunalul București.

Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata remunerației echitabile, în raport de care s-a analizat excepția, recurenta consideră a fi greșit raționamentul instanței de apel în aplicarea dispozițiilor procedurale, față de dispozițiile legale în materia dreptului de autor, redând în acest sens conținutul dispozițiilor art. 106 5 alin. (1), ale art. 131 3 alin. (8) și ale art. 112 1 din Legea nr. 8/1996. Recurenta învederează că din interpretarea coroborată a dispozițiilor legale anterior menționate, reiese ca pentru comunicarea publică a fonogramelor, utilizatorii au obligația achitării unei remunerații unice echitabile către titularii de drepturi, potrivit metodologiilor ce le sunt opozabile și obligatorii de la momentul publicării acestora în M. Of.; drept urmare, remunerație este obligatorie, dată fiind dispoziția legii, în cuantumul prevăzut de metodologii.

Pe de altă parte, titularii de drepturi nu pot interzice comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental, în condițiile în care beneficiază de aceasta remunerație obligatorie, denumită de lege "remunerație unică și echitabilă", drept pentru care fapta de comunicare publică a fonogramelor este liberă pentru orice utilizator, independent de împrejurarea că deține sau nu licența neexclusivă ori achită remunerația către organismul de gestiune colectivă. În atare condiții, în aprecierea recurentei, nu poate fi calificată drept faptă delictuală comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental, pentru simplu motiv că aceasta modalitate de utilizare a fonogramelor nu poate fi condiționată ori interzisă de titularii drepturilor de autor (în speța, de producătorii de fonograme) în accepțiunea art. 112 1 din lege.

Or, ceea ce nu poate fi interzis, nu poate constitui o faptă ilicită. În sensul acestor susțineri, sunt și dispozițiile art. 105 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 8/1996 care limitează producătorilor de fonograme dreptul exclusiv patrimonial de a autoriza sau interzice utilizarea propriilor fonograme în cazul comunicării publice a fonogramelor publicate în scop comercial, caz în care au dreptul doar la remunerație echitabilă. Calificarea ca faptă delictuală pe care instanța de apel o dă actelor de comunicare publică în scop ambiental este eronată și, în consecință, raportarea competenței teritoriale la locul săvârșirii acestor acte de comunicare este, la rândul ei, greșită. Or, în speță, fapta ilicită este reprezentată de omisiunea/refuzul de plată a remunerației, caracterul delictual derivând din nerespectarea dispoziției legale care impune pârâtei această obligație de plată.

Pe de altă parte, Legea nr. 8/1996 face o distincție între categoriile de titulari de drepturi de autor și drepturi conexe (regimul juridic fiind diferit în cazul autorilor operelor muzicale față de cel al producătorilor de fonograme în ce privește comunicarea publică), dar și în cadrul aceleiași categorii de drepturi, o distincție între drepturile exclusiv patrimoniale de a interzice sau autoriza utilizarea unei opere sau produs purtător de drepturi conexe și dreptul la remunerație echitabilă (de exemplu, dreptul de reproducere a fonogramelor este un drept exclusiv patrimonial, pe când dreptul de comunicare publică a fonogramelor este un drept la remunerație echitabilă).

Această distincție este relevantă în interpretarea dispozițiilor legale referitoare la verificarea competenței teritoriale, practica instanțelor judecătorești făcând o atare distincție între drepturile exclusiv patrimoniale de a interzice sau autoriza utilizarea operei, specifice autorilor de opere (caz în care utilizarea operei fără acordul titularului reprezintă fapta delictuală în sine) și dreptul la remunerație echitabilă/compensatorie, specific producătorilor de fonograme (caz în care titularul nu poate pretinde decât executarea obligației de plată a remunerației și nicidecum interzicerea utilizării propriilor opere, fapta delictuală constând în neplata remunerației).

Recurenta mai învederează ca și în ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtei la obținerea licenței neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor, competența teritorială trebuia a fi determinată în raport cu locul obținerii autorizației licență -neexclusivă, loc care este ia sediul reclamantei UPFR. Și această obligație a încheierii contractului de licență neexclusivă sau de obținere a autorizației pentru comunicarea publică a fonogramelor reprezintă, la rândul ei, o obligație legală, prevăzută de art. 130 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996, corelativă celei prevăzute în sarcina organismului de gestiune de a autoriza utilizatorii, la cererea acestora, în schimbul unei remunerații; în consecință, și nerespectarea acestei obligații atrage răspunderea civilă delictuală a pârâtei.

