ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1631/2018

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2014 la data de 1.09.2014, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - UPFR a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.A. solicitând instanței, prin sentința ce o va pronunța să dispună obligarea acesteia la plata remunerației echitabile datorate pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental, aferentă perioadelor 1 mai 2011 - 30 septembrie 2011, 1 mai 2012 - 30 septembrie 2012, 1 mai 2013 - 30 septembrie 2013 și respectiv, 1 mai 2014 - 30 septembrie 2014, actualizată cu indicele de inflație, reclamanta cuantificându-și pretențiile la suma de 4.873 de RON, inclusiv TVA.

S-a mai solicitat obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere, calculate pentru fiecare zi de întârziere, până la data plății efective și integrale, iar în subsidiar, în cazul neîndeplinirii obligației de plată, pentru acoperirea prejudiciului cauzat, s-a mai solicitat obligarea la daune-materiale cuantificate la triplul sumelor legal datorate pentru tipul de utilizare ce a format obiectul faptei ilicite, calculate potrivit situațiilor financiare publicate la Registrul Comerțului sau declarate la Ministerul Finanțelor Publice.

Prin Sentința civilă nr. 32 din 13 ianuarie 2015 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a fost admisă excepția necompetenței materiale, judecata cauzei fiind declinată la Judecătoria sectorului 1 București. La 9 aprilie 2015, Judecătoria sectorului 1 București s-a desesizat de judecata acestui litigiu prin Sentința civilă nr. 6446, trimițând dosarul Tribunalului București.

Rezolvând conflictul negativ de competență, Curtea de Apel București a stabilit prin Sentința civilă nr. 23 F din 17 februarie 2016, că soluționarea cauzei revine Tribunalului București, întrucât dosarul se judecă după regulile specifice dreptului de proprietate intelectuală, iar nu conform celor de drept comun, ca litigiu patrimonial evaluabil în bani.

La termenul de judecată din 24 mai 2016, în dosarul reîntors pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România a depus la dosar precizări, prin care a arătat că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 4.460,20 de RON, compusă din remunerația de 4.370 RON și actualizarea cu rata inflației de 90,20 de RON, a penalităților aferente plății în cuantum de 398,98 RON, precum și a penalităților calculate de la data de 24 mai 2016 și până la data plății efective a remunerației.

Prin Sentința civilă nr. 803 din 21 iunie 2016, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a declinat din nou competența de soluționare a prezentei cauze, de această dată în favoarea Tribunalului Constanța, prin admiterea excepției de necompetență teritorială, motivat de împrejurarea că sediul pârâtei este situat în municipiul Mangalia - aflat în raza teritorială a acestei din urmă instanțe.

La termenul de judecată din 23 septembrie 2016, Tribunalul Constanța a respins atât cererea reclamantei privind decăderea pârâtei din dreptul de a invoca excepția tardivității modificării acțiunii, cât și excepția tardivității modificării respectivei cereri, invocată de pârâta S.C. A. S.A. Mangalia. S-a arătat că reclamanta a înțeles să își precizeze cuantumul despăgubirilor la care pârâta să fie obligată, perioada pentru care solicită obligarea la plata debitului și a penalităților aferente rămânând neschimbate - situație în care nu se poate aprecia ca fiind vorba despre o modificare a acțiunii inițiate de către UPFR, limitată până la primul termen de judecată potrivit dispozițiilor art. 204 C. proc. civ.

Prin Sentința civilă nr. 2672/31.10.2016 a Tribunalului Constanța, secția I civilă a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - UPFR, astfel cum a fost precizată, pârâta S.C. A. S.A. fiind obligată la plata către reclamantă a sumei de 4.460, 20 de RON, compusă din: 4.370 RON remunerație (fără TVA) și 90,20 RON actualizare cu rata inflației, precum și la plata dobânzii legale aferente debitului de 4.370 de RON, pentru perioadele: 1 septembrie 2011 - 30.09.2011, 1.05.2012 - 30.09.2012, 1.05.2013 - 30.09.2013, 1.05.2014 - 30.09.2014, 1.05.2015 - 30.09.2015.

A fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata de daune materiale în situația neîndeplinirii obligației sus-menționate.

Pârâta a mai fost obligată la plata către reclamantă, a cheltuielilor de judecată de 1.265 de RON, reprezentând taxa judiciară de timbru, onorariul apărătorului ales și cheltuieli de deplasare.

În termen legal, împotriva acestei sentințe, pârâta S.C. A. S.A. Mangalia a declarat apel, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând schimbarea în parte a acesteia, în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca neîntemeiate.

Prin Decizia civilă nr. 93/C din 6 iunie 2017 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, apelul declarat de pârâtă a fost admis, iar sentința apelată a fost schimbată în parte, astfel: s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile vizând perioada 01.05.2011 - 31.08.2011, în cuantum de 780 RON; s-a admis excepția tardivității modificării cererii de chemare în judecată, intervenită la 24.05.2016; s-a admis în parte cererea de chemare în judecată, s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 3.150 RON, fără TVA, reprezentând remunerație datorată pentru 1.09.2011 - 30.09.2011, 01.05.2012 - 30.09.2012, 01.05.2013 - 30.09.2013 și 01.05.2014 - 30.09.2014, care urmează a fi actualizată cu indicele de inflație la data plății efective; s-a dispus obligarea pârâtei și la plata dobânzii legale datorate pentru aceeași sumă, de la data pronunțării sentinței și până la momentul achitării efective a sumei datorate cu titlu de remunerație; au fost menținute dispozițiile privitoare la daunele materiale pentru neîndeplinirea obligației de plată și la cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, pârâta S.C. A. S.A. a formulat recurs, prevalându-se de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a învederat că instanța de apel i-a încălcat dreptul la apărare prin respingerea celor mai importante probe, respectiv interogatoriul reclamantei și proba testimonială.

