Decizia nr. 2106/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 14 august 2018, sub nr. x/2018, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - UPFR a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., ca prin hotărârea ce va fi pronunțată, să se dispună: obligarea pârâtei la plata remunerației echitabile pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental și în scop lucrativ în cadrul punctelor de lucru deținute și pentru reproducerea de fonograme în intervalul 01.03.2014 la zi (momentul efectuării raportului de expertiză), precum și a penalităților datorate pentru neplata sau plata cu întârziere a remunerațiilor datorate. A estimat că suma datorată de pârâtă pentru acest eveniment este de 10.319 RON (fără TVA), remunerația finală datorată urmând a fi precizată după administrarea probatoriului în cauză. În subsidiar, în cazul în care pârâta nu furnizează informațiile necesare pentru stabilirea remunerațiilor datorate în vederea acoperirii integrale a prejudiciului cauzat, potrivit art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, republicată (fost art. 139 din lege), UPFR a solicitat obligarea la plata triplului remunerațiilor legal datorate. A estimat cererea subsidiară la suma de 30.957 RON. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 1160/22.07.2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 11.478 RON reprezentând remunerație datorată pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop lucrativ în cadrul discotecii B. pentru perioada 01.08.2015-31.07.2018 care va fi actualizată cu indicele de inflație la data plății, la care se adaugă suma 2.344 RON TVA precum și suma de 1.110 RON reprezentând remunerație datorată pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental în spatiile deținute Bar 1 și Bar 2 în perioada 01.08.2015 -31.07.2018 care va fi actualizată cu indicele de inflație la data plății, la care se adaugă suma de 221 RON TVA; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 17.464 RON reprezentând penalități aferente remunerațiilor datorate calculate pana la data de 31.07.2018, și datorite în continuare în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere precum și în continuare de la data de 01.08.2018 - până la data plății efective a remunerațiilor reprezentând debit principal, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.100 RON reprezentând despăgubiri calculate la nivelul remunerației datorată pentru reproducerea fonogramelor pentru comunicarea publică în scop ambiental și/sau lucrativ în spațiile deținute în perioada 01.08.2015-31.07.2018, actualizată cu indicele de inflație la data plății efective; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 6.620 RON cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând 100 RON taxa de timbru, 5.000 RON onorarii expert, 1.500 RON onorariu avocat și 20 RON taxa RECOM.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 1063A din 29 iunie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins apelul declarat de către apelanta-pârâtă S.C. A. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 1160/22.07.2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018, fiind obligată apelanta la plata către intimată a sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei Curții de Apel București a declarat recurs pârâta S.C. A. S.R.L.. După expunerea pe larg a situației de fapt, pârâta a arătat că decizia atacată este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. A susținut că decizia este dată cu încălcarea legii nu prin prisma modului în care instanța de apel a apreciat asupra probelor, ci prin aceea că a pronunțat o hotărâre în lipsa probelor care să sprijine decizia. Potrivit art. 1169 C. civ. (art. 249 noul C. proc. civ.) cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească; or reclamanta a susținut, iar instanța a valorificat ipoteza că pârâta a înregistrat încasări în alte conturi, le-a redefinit sau nu le-a înregistrat pentru a se sustrage de la plata taxelor datorate pentru B., ceea ce reprezintă o susținere neprobată. Or, reclamanta trebuia să facă dovada utilizării muzicii pentru a putea formula pretenții ulterioare datei la care s-a probat, prin înscrisuri depuse de pârâtă la dosarul cauzei, că activitatea de discoteca a încetat, print-screen-urile de pe paginile de socializare ale unor persoane, nu ale pârâtei, nu pot constitui o dovadă de utilizare a muzicii, astfel cum a reținut instanța. Operațiunile de redefinire a conturilor contabile sau a neînregistrării unor operațiuni contabile nu s-au dovedit, astfel că hotărârea instanței de apel este sprijinită pe supoziții și nu pe fapte probate. Instanța a dat eficientă juridică afirmațiilor acesteia pe care le-a completat cu presupuneri legate de felul în care pârâta ar fi redefinit contul contabil "vânzare bilete de discotecă" sau încasările ar fi fost înregistrate în alte conturi, fără nici un suport probator, ori efectuarea unor astfel de operațiuni contabile care încalcă prevederile legale trebuia probată. Arată că expertul contabil nu a fost întrebat dacă astfel de operațiuni contabile sunt posibile, iar suplimentul la raportul de expertiză efectuat în cauză încalcă prevederile art. 3.6 pct. 2 din Decizia ORDA nr. 120/2016. Același raționament al lipsei de suport probator îl invocă și cu privire la motivul de apel constituit de obligarea pârâtei la plata remunerației echitabile pentru reproducerea fonogramelor în scop lucrativ. Instanța de apel nu a soluționat în mod explicit motivul de apel astfel formulat, ci implicit, prin respingerea apelului cu consecința menținerii în integralitatea sa a hotărârii instanței de