În considerarea acestor critici, recurenta solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel. Intimata pârâtă a formulat întâmpinare la motivele de recurs, solicitând menținerea deciziei recurate, întrucât în mod legal și temeinic curtea de apel a constatat că în cauza competența teritorială de soluționare în primă instanță revine Tribunalului Neamț. Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce urmează: 1. Deși recurenta reclamantă, prin memoriul de recurs, invocă și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

(interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, prin schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia), Înalta Curte constată că aceasta, în dezvoltarea criticilor din perspectiva acestui motiv, se referă la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor procedurale raportate la dispozițiile legii speciale; prin urmare, aceste critici vor fi analizate pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv de recurs invocat explicit și de recurentă (pentru alte considerente), recalificare permisă instanței pe temeiul dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ.; în plus, dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

au în vedere actul juridic civil în sensul dreptului substanțial, ele nefiind aplicabile în ce privește calificarea cererii de chemare în judecată, act de procedură ai părții prin care se învestește instanța, după cum nu privește nici interpretarea dată unor dispoziții procedurale sau soluționarea raportului dintre norma generală și cea specială, cu atât mai puțin în chestiunea competenței teritoriale. Cauza cererii de chemare în judecată o constituie, pe de o parte, antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei cu efectul solicitării reparării prejudiciului, imputându-i-se acesteia o conduită ilicită (neplata remunerației unice echitabile) și, pe de altă parte, conformarea conduitei sale, pentru viitor, la exigențele Legii nr. 8/1996, în acest domeniu - obligarea pârâtei la obținerea autorizației licență neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental (executare silită în natură a unei obligații legale de a face).

Prin urmare, Înalta Curte constată că nici din această perspectivă nu pot fi concepute în mod valabil critici pe temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât faptul juridic ilicit ca izvor de obligații nu poate fi confundat cu actul juridic dedus judecății, izvor convențional de drepturi și obligații (manifestare de voință în sensul nașterii, modificării sau stingerii unui raport juridic).

Astfel, se reține că prin cererea de chemare în judecată, așa cum a fost precizată, recurenta reclamantă a solicitat obligarea intimatei pârâte la plata remunerației echitabile în valoare de 8.280 RON, la care se adaugă TVA, datorată pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental, aferentă perioadei 01 ianuarie 2007 - 30 septembrie 2012, actualizată cu indicele de inflație, la plata penalităților de întârziere în cuantumul dobânzii legale, calculată pentru fiecare zi de întârziere, până la data plății efective și integrale; obligarea pârâtei la obținerea autorizației licență neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental; cu cheltuieli de judecată.

Prin urmare, cererea dedusă judecății are un dublu obiect, ambele pretenții deduse judecății constituind cereri principale, întrucât soluționarea celui de-al doilea capăt de cerere (obligarea pârâtei la obținerea licenței neexclusive - obligație de a face - pentru comunicarea publică a fonogramelor în viitor) nu depinde de dezlegarea celui dintâi - obligarea pârâtei la repararea prejudiciului prin plata remunerației echitabile datorate pentru perioada dedusă judecății, indicată în petit și, în mod necesar, plasată anterior formulării cererii în justiție, ca efect al comunicării publice a fonogramelor (eventual, fără autorizație - licență neexclusivă), fapt juridic ilicit epuizat deja; în consecință, acest al doilea capăt de cerere nu poate primi calificarea de cerere accesorie.

Deși instanța de apel s-a raportat doar la primul capăt de cerere, soluția dată cu privire la excepția necompetenței teritoriale este legală. Din perspectiva primului capăt de cerere, în mod corect s-a reținut că faptul juridic ilicit este reprezentat de comunicarea publică a fonogramelor fără plata remunerației echitabile (comunicare publică fără a deține autorizație - licență neexclusivă, așa cum se va arăta), în timp ce solicitarea de obligare a pârâtei la plata remunerațiilor datorate reprezintă modalitatea de reparare a prejudiciului produs producătorilor de fonograme, în numele cărora recurenta reclamantă colectează aceste remunerații. Ca atare, în vederea determinării competenței teritoriale pentru soluționarea acestui capăt de cerere erau operante, fie dispozițiile art. 7 alin. (1) C. proc.

civ. (întrucât pârâta chemată în judecată este o persoană juridică de drept privat), iar nu ale art. 5 din același Cod (astfel cum a reținut instanța de apel), fie cele ale art. 10 pct. 8 C. proc. civ. Art. 7 alin. (1) C. proc. civ. dispune că cererea îndreptată împotriva unei persoane juridice de drept privat se face la instanța sediului ei principal. În cauză, sediul principal al pârâtei se află în localitatea Borca, jud. Neamț, astfel că, potrivit acestei norme (și în raport și de art. 2 pct. 1 lit. e) C. proc. civ. - cu referire la competența materială), competența teritorială de soluționare a cauzei revenea Tribunalului Neamț, instanță în raza căreia se află sediul principal al pârâtei.