Dacă în ceea ce privește proba testimonială sunt anumite chestiuni ce lasă loc de interpretare, referitor la necesitatea administrării probei cu interogatoriu, în mod vădit, a fost încălcat dreptul la apărare al pârâtei și implicit, lezat dreptul său la un proces echitabil.

Proba testimonială reprezintă unul dintre mijloacele probatorii ale procesului civil, iar mijlocul de probă îi reprezintă tocmai declarațiile făcute de martor, terț față de proces, care relatează în fața instanței fapte sau împrejurări concludente pentru soluționarea cauzei. În principiu, orice persoană care are cunoștința despre fapte relevante referitoare la pricina dedusă justiției poate fi ascultată în calitate de martor.

Este drept însă că de la această regulă, legea procesuală civilă instituie anumite excepții, precizând persoanele care nu pot fi audiate ca martori sau care sunt scutite a depune mărturie, în considerarea calității pe care o dețin, însă instanțele trebuie să aibă în vedere faptul că administrarea probei se face sub prestare de jurământ, astfel încât eventuala conduită neconformă a martorului poate fi sancționată.

Art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. instituie interdicția de a fi martori pentru persoanele care se afla în anumite situații, printre care și cei aflați în dușmănie sau în legături de interese cu vreuna dintre părți însă, recurenta solicită instanței de recurs să aibă în vedere că dispoziția legală, din cauza faptului că sintagma "legături de interese" nu este definită, devine extrem de întinsă și generică, față de celelalte cazuri în care sunt strict identificate persoanele care dețin calitățile care îi împiedică să fie martori sau care îi scutesc de aceasta calitate, putându-se, astfel, ajunge la situații în care, în mod discreționar, una dintre părți ar împiedica cealaltă parte să-și probeze pretențiile prin simpla invocare a dispozițiilor legale criticate.

Recurenta consideră că într-o atare situație îi revine instanței de judecată rolul de a aprecia, de la caz la caz, legăturile de interese dintre martor și vreuna din părți, de natură a justifica respingerea martorului propus, sinceritatea depoziției acestuia fiind apreciată prin raportare la relațiile juridice dintre părți și interesul pe care l-ar avea față de rezultatul procesului. Instanța, în determinarea sferei de cuprindere a sintagmei criticate, va ține cont de evoluțiile practicii cotidiene, precum și de dinamica realităților sociale și economice care pot interveni într-o societate.

În plus, Curtea Constituțională a României prin Decizia nr. 241/2015 a stabilit că în situația în care proba a fost administrată, potrivit art. 264 din C. proc. civ., instanța va examina probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor. În vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire au fost încuviințate probele, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afara de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare. Art. 324 din C. proc. civ. prevede că instanța, în aprecierea declarațiilor martorilor, va ține seama de sinceritatea acestora și de împrejurările în care au luat cunoștință de faptele ce fac obiectul declarației respective.

Or, s-a arătat că aceste exigențe trebuie complinite întrucât numai în felul aceste se respectă dispozițiile art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil și art. 24 privind dreptul la apărare din Constituția României, respectiv art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, implicit dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. care consacră rolul activ al judecătorului în probațiune.

În aceste condiții, chiar și în contextul în care partea adversă s-a opus la administrarea probei, recurenta susține că instanța de apel avea obligația de a respecta dispozițiile art. 4 din C. proc. civ. (text de lege care stabilește că normele dreptului comunitar devin obligatorii și sunt prioritare față de dreptul național, indiferent de calitatea sau de statutul părților) și de a proceda la administrarea probei.

Or, după cum a susținut și prin motivele de apel, rolul celor două probe - testimonială și interogatoriul - era de a demonstra caracterul pro-cauza al înscrisurilor pe care partea adversă le-a anexat acțiunii și de a demonta apărările părții adverse cu privire la situația de fapt reținută în cuprinsul Procesului-verbal nr. x/25.07.2014.

Recurenta apreciază că nu are nicio relevanță faptul că actul constatator nu a fost atacat în instanța de contencios cât timp proba testimonială era în măsura să demonstreze faptul că o situație de fapt reținută în document nu are un corespondent real. În esență, s-a dorit să se demonstreze pasivitatea părții adverse în raport cu recurenta-pârâtă, și inexistența presupusei verificări din data de 12.07.2014. În plus, aceasta a intenționat să demonstreze că susținerile din acțiune ce fac trimitere la caracteristicile tehnice ale construcției (număr de camere, suprafața, existența unei anumite terase) sunt simple speculații care nu au corespondent în realitate și nu se bazează pe o verificare efectivă în teren.

În aceste circumstanțe, recurenta apreciază i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, obligația instanței fiind aceea de a stărui în pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să aibă corespondent probatoriu.