fond. În virtutea efectului devolutiv al apelului, instanța de apel era obligată să analizeze suportul probator apt să sprijine pretenția reclamantei asupra remunerației echitabile pentru reproducerea fonogramelor în scop lucrativ, activitate care nu a făcut obiectul contractului încheiat între părți, or instanța a fost învestită cu pretenții decurgând din contractul încheiat între părți și care urmau a fi probate. Desfășurarea de către pârâtă a acestei activități fără a obține în prealabil o licență nu a fost dovedită, motiv pentru care consideră hotărârea ca fiind pronunțată cu încălcarea legii prin lipsa oricăror probe care să sprijine decizia. Referitor la penalitățile aferente sumelor datorate cu titlu de remunerație, instanța de apel a reținut că aceste sume reprezintă contravaloarea prejudiciului suferit de reclamantă în raport de fapta culpabilă a pârâtei care nu și-a respectat obligațiile asumate prin convenție, astfel că orice argument subsidiar nu poate fi primit. Cu o astfel de argumentație instanța de apel a încălcat principiul de drept pacta sunt servanda consacrat de prevederile art. 1270 C. civ. Rețin instanțele de fond că pârâta nu a făcut dovada transmiterii notificării de încetare a activității prin e-mail-ul depus la dosar, însă lista nelizibilă cu mail-urile pe care reclamanta pretinde ca le-ar fi comunicat pârâtei, fără să facă dovada adresei de e-mail la care au fost transmise, lista cu care pretinde ca a probat solicitarea remunerațiilor, este apreciată ca o probă concludentă în cauză. Ultima critică de nelegalitate adusă hotărârii instanței de apel se referă la neaplicarea prevederilor art. 6 C. civ. care consacră principiul tempus regit actum, cu referire la aplicarea TVA asupra remunerației datorată de recurentă. Arată că dezlegarea data de CJUE referitoare la TVA este obligatorie ulterior datei de 21 ianuarie 2021, anterior fiind obligatorie decizia nr. 48/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, tocmai pentru că decizia ORDA nr. 399/2006, precum și decizia ORDA nr. 10/2016, prin care s-au stabilit remunerațiile datorate pentru comunicarea fonogramelor în scop lucrativ sau ambiental, nu prevăd că sumele sunt purtătoare de TVA, spre deosebire de decizia ORDA nr. 192/2007 care reglementează nivelul remunerației datorată pentru licența de reproducere a fonogramelor, în care se prevede că sumele sunt purtătoare de TVA, astfel că, în perioada de timp ce face obiectul analizei instanței, în vigoare și aplicabilă era decizia nr. 48/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În probațiune s-a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă UPFR a depus întâmpinare, în termen legal, solicitând anularea recursului pentru neîncadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat. Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 23 mai 2023, completul de filtru a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă UPFR și a admis în principiu recursul declarat de pârâta societatea A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1063A din 29 iunie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, fixând termen de judecată la data de 14 noiembrie 2023, ora 9:30, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. În cadrul unor critici întemeiate în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a reproșat instanței de apel absența unor probe care să fundamenteze teza reclamantei în sensul că activitatea de comunicare publică de fonograme în scop lucrativ (respectiv activitatea discotecii) s-a desfășurat în perioada dedusă judecății prin acțiune. Deși recurenta afirmă că acest motiv de recurs nu privește modul în care instanța de apel a apreciat asupra probelor - date fiind limitele căii de atac a recursului, astfel cum sunt determinate limitativ de cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. - susținerea în sensul că hotărârea este pronunțată în absența probelor relevante pentru faptele deduse judecății are aceleași valențe ca o susținere în sensul greșitei aprecieri a probelor administrate în cauză. Aceasta întrucât nu ne găsim într-o situație în care instanțele de fond să fi statuat asupra unor fapte fără să se refere la probatoriul administrat sau în absența totală a unor probe; dimpotrivă, decizia instanței de apel cuprinde referiri concrete la dovezile cauzei, la caracterul neconcludent al unora dintre ele și la modul în care convingerea instanței s-a format pe baza dovezilor la care considerentele deciziei fac trimitere expresă. De aceea, apreciind că în cauză lipsesc probe apte a dovedi susținerile părții care a câștigat procesul, în realitate pârâta recurentă supune instanței de recurs solicitarea de a examina concludența și valoarea probatorie a dovezilor administrate. De altfel, dezvoltarea motivului de recurs confirmă această teză, pentru că se expun susțineri referitoare la absența valorii probatorii a unor elemente de dovadă avute în vedere de instanța de apel, precum și la greșita valorificare a unor concluzii ale expertizei judiciare administrate în cauză. Or, o atare solicitare scapă controlului instanței de recurs, după cum rezultă din caracterul extraordinar al căii de atac și din reglementarea expresă și limitativă a motivelor de casare, între care nu se regăsește unul care să permită examinarea chestiunilor în discuție. În același timp, parcurgerea considerentelor deciziei atacate cu recurs relevă că instanța de apel și-a fundamentat concluzia în fapt pe analiza probelor administrate, iar împrejurarea că rezultatul acestei analize este contrar punctului de vedere adoptat în proces de recurentă nu poate îmbrăca forma cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., deoarece acesta se referă la o eventuală greșită aplicare sau interpretare a normelor relevante de drept substanțial. În cadrul aceluiași motiv de recurs, se susține că suplimentul raportului de expertiză încalcă prevederile Metodologiei aprobate prin Decizia ORDA nr. 120/2016 cu privire la compunerea bazei de calcul, dar în realitate se supune cenzurii instanței de recurs nu o greșită compunere a acestei baze de calcul a remunerațiilor, ci greșita apreciere a expertului și respectiv a instanțelor cu privire la realitatea încasării sumelor la care norma legală se referă. Prin urmare, nu se pune problema respectării dispozițiilor metodologiei, ci a existenței în sine a unor încasări din activitatea de comunicare publică a fonogramelor în scop lucrativ, iar aceasta este o chestiune de temeinicie, exclusă de la examinare în recurs. În susținerea cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta s-a referit și la obligarea sa la plata remunerațiilor aferente reproducerii fonogramelor, arătând că în mod greșit a fost obligată la plata acestora, de vreme ce nu există un contract (respectiv o autorizație licență neexclusivă, n.red.) și nici nu s-a probat existența acestei activități. Or, existența obligației de plată a unor remunerații rezultă din lege și, chiar dacă activitatea ce generează o atare obligație nu a fost autorizată - pentru a face incidente regulile răspunderii contractuale - ea nu exclude posibilitatea obligării utilizatorului la plată, în temeiul obligației legale nesocotite, în condițiile răspunderii pentru fapta ilicită extracontractuală. În absența altor critici încadrabile în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., toate celelalte susțineri expuse vizând tot absența unor probe adecvate pentru probarea faptelor pretinse prin acțiune, chestiunea obligării recurentei la plata acestor remunerații - pentru reproducerea fonogramelor - nu poate fi examinată în această cale de atac. Au fost formulate critici în privința obligării recurentei la plata penalităților, recurenta susținând, tot sub cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., greșita aplicare a legii, în sensul încălcării principiului forței obligatorii a contractelor; implicit, recurenta afirmă că în absența comunicării unor înștiințări de plată pentru sumele datorate, nici penalitățile nu puteau curge. Or, reține instanța de recurs că prima instanță a consemnat corect în considerentele sentinței pronunțate că și în absența notificărilor reclamantei privind întinderea obligațiilor de plată, penalitățile curg conform legii - în realitate conform metodologiei, act al cărui caracter obligatoriu pentru toți utilizatorii vizați este prevăzut de lege după publicarea sa în Monitorul Oficial (art. 165 alin. (7) din Legea nr. 8/1996 în forma la data sesizării instanței). În plus, reclamanta intimată s-a apărat cu temei în sensul că determinarea concretă a obligațiilor de plată ale recurentei pârâte (în domeniul comunicării în scop lucrativ) era condiționată în prealabil de îndeplinirea obligației contractuale a recurentei utilizator de a comunica organismului de gestiune colectivă informațiile necesare pentru determinarea bazei de calcul a remunerației, având în vedere că aceasta nu se calcula în sumă fixă, ci în procent din anumite venituri sau cheltuieli ale utilizatorului. Nefiind combătută pertinent această apărare, Înalta Curte reține că motivul de recurs ce privește nelegala obligare la plata penalităților nu poate fi primit. Conex, s-a susținut că în mod nelegal raportul de expertiză nu a consemnat care era data scadentă a obligațiilor principale, pentru a putea determina corect cuantumul penalităților; această critică privește în realitate conținutul probator al raportului de expertiză și nu poate fi examinată. În ceea ce privește pretinsa încălcare a art. 1535 alin. (1) C. civ., ea apare a fi invocată în mod formal, pentru că cererea de recurs nu conține argumente concrete pentru care această prevedere legală a fost nesocotită, ea neputând fi analizată în contextul legalității deciziei recurate. Nefondat este și motivul de recurs privitor la obligarea recurentei la plata TVA, motiv de recurs ce poate fi încadrat în mod formal în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece se susține încălcarea principiului tempus regit actum și a art. 6 C. civ. În realitate însă, aplicarea în speță a dezlegărilor cuprinse în decizia CJUE dată în cauza C-501/19 la data de 21 ianuarie 2021 nu ridică în cauză chestiunea aplicării legii în timp, deoarece normele relevante pentru dezlegarea solicitării de obligare a utilizatorului la plata TVA aferent remunerațiilor nu s-au schimbat (nici cele naționale, nici cele din dreptul comunitar). În realitate, ceea ce a adus nou decizia CJUE în cauza C-501/19 este o interpretare dată dreptului comunitar în materia TVA, obligatorie pentru instanțe de la data publicării, astfel încât nu se pune problema aplicării unor prevederi legale noi unui raport juridic anterior. De aceea, nici motivul de recurs ce privește plata TVA nu este fondat. În consecința tuturor acestor argumente, văzând că motivele invocate și dezvoltate fie nu pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de lege, fie sunt neîntemeiate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat. Văzând dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și cererea intimatei reclamante, Înalta Curte va obliga recurenta căzută în pretenții la plata sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial aferent reprezentării intimatei în recurs, potrivit dovezilor depuse la dosar. PENTRU ACESTE MOTIVE,