Pe de altă parte, prin art. 10 pct. 8 C. proc. civ., se prevede că, în afară de instanța de domiciliul pârâtului, mai este competentă, în cererile ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit, instanța în circumscripția căreia s-a săvârșit acel fapt. Cum pretinsul fapt juridic ilicit (reprezentat de comunicarea publică de fonograme pentru care se datorează remunerație echitabilă) a avut loc în cadrul Hotelului C., situat în localitatea Durău, aflată și ea în jud. Neamț, rezultă că și în aplicarea acestei reguli alternative de determinare a competenței teritoriale (cu aplicarea acelorași prevederi ale art. 2 pct. 1 lit. e) C. proc. civ. pentru identificarea instanței competente material), aceasta revine Tribunalului Neamț.

În ce privește cel de-al doilea capăt de cerere - obligarea pârâtei de a obține autorizația licență neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental, prevăzută de art. 5 din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 399/2006 (și ca obligație corelativă a organismului de gestiune colectivă de art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996), deci, pentru cererea de executare silită în natură a unei obligații de a face, în vederea stabilirii instanței competente teritorial este operant doar criteriul de la art. 7 alin. (1) C. proc. civ., atare cerere privind obligarea pârâtei să își conformeze în viitor conduita la dispozițiile legii dreptului de autor și a drepturilor conexe, neavând drept cauză un fapt juridic ilicit, pretins a fi fost săvârșit anterior învestirii instanței.

Din acest punct de vedere, în absența unei dispoziții în cuprinsul legii speciale (eventual, explicitate prin Metodologie) care să prevadă o derogare de la regulile procedurale pentru stabilirea unei alte competențe teritoriale decât cea determinată potrivit regulilor de drept comun, rezultă că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 7 alin. (1) C. proc. civ. În plus, Înalta Curte constată că nu poate fi reținută susținerea recurentei privind executarea acestei obligații la sediul său situat în București, atare element de fapt neconstituind criteriul legal de determinare în cauză a competenței teritoriale; locul executării fie chiar în parte a obligației, constituie, într-adevăr, un criteriu legal (alternativ celui de la art. (7) alin. (1) sau, după caz, art. 5) pentru stabilirea competenței teritoriale în ipoteza art. 10 alin. (1) C. proc.

civ. care însă, are ca premisă existența unui contract între părți, iar obiectul cererii îl reprezintă executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea contractului, ceea ce nu este cazul în speță, reclamanta solicitând obligarea pârâtei la încheierea contractului (autorizația licență neexclusivă). În consecință, în oricare dintre cele trei ipoteze analizate anterior, dreptul de opțiune al reclamantei prevăzut de art. 12 C. proc. civ. e unul pur teoretic, întrucât, competența teritorială pentru ambele capete de cerere - fie în baza art. 7 alin. (1) (operant în cazul ambelor capete de cerere), fie în baza art. 10 pct. 8 C. proc. civ.

(incident doar pentru primul capăt de cerere) - revine Tribunalului Neamț, cum legal a stabilit instanța de apel; totodată, în mod corect s-a observat că pârâta a invocat excepția necompetenței teritoriale în termen legal în fața primei instanțe, pârâtă care, prin motivele de apel a criticat soluția dată de Tribunalul București acestei excepții, ceea ce a atras soluția prevăzută de art. 297 alin. (2) teza I C. proc. civ., de anulare a sentinței pronunțate de Tribunalul București și trimitere a cauzei spre competentă soluționare Tribunalului Neamț.

2. Înalta Curte mai constată că recurenta reclamantă pentru calificarea pretențiilor deduse judecății (cu referire la primul capăt de cerere - obligarea pârâtei la plata remunerației unice echitabile datorate pentru perioada indicată în acțiune) s-a prevalat pentru descrierea conduitei ilicite a pârâtei de dispozițiile art. 106 5 , art. 131 2 alin. (8), art. 112 1 din Legea nr. 8/1996 și ale Deciziei ORDA nr. 399/2006 corob. cu art. 998 - 999 C. civ., în timp ce pentru al doilea capăt de cerere, a invocat dispozițiile art. 5 din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 399/2006, dar și ale art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, republicată.

În ce privește primul capăt de cerere, recurenta a criticat raționamentul instanței de apel prin care s-a reținut că fapta ilicită reclamată este comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental fără a deține licență neexclusivă și fără a achita remunerația unică echitabilă prevăzută de art. 106 5 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, în condițiile în care atare utilizare este una liberă ce nu este supusă autorizării, date fiind dispozițiile art. 112 1 care prevăd că "în cazul în care titularii de drepturi beneficiază, prin efectul legii, de o remunerație obligatorie, aceștia nu se pot opune utilizărilor care o generează." Or, în acest context, în opinia recurentei, fapta ilicită care a generat primul capăt de cerere nu este comunicarea publică de fonograme în scop ambiental fără autorizație, ci chiar neplata remunerației unice echitabile, datorate în virtutea legii, cuantumul acestor remunerații fiind stabilit prin Metodologie.