Referitor la interogatoriu, curtea de apel a considerat că administrarea acestui mijloc de probă nu ar conduce la o justă soluționare a situației de fapt întrucât teza probatorie propusă nu surprinde fapte personale ale părții adverse. În concret, s-a arătat faptul că nu se poate pune problema răspunderii intimatei-reclamante la întrebări legate de fapte personale din moment ce se pune în discuție întocmirea de către aceasta a unor documente cu caracter legal, în calitate de organ de control și care, față de prevederile art. 10 din Decizia ORDA nr. 399/2006, are dreptul de a monitoriza, prin reprezentanți desemnați, utilizarea fonogramelor. S-a apreciat că dovedirea caracterului pro-cauza al procesului-verbal se putea face exclusiv prin intermediul înscrisurilor care sunt apte să combată constatările reprezentantului UPFR.

Recurenta apreciază ca fiind greșită opinia instanței de apel dintr-o dublă perspectivă:

În primul rând, trecând peste faptul că pârâta a depus la dosar înscrisuri care dovedesc o cu totul altă situație de fapt și care au fost ignorate în procesul de deliberare, nu poate fi omis raționamentul lipsit de substanță legală pe care instanța de apel îl aduce în discuție. Prin administrarea acestei probe pârâta dorea să evidențieze în principal, că susținerile din acțiune ce fac trimitere la caracteristicile tehnice ale construcției (numărul de camere, suprafața hotelului, numărul de televizoare în camere, existența unei formații care asigura muzica live, nedifuzarea muzicii pe terasă) sunt simple speculații care nu au corespondent într-o verificare efectivă în teren. În concret, recurenta intenționa să probeze că reprezentanții părții adverse, în calitate lor de agenți constatatori, nu au făcut o verificare reală în teren, informațiile tehnice din procesul-verbal încheiat, fiind simple fabulații. De asemenea, nu are nicio relevanță faptul că partea adversă a înțeles să complinească lipsurile procesului-verbal prin aceea că au depus în probațiune înscrisuri on line publicate pe site-ul Agenției (...), întrucât acestea nu aparțin recurentei-pârâte. Chiar și în situația în care, s-ar considera că acestea aparțin recurentei, nu trebuie făcută o confuzie între o informație oferită consumatorului în scop de promovare, cu titlu de marketing, și situația reală pe care o puteau detalia martorii, interogatoriul și înscrisurile deja administrate la instanțele de fond.

În al doilea rând, inadmisibilitatea stabilirii unei situații de fapt exclusiv în raport de anumite probe reprezintă o starea de excepție de la regula stabilită de art. 309 alin. (1) din C. proc. civ. Legiuitorul a înțeles să diferențieze în mod distinct această stare de excepție în cazurile reglementate la alin. (2)-(5) din cuprinsul aceluiași text normativ. În aceste condiții, este lipsit de fundament argumentul instanței de apel care are în prim plan afirmația potrivit căreia evocarea caracterului pro cauza al procesului-verbal poate fi susținută și dovedită numai prin înscrisuri.

Recurenta susține că o astfel de conduită procesuală a instanței de apel echivalează cu lipsa de rol activ a instanței care nu a administrat și nu a permis pârâtei să administreze probe pentru stabilirea adevărului în cauză și respectarea dreptului la apărare, situație care se circumscrie cazului de casare reglementat de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ.

Procedând în modul anterior descris, instanța de apel a pronunțat o hotărâre afectată de nelegalitate raportat la dispozițiile procedurale aplicabile în materie. Din aceasta perspectivă, exigențele unui proces echitabil, nu au fost respectate.

Spre deosebire de formularea C. proc. civ. de la 1865 din cuprinsul art. 304 pct. 5 din C. proc. civ., care se referea la încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2), text care condiționa anularea actului de procedură de existența unei vătămări ce nu putea fi înlăturată altfel, în art. 488 pct. 5 din actualul cod, constituie motiv de casare încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, deci, indiferent dacă se face sau nu dovada unei vătămări.

În aceste condiții, reiese fără dubiu că nu este necesară evidențierea vreunei vătămări fiind suficient să se dovedească încălcarea dreptului la apărare și dreptul la un proces echitabil, principii reglementate de art. 13 și 6 din actualul C. proc. civ.

Pe de altă parte, recurenta susține că intră sub incidența aceluiași motiv de casare și ipoteza potrivit căreia instanța de apel a considerat ca fiind neîntemeiată critica din apel care făcea trimitere la faptul că în fond nu a fost pus în discuție și nici nu s-a clarificat temeiul juridic al cererii introductive (aspect invocat în mod prioritar din moment ce acțiunea introductivă s-a întemeiat atât pe răspunderea contractuală, cât și pe cea delictuală). Mai mult, nici instanța de apel nu i-a pus în vedere intimatei-reclamante să indice cu exactitate data de la care solicita plata acestor sume (momentul devenirii exigibile a obligației principale de plată) și temeiul de drept corespondent din O.G. nr. 13/2011 (știut fiind că acest act normativ stipulează două categorii de dobânzi legale).

Din contră, în loc să sancționeze conduita omisivă a primei instanțe, curtea de apel a înțeles să dea o interpretare proprie a ceea ce partea adversă a înțeles să solicite echivoc prin acțiunea introductivă, apreciind că ar rezulta fără dubiu că natura răspunderii este una delictuală, fundamentată pe fapta ilicită.

Recurenta mai învederează că instanța de apel nu a motivat întrunirea în cauză a tuturor condițiilor pe care răspunderea delictuală le presupune, această critică din motivele de apel nefiind analizată.

În plus, contrar opiniei curții de apel, din motivarea tribunalului nu se poate deduce care este cauza care a generat răspunderea delictuală: neîncheierea unui contract care putea genera dreptul pârâtei de a difuza în spațiul public fonograme sau utilizarea acestora fără drept.

Dacă, în ceea ce privește instanța de fond, aceasta a înțeles să preia argumentele părții adverse (argumente ce făceau trimitere la un amestec de idei comune atât răspunderii delictuale cât și celei contractuale), pe de altă parte, instanța de apel argumentează că fapta ilicită constă în aceea că pârâta nu a solicitat licența organismului de gestiune. Însă, această este o apărare nouă și pe care partea adversă nici nu a invocat-o în etapele procesuale anterioare.

Ca atare, recurenta consideră că a fost încălcat și principiul disponibilității, regulă ce conferă numai părților posibilitatea de a stabili limitele judecații și apărările pe care înțeleg să le formuleze. De altfel, dispozițiile art. 478 alin. (2) din C. proc. civ. interzic în mod neechivoc părților ca în apel să folosească alte motive decât cele de la prima instanță.

Într-adevăr, art. 22 din C. proc. civ. oferă instanței de judecată posibilitatea de a da o calificare corectă actelor sau faptelor evocate de părți, dar asta nu înseamnă că prin hotărârea pronunțată se pot învedera noi apărări sau argumente care nu au fost susținute de către părți.

Recurenta mai arată că prin cererea introductivă reclamanta a solicitat obligarea sa la plata remunerației echitabile actualizată cu indicele de inflație, precum și plata penalităților de întârziere; prin urmare, nu a fost solicitată și dobânda legală, intenția părții adverse fiind aceea de a solicita exclusiv actualizarea cu indicele de inflație.

Și modificarea acțiunii formulată de reclamantă la 24.05.2016 vizează obligarea pârâtei la plata remunerației echitabile, actualizată cu indicele de inflație, fără a solicita și dobânda legală; cu toate acestea, instanța de apel a validat soluția primei instanțe prin care s-a dispus obligarea pârâtei și la plata dobânzii legale aferente debitului principal.

Drept urmare, recurenta consideră că au fost încălcate normele de procedură care obligă instanța să se pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum solicitările au fost expuse în cuprinsul cererii de chemare în judecată. Or, prin cererea de chemare în judecata s-a solicitat exclusiv acordarea de penalități de întârziere în cuantumul ratei dobânzii de referință a BNR pentru fiecare zi de întârziere.

Prin motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta critică și modalitatea în care instanța de apel a aplicat normele de drept material incidente în cauză.

Dacă se are în vedere temeiul cererii ca fiind răspunderea civilă delictuală, instanța de apel a apreciat că nu are relevanță faptul că în cadrul hotelului există muzică live (potrivit înscrisurilor depuse la dosar), nici faptul că activitatea recurentei începe în mod efectiv la jumătatea lunii iunie a fiecărui an și că se încheie la finalul lunii august, ignorând că fotografiile depuse de partea adversă nu aparțin pârâtei și nici nu a luat în considerare că numărul de televizoare aflate în camerele ansamblului turistic este mai mic decât cel trecut în evidentele UPFR-ului și procesul-verbal de constatare.

Recurenta reclamă faptul că instanța nu a înțeles să motiveze și să analizeze întrunirea în cauză a tuturor condițiilor pe care răspunderea delictuală le-ar presupune.

Și în situația în care s-ar reține o anumită culpă a recurentei aptă să atragă răspunderea delictuală, întinderea prejudiciului trebuia analizată în raport de probele administrate în dosar și în conformitate cu normele de drept material. Recurenta consideră că instanța de apel a aplicat în mod greșit normele de drept substanțial care reglementează primului element al răspunderii civile delictuale, respectiv prejudiciul.

Se mai arată de către recurentă că înscrisurile pe care le-a depus în apărare reflectă faptul că își desfășoară activitatea în perioada 13 iunie - 30 august și nicidecum în perioada 01 mai - 30 septembrie, cum în mod eronat a susținut partea adversă. Nu prezintă relevanță faptul că potrivit art. 34 din O.U.G. nr. 202/2002 sezonul estival începe în data de 01 mai și se încheie la finalul lunii septembrie, importantă fiind perioada reală în care recurenta își desfășoară activitatea și în care se presupune că procedează la comunicarea publică a fonogramelor.

Recurenta susține că este lipsită de relevanță și aprecierea instanței de apel potrivit căreia Ordinul MDRT nr. 1051/2011 impune obligația unității hoteliere clasificate cu 3 stele de a avea televizor cu recepție canale TV în fiecare cameră. Aceasta prezumție relativă a fost răsturnată de înscrisurile aflate la dosar care, odată în plus, au demonstrat faptul că recurenta este parte contractantă a unui acord prin care se prestează servicii de emisie Tv pentru un număr mult mai mic de televizoare decât cel reținut în procesul-verbal de constatare.