Înalta Curte constată însă că și în cazul în care atare utilizare nu ar fi supusă autorizării, fapta ilicită imputată pârâtei o reprezintă comunicarea publică de fonograme fără achitarea remunerației unice echitabile, adică o utilizare fără plata contraprestației, întrucât obligația de plată (efectul) nu se naște în absența utilizării fonogramelor (cauza). Mai mult decât atât, și în ipoteza în care neplata remunerației unice echitabile decurgând din utilizarea licită a fonogramelor (care, în susținerea recurentei, nu necesită autorizare), nu ar fi atras un alt criteriu pentru determinarea competenței teritoriale în soluționarea primului capăt de cerere, întrucât, în absența unei dispoziții contrare a legii speciale (convenția părților neintrând în discuție), este aplicabilă regula generală din materia obligațiilor referitoare la caracterul cherabil, iar nu portabil al plății conform art. 1104 alin. (2) C. civ.

de la 1865, în vigoare la data faptelor; așadar, și potrivit acestei reguli - efectuarea plății la domiciliul (sau, după caz, sediul debitorului), în speță, competența teritorială revine Tribunalului Neamț. Pentru cel de-al doilea capăt de cerere, recurenta a invocat dispozițiile art. 5 din Decizia ORDA nr. 399/2006, dar și cele ale art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996. Prin Decizia ORDA nr. 399/2006 s-a dispus publicarea în M. Of.

al României a Metodologiei privind comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora și tabelele cuprinzând drepturile patrimoniale ale artiștilor interpreți ori executanți și producătorilor de fonograme, iar prin dispozițiile art. 5, astfel cum invocă recurenta, se prevede că "utilizatorul are obligația să obțină autorizații sub formă de licențe neexclusive, eliberate de organismele de gestiune colectivă ale drepturilor artiștilor interpreți sau executanți și ale producătorilor de fonograme, pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, în schimbul unei remunerații potrivit tabelelor redate mai jos, indiferent de durata efectivă a comunicării publice." Ca atare, se constată că recurenta invocă argumente contrare în justificarea celor două capete de cerere, susținând că pentru utilizarea fonogramelor în scop ambiental prin comunicare publică în perioada (1 ianuarie 2007 - 30 septembrie 2012) pentru care solicită obligarea pârâtei la plata remunerației unice echitabile datorate utilizarea este liberă, nefiind necesară autorizarea, în timp ce prin cel de-al doilea capăt de cerere, pentru același tip de utilizare, pentru viitor,

solicită obligarea pârâtei la obținerea licenței neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental. Or, în condițiile în care art. 5 din Decizia ORDA nr. 399/2006 (în vigoare în perioada pentru care se solicită remunerația unică echitabilă), în acord cu dispozițiile art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 prevede ca obligație în sarcina organismului de gestiune colectivă autorizarea utilizatorilor, la cererea acestora, efectuată înainte de utilizarea repertoriului protejat, în schimbul unei remunerații, prin licență neexclusivă, în formă scrisă.

Drept urmare, utilizarea este supusă autorizării, nefiind liberă, ceea ce conduce la înlăturarea argumentelor dezvoltate de recurentă pentru calificarea primului capăt de cerere, pretinsa fapta ilicită fiind, astfel cum deja s-a reținut, comunicarea publică în scop ambiental a fonogramelor fără a deține autorizație licență neexclusivă și fără achitarea remunerației datorate, iar nu doar neplata remunerației unice echitabile, cum greșit susține recurenta.

În același timp, faptul că art. 105 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 prevede că "în condițiile prevăzute la art. 92 alin. (1), producătorul de înregistrări sonore are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza sau de a interzice radiodifuzarea și comunicarea publică a propriilor înregistrări sonore, cu excepția celor publicate în scop comercial, caz în care are dreptul la remunerație echitabilă, se corelează cu dispozițiile art. 112 1 din aceeași lege care interzic titularilor de drepturi pentru care beneficiază prin efectul legii de o remunerație echitabilă a se opune utilizărilor care o generează.

Așadar, titularul de drepturi conexe (producătorul înregistrării sonore) nu se poate opune unei asemenea utilizări a fonogramelor publicate în scop comercial, însă utilizatorul va avea nevoie de licență neexclusivă din partea organismului de gestiune colectivă dacă va radiodifuza sau comunica public astfel de fonograme publicate în scop comercial pentru că orice utilizare a acesteia generează, prin efectul legii, dreptul la remunerație unică echitabilă, astfel cum prevede art. 106 5 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, drept care este supus însă gestiunii colective în mod facultativ, potrivit art. 123 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996. Față de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) împotriva Deciziei nr. 119A din 18 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 martie 2014. Procesat de GGC - NN