Recurenta mai susține că nu deține o terasă, fapt care este în măsură să înlăture aprecierile reclamantei sub acest aspect. În plus, în spațiul destinat piscinei nu sunt montate dispozitive audio sau video care să permită emiterea publică a fonogramelor. Validând apărările părții adverse, instanța de apel a înțeles să-și însușească o situație de fapt prezentată deformat și fundamentată pe o serie de afirmații care au fost combătute de înscrisurile depuse de pârâtă în apărare. Pe de altă parte, o altă categorie de afirmații nu poate fi combătută prin înscrisuri, întrucât recurenta ar fi fost pusă în situația de a dovedi un fapt negativ, astfel nu pârâta trebuia să demonstreze că pe terasă nu se difuzau fonograme, ci reclamanta era ținută să facă dovada faptului pozitiv.

În sensul celor anterior enunțate, la data de 20.07.2017 s-a încheiat un nou proces-verbal de către inspectorii din cadrul UPFR prin intermediul căruia se retine în mod indubitabil ca din cele 122 de camere numai în 40 sunt difuzate servicii TV, că în restaurant se difuzează muzica live prin intermediul formației artistice și că muzica de la piscina provine de la barul de lângă piscină.

Prin urmare, recurenta susține că, ipotetic, ar putea fi obligată la suportare unui debit corespunzător perioadelor: 13.06.2012 - 30.08.2012; 13.06.2013 - 30.08.2013; 13.06.2014 - 30.08.2014, astfel: 13.06.2012 - 30.06.2012 - 110,5 RON; 01.07.2012 - 31.07.2012 - 195 RON; 01.08.2012 - 30.08.2012 - 195 RON; 13.06.2013 - 30.06.2013 - 110,5 lei; 01.07.2013 - 31.07.2013 - 195 RON; 01.08.2013 - 30.08.2013 - 195 RON; 13.06.2014 - 30.06.2014 - 113,9 RON; 01.07.2014 - 31.07.2014 - 201 RON; 01.08.2014-30.08.2014 - 201 RON, total remunerație echitabilă 1.516,9 RON.

Recurenta formulează critici și cu privire la modalitatea în care instanța de apel a rezolvat motivele de apel referitoare la cheltuielile de judecată.

Deși prin motivele de apel a susținut că suma datorată cu titlu de cheltuieli de judecată este excesivă și că tribunalul nu a arătat din ce se compune, instanța de apel a trecut peste aceste critici care, dacă ar fi fost admise, impuneau trimiterea dosarului spre rejudecare.

Mai mult decât atât, curtea de apel se substituie judecătorului fondului și procedează personal la defalcarea sumelor; or, în acest fel, recurenta susține că a fost privată de un grad de jurisdicție și, implicit, de controlul pe care ar fi trebuit să îl exercite instanța superioară.

De asemenea, recurenta consideră că a fost stabilit în sarcina sa un cuantum excesiv al cheltuitelor de judecată, prin raportare la complexitatea speței și munca depusă de apărătorul părții adverse; se susține că suma stabilită cu titlu de onorariu avocat și cheltuieli de deplasare efectuate de reclamantă este excesivă, ceea ce apare ca fiind sancționator pentru pârâtă; în consecință, s-a încălcat principiul proporționalității onorariului avocațial cu valoarea și complexitatea cauzei, cu munca prestată de avocatul părții adverse, reguli ce rezultă din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene - partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil (a se vedea cauzele Costin împotriva României, Stain împotriva României, Stere împotriva Romanici, Raicu împotriva României etc.).

Recursul a fost supus procedurii de filtrare, în condițiile art. 493 C. proc. civ., raportul asupra admisibilității în principiu fiind însușit de completul de judecată, potrivit rezoluției din 5 februarie 2018.

Prin încheierea din 23 martie 2018, recursul formulat de către pârâtă a fost admis în principiu, stabilindu-se termen de judecată în ședința publică de azi, 4 mai 2018, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce urmează.

Obiectul pricinii de față a privit antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru încălcarea dispozițiilor Deciziei ORDA nr. 399/2006 pentru publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Metodologiei privind comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora și tabelele cuprinzând drepturile patrimoniale ale artiștilor interpreți ori executanți și producătorilor de fonograme, metodologie adoptată pentru gestionarea colectivă, potrivit art. 1231 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, a dreptului la remunerație unică echitabilă recunoscut producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț sau a reproducerilor acestora, drept reglementat de art. 106

5

din Legea nr. 8/1996.

Intimata-reclamantă a imputat recurentei pârâte a fi comunicat public fonograme de comerț în fiecare sezon estival, în intervalul 2011 - 2014, de la data de 1 mai și până la 30 septembrie în intervalul menționat, susținând că pârâta are calitatea de utilizator de fonograme de comerț în cadrul hotelului de 3 stele pe care aceasta îl administrează, hotel având 122 camere, piscină, bar în suprafață de 80 mp, restaurant de 150 mp și terasă de 90 mp, toate cu activitate sezonieră.

Potrivit art. 106

5

din Legea nr. 8/1996:

"(1) Pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către public, artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme au dreptul la o remunerație unică echitabilă.

(2) Cuantumul acestei remunerații se stabilește prin metodologii, conform procedurii prevăzute la art. 131, 131

1

și 131

2

."

Potrivit art. 1312 alin. (8) din Legea nr. 8/1996: " (8) Hotărârea arbitrală privind forma definitivă a metodologiilor se comunică părților de către Oficiul Român pentru Drepturile de Autor și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, pe cheltuiala Oficiului, prin decizie a directorului general, emisă în termen de cinci zile de la data depunerii. Metodologiile astfel publicate sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat și nu se pot acorda reduceri la plata remunerațiilor datorate, altele decât cele prevăzute în metodologiile publicate."

Astfel cum s-a arătat, această metodologie a fost aprobată prin Decizia ORDA nr. 399/2006 (în prezent, modificată prin Decizia nr. 189/29.11.2013), intimata-reclamantă fiind desemnată colector unic al acestor remunerații unice echitabile cuvenite producătorilor de fonograme, drept supus gestiunii colective obligatorii, calitate în care a formulat cererea de chemare în judecată în temeiul dispozițiilor art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, potrivit căruia: "(1) Titularii drepturilor recunoscute și protejate prin prezenta lege pot solicita instanțelor de judecată sau altor organisme competente, după caz, recunoașterea drepturilor lor și constatarea încălcării acestora și pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat. Aceleași solicitări pot fi formulate în numele și pentru titularii de drepturi de către organismele de gestiune, de către asociațiile de combatere a pirateriei sau de către persoanele autorizate să utilizeze drepturi protejate prin prezenta lege, conform mandatului acordat în acest sens."

Potrivit metodologiei, pct. 1, 3 și 5:

"1. Prin comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora se înțelege comunicarea acestora în spații publice (închise sau deschise), indiferent de modalitatea realizării comunicării, prin întrebuințarea unor mijloace mecanice, electroacustice sau digitale (instalații de amplificare, aparatură de redare a înregistrărilor sonore sau audiovizuale, receptoare radio ori televizoare, echipament informatic etc.).

Înalta Curte constată că instanța de apel în mod legal a identificat temeiul de drept al cererii de chemare în judecată și, într-o corectă aplicare a dispozițiilor art. 479 alin. (1) C. proc. civ. a verificat, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

În acest context, se constată că în cuprinsul deciziei recurate a fost pe deplin clarificat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată ca fiind unul delictual, iar nu unul contractual (în absența obținerii de către pârâtă a licenței neexclusive de comunicare publică de fonograme publicate în scop comercial), contrar susținerilor recurentei din cadrul motivelor de recurs, având în vedere succesiunea normelor legale anterior prezentată.

Totodată, Înalta Curte constată că, în principal, recurenta a reluat criticile pe care le-a formulat prin motivele de apel, cu titlul de critici de nelegalitate în cadrul prezentului recurs, motiv pentru care acestea vor fi analizate în măsura în care se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. - recurenta însăși raportându-se la tezele de nelegalitate reglementate de pct. 5 și 8 ale acestei norme.

Spre deosebire de apel, recursul nu este o cale devolutivă de atac, astfel încât controlul judiciar îndeplinit de instanța de recurs este exclusiv unul de legalitate, iar nu de temeinicie, cenzura instanței putând fi exercitată exclusiv pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., normă imperativă, de ordine publică.

Într-o primă critică formulată de recurentă pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a susținut că instanța de apel a încălcat dreptul său la apărare prin respingerea celor mai importante probe solicitate în combaterea susținerilor reclamantei - proba cu interogatoriul și proba testimonială.

Astfel, respingerea probelor menționate de către tribunal prin încheierea din 23.09.2014 a fost constatată drept legală și temeinică de instanța de apel, concluzie stabilită prin raportare la teza probatorie a interogatoriului; pe de altă parte, instanța de apel a confirmat această interpretare și prin încheierea din 3.04.2017 prin care a respins solicitarea apelantei de completare în calea de atac a probelor de la fond cu proba cu interogatoriul reclamantei.

S-a apreciat că aspectele cu privire la care pârâta intenționa administrarea acestei probe - necomunicarea procesului-verbal depus la dosar de reclamantă precum și că cele reținute în acest act de control sunt simple speculații care nu au un corespondent în verificarea efectivă pe teren - nu constituiau fapte personale ale reclamantei, astfel cum prevede art. 351 alin. (1) C. proc. civ., ci apelanta tindea la dovedirea unor aspecte contrare celor consemnate de agenții delegați ai reclamantei sau care priveau elemente extrinseci și ulterioare întocmirii Procesului-verbal nr. x/25.07.2014 pentru monitorizarea utilizării de fonograme în scop ambiental sau lucrativ (conform cu pct. 10 din Decizia ORDA nr. 399/2006).

Înalta Curte reține că mărturisirea judiciară nu poate avea ca obiect decât recunoașterea de către una dintre părți, din proprie inițiativă sau în cadrul procedurii interogatoriului, a unui fapt pe care partea adversă își întemeiază pretenția sau, după caz, apărarea.

Or, apărările pe care pârâta tindea să le dovedească prin interogatoriu și martori vizau fie aspecte negative (necomunicarea procesului-verbal), fie aspecte contrare celor consemnate în procesul-verbal, ceea ce art. 309 alin. (5) C. proc. civ. nu permite.

De asemenea, în legătură cu alte elemente de fapt cum ar fi - derularea activității pârâtei în sezonul estival într-un alt interval decât 1 mai - 30 septembrie sau lipsa dotării cu TV a tuturor camerelor hotelului, nu putea fi primită proba cu martori, întrucât se tindea se tindea la dovada contrară fie a unor dispoziții legale (art. 34 din O.U.G. nr. 202/2002, aprobată prin Legea nr. 280/2003), fie a unor înscrisuri emise de autorități publice prin care s-a atestat în favoarea pârâtei standardul corespunzător clasificării de trei stele, conform Ordinului MDRT nr. 1051/2011 pentru aprobarea Normelor metodologice privind eliberarea certificatelor de clasificare a licențelor și brevetelor de turism, norme care instituiau obligativitatea unei unități hoteliere astfel clasificate să dețină în fiecare cameră televizor cu recepție canale TV; pe de altă parte, nici structura constructivă a hotelului nu era susceptibilă de dovadă prin martori, probele cele mai adecvate fiind evident planurile constructive ori cadastrale ale respectivului edificiu.

Totodată, Înalta Curte constată că într-o corectă interpretare a normelor procedurale (art. 315 pct. 3 C. proc. civ.), curtea de apel a aplicat, la termenul din 15.05.2017, interdicția cu privire la ascultarea martorilor încuviințați pârâtei la termenul din 3.04.2017, întrucât aceștia sunt angajați ai acesteia; de asemenea, s-a constatat și consemnat opoziția expresă a reclamantei la audierea respectivilor martori.

Art. 315 alin. (1) C. proc. civ. reprezintă o normă dispozitivă în legătură cu care instanța nu poate face aprecieri pentru aplicarea interdicției, odată constată premisa incidenței acesteia, contrar celor susținute de recurentă; în schimb, părțile pot deroga de la această normă prin acordul lor expres sau tacit, astfel cum prevede art. 315 alin. (2) C. proc. civ.

Cum însă reclamanta s-a opus în mod expres la audierea martorilor pârâtei aflați în legătură de interese cu aceasta, în calitate de angajați ai săi, Înalta Curte constată că în mod legal s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 teza a II-a C. proc. civ.

Astfel cum corect a reținut și instanța de apel, pârâta avea posibilitatea de a face dovada contrarie pretențiilor reclamantei dovedind prin înscrisuri, respectiv prin dovedirea obținerii licenței neexclusive pentru comunicarea publică de fonograme de comerț, fie chiar prin dovedirea plății remunerației unice echitabile datorate pentru acest tip de utilizare organismului de gestiune colectivă, anume intimatei-reclamante, în calitate de colector unic.

În plus, susținerea că activitatea recurentei-pârâtei în perioada sezonului estival s-a derulat în concret, în perioada de referință a litigiului (2011 - 2014), într-un alt interval decât cel obiectiv reglementat de lege (art. 34 din O.U.G. nr. 202/2002), putea fi dovedită cu documente contabile, așadar, cu înscrisuri, astfel cum corect a stabilit și instanța de apel, proba cu interogatoriul reclamantei și cea testimonială nefiind susceptibile a dovedi aceste aspecte, cu atât mai puțin să reprezinte singurele probe cu aceste obiective pe care pârâta le putea administra.

Prin urmare, nu se poate reține încălcarea dreptului la apărare al pârâtei și nici încălcarea standardelor procedurii echitabile ori a rolului activ al instanței de apel, astfel cum acesta este configurat de prevederile art. 22 C. proc. civ.

Față de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a regulilor de procedură incidente referitoare la aspectele invocate prin motivele de recurs, astfel încât se va înlătura ca nefondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (5) C. proc. civ.

Celelalte argumente susținute de către recurentă din perspectiva aceluiași motiv de recurs (neanalizarea înscrisurilor pe care aceasta le-a depus), reprezintă aspecte prin care fie se contestă situația de fapt reținută în cauză, fie se tinde la reaprecierea probelor, astfel încât nu pot face obiectul analizei instanței de recurs.

În ceea ce privește neclarificarea intenției reclamantei de a fi formulat și cererea accesorie de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere aferente remunerației la care va fi obligată pârâta, în cuantumul ratei dobânzii de referință a BNR pentru fiecare zi de întârziere, Înalta Curte constată că instanța de apel a răspuns acestei critici, constatând fără echivoc că reclamanta a solicitat nu numai actualizarea despăgubirilor cu indicele de inflație, ci și aplicarea dobânzii legale, apreciindu-se că nu este cazul detalierii tipului de dobândă legală care incumbă persoanei juridice în raport de distincțiile din O.G. nr. 13/2011, aspect ce ține de punerea în executare a hotărârii.

Recurenta a mai susținut că instanța de apel nu a motivat întrunirea în cauză a elementelor răspunderii civile delictuale și, mai mult decât atât, a dat o calificare faptelor descrise de reclamantă nereținută de prima instanță, încălcând dispozițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte constată nefondată și această critică, având în vedere cele deja arătate în debutul analizei prezentului recurs, precum și împrejurarea că instanța de apel a clarificat temeiul juridic al acțiunii și a procedat, cu respectarea limitelor devoluțiunii stabilite prin cererea de apel, potrivit dispozițiilor art. 479 alin. (2) C. proc. civ. - tantum devolutum quantum apellatum, la încadrarea și descrierea faptei ilicite și a mecanismului antrenării răspunderii civile delictuale a pârâtei; s-a arătat că pârâta a procedat la comunicarea publică de fonograme fără plata remunerației unice echitabile, în absența licenței neexclusive, prejudiciul generat prin această faptă ilicită constând în neîncasarea remunerației de către reclamantă, în numele producătorilor de fonograme comunicate public.

Analiza realizată de instanța de apel respectă și exigențele art. 478 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu au fost evaluate alte motive, mijloace de apărare sau dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivele apelului ori în întâmpinare - tantum devolutum quantum iudicatum -, așadar, fără a se depăși limitele învestirii primei instanțe și cu deplina respectare a principiului disponibilității în ambele etape procesuale anterioare.

Trimiterile recurentei la cererea modificatoare formulată la prima instanță de către reclamantă la data de 24.05.2016 pentru a se ilustra absența unui capăt de cerere accesoriu având ca obiect obligarea sa și la plata dobânzii legale, nu vor fi analizate întrucât prin decizia recurată, sentința a fost schimbată în parte, această cerere modificatoare fiind respinsă ca tardiv formulată; mai mult decât atât, o atare analiză nu ar putea conduce la înlăturarea argumentelor invocate de instanța de apel prin trimiteri explicite la formularea reclamantei din cererea de chemare în judecată introductivă.

Și criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenta susține critici prin care tinde la reaprecierea materialului probator al cauzei ori schimbarea situației de fapt reținute de instanțele de fond.

Astfel, se arată că instanța de apel a apreciat în mod nelegal că este lipsit de relevanță în cauză faptul că în cadrul hotelului există muzică live. A ignorat că activitatea recurentei începe la jumătatea lunii iunie și se încheie la finalul lunii august și nici nu a luat în considerare faptul că numărul de televizoare aflate în camerele ansamblului turistic este mai mic decât cel trecut în evidentele UPFR-ului și procesul-verbal de constatare.

Astfel cum deja s-a arătat în evaluarea primului motiv de recurs, recurenta nu a dovedit că activitatea sa se derulează înăuntrul sezonului estival într-un alt interval decât cele reglementat de lege; nici cu privire la numărul efectiv de TV din camerele hotel nu a produs probe care să poată fi reținute de instanța de apel în combaterea mențiunilor din procesul-verbal încheiat de delegații reclamantei și a prezumției judiciare aplicate din observarea criteriilor legale prevăzute de Ordinului MDRT nr. 1051/2011 pentru aprobarea Normelor metodologice privind eliberarea certificatelor de clasificare a licențelor și brevetelor de turism; totodată, Înalta Curte constată că recurenta nu arată caracterul relevant pentru speța dedusă judecății a eventualei împrejurări că în cadrul hotelului pe care îl administrează au loc și spectacole live; mai mult decât atât, recurenta nu a demonstrat în cauză nici împrejurarea că hotelul nu dispune și de o terasă.

Ca atare, în raport cu situația de fapt reținută de în cauză, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a normelor incidente și a aplicat remunerația unică echitabilă stabilită prin Metodologia aprobată prin Decizia ORDA nr. 399/2006, cu modificările ulterioare, eliminând din pretențiile admise de prima instanță, pretențiile prescrise ale reclamantei aferente perioadei 1 mai 2011 - 31 august 2011, în sumă de 780 RON, precum și pretențiile admise pentru sezonul estival din 2015, ca efect al admiterii excepției tardivității cererii modificatoare formulate de reclamantă la data de 26.05.2016.

Pe de altă parte, recurenta face referire la un proces-verbal încheiat de reprezentanții reclamantei la data de 20.07.2017 prin intermediul căruia se retine în mod indubitabil ca din cele 122 de camere numai în 40 sunt difuzate servicii TV, că în restaurant se difuzează muzica live prin intermediul formației artistice și că muzica de la piscina provine de la barul de lângă piscină.

Acest înscris nou administrat în recurs, întocmit după pronunțarea deciziei recurate, nu este de natură a putea fi valorificat în această etapă procesuală sub aspectul modificării situației de fapt reținute de instanțele de fond; în plus, astfel cum rezultă din expozeul prezentei decizii, perioada de referință a litigiului de față este 1 - 30.09.2011 până în sezonul estival din 2014 (1.05.2014 - 30.09.2014), iar nu sezonul turistic din 2017.

Nu vor fi primite nici criticile referitoare la rezolvarea dată de instanța de apel cu privire la cheltuielile de judecată la care a fost obligată de prima instanță în favoarea reclamantei, întrucât aprecierea cu privire la cuantumul excesiv sau adecvat al acestora reprezintă chestiuni de temeinicie, iar nu de legalitate, astfel încât nu pot fi evaluate de instanța de recurs; din perspectiva legalității, Înalta Curte constată că instanța de apel s-a raportat în mod legal la prevederile art. 451 - 453 C. proc. civ., norme incidente pentru soluționarea acestui petit accesoriu.

Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 497 rap. la art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul formulat de pârâtă, nefiind întrunite în cauză cerințele art. 488 alin. (1) pct. 5 sau 8 C. proc. civ.

Se va face aplicarea prevederilor art. 453 C. proc. civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în recurs de către intimata-reclamantă, cheltuieli constând în onorariu de avocat în sumă de 1.000 RON, conform dovezilor de la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. A. S.A. împotriva Deciziei nr. 93/C din 6 iunie 2017 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă S.C. A. S.A. la plata sumei de 1.000 RON către intimata-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - UPFR, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 mai 2018.

Procesat de GGC